La 19 noiembrie, summitul trilateral de la Kylin Villa din Shenzhen a reunit pentru prima dată la aceeași masă pe Xi Jinping, Donald Trump și Vladimir Putin, timp de o oră și jumătate. În aceeași zi, la Berlin, aproape patruzeci de delegații ale „coaliției celor dispuși” se adunau în jurul lui Volodimir Zelenski, în prezența emisarilor lui Trump, Steve Witkoff și Jared Kushner. Potrivit unei analize semnate de Armand Goșu în HotNews, disputa decisivă a zilei nu s-a purtat între Shenzhen și Berlin, ci între Washington și Europa, cu Ucraina la mijloc.
O declarație fără Ucraina și o agendă fără consens
Trilaterala din China nu a avut o agendă fixă: Putin dorea să discute despre Ucraina, americanii au refuzat, Trump propunea dialogul despre armele nucleare și despre Iran, iar Beijingul nu a acceptat nici această temă. Declarația finală Trump–Xi–Putin cuprinde patru puncte, în această ordine: reforma ONU de către membrii permanenți ai Consiliului de Securitate, creșterea livrărilor de produse petroliere „în beneficiul tuturor țărilor”, imunitatea oficialilor de stat cu avertismentul că Tribunalul Penal Internațional să nu-și depășească atribuțiile, și, abia la final, formula despre războiul nuclear care nu poate fi câștigat. Ucraina nu apare nicăieri în document, notează Goșu în HotNews.
Potrivit analistului, întâlnirea nu seamănă cu Ialta din 1945, ci mai degrabă cu Sfânta Alianță din 1815: o cartă a suveranilor care își garantează reciproc tronurile în fața unor popoare care i-ar putea judeca. La conferința de presă de la Shenzhen, Putin a fost întrebat de Pervîi Kanal dacă e legitimă comparația cu Ialta. El a răspuns că la Ialta nu s-a împărțit lumea, ci s-au fixat „realitățile” de după război, și că „în conflictele de azi va trebui să acceptăm realitățile”. Cu câteva zile înainte, în fața grupului statuar Churchill–Roosevelt–Stalin de la Manej, din centrul Moscovei, Putin le explicase unor școlari că cei trei lideri s-au adunat pentru a organiza lumea după război. Potrivit lui Goșu, pentru presă Ialta reprezintă constatarea faptului împlinit, iar pentru copii — împărțirea lumii.
La conferința de presă, Putin a susținut că Moscova ar fi acceptat „în forma neschimbată” compromisurile propuse de americani, „inclusiv la Anchorage”, și că Kievul și europenii ar trebui să înțeleagă că „e mai bine să accepți compromisuri decât să te confrunți cu realitățile”, potrivit Vedomosti din 19 noiembrie 2026. Armistițiul energetic și maritim a fost respins public: după loviturile asupra podului Kerci, Putin a declarat că Rusia nu va negocia, iar răspunsul va fi „mult mai dureros” — aceleași cuvinte folosite după atacurile din 2022 și 2023, urmate de bombardamente asupra sistemului energetic ucrainean.
Câștigători și perdanți la Shenzhen
Potrivit analizei lui Armand Goșu în HotNews, adevăratul câștigător al summitului este China. Xi Jinping l-a așteptat pe Trump la scara avionului — gest pe care un lider chinez nu-l mai făcuse de când Mao îl întâmpinase pe Hrușciov la Beijing în 1959 — în timp ce pe Putin l-a primit Cai Qi, inversând astfel ierarhia din 1959. Xi a evitat instituționalizarea „troicii” și obținuse deja de la Washington ce dorea: la începutul anului, după un telefon al lui Xi, Trump blocase o vânzare de arme către Taiwan de 14 miliarde de dolari.
Putin a obținut mai mult decât spune declarația, consideră Goșu. A ieșit cu fotografia alături de liderii celor două superputeri, deși economia rusă este de peste zece ori mai mică decât cea americană. A obținut clauza despre imunitatea oficialilor de stat — el fiind inculpat al Curții Penale Internaționale pentru deportarea copiilor ucraineni — și angajamentul pentru „livrări stabile” de produse petroliere, îndreptat implicit împotriva loviturilor ucrainene asupra rafinăriilor și împotriva sancțiunilor americane.
Și a obținut ceva mai prețios, susține analistul: Trump a ajuns să creadă povestea în care Rusia a acceptat compromisurile americane, iar Kievul și europenii le refuză. La câteva ore după summit, Trump îi suna pe europenii reuniți la Berlin pentru a-i întreba de ce mai cheltuiesc miliarde pe ajutorul militar pentru Kiev, asigurându-i că Putin este „serios”.
Trump a câștigat cel mai puțin, potrivit analizei din HotNews. Slăbit de alegerile de la jumătatea mandatului, a găsit în China o scenă mai prietenoasă și onoruri pe pistă, dar nu mai poate livra mare lucru: din motorina rusească promisă în octombrie nu a ajuns nicio picătură în porturile americane, deoarece importatorii s-au temut de legea din 2022 care interzice importul de hidrocarburi din Rusia. Putin cunoaște această situație și cere ca reglementarea să avanseze „mai repede”, constatând că situația de la Washington este „complicată”. Limitele formatului trilateral sunt vizibile și altfel: Ucraina lipsește din declarație, formatul „nu există încă”, după chiar spusele lui Putin, iar ridicarea sancțiunilor ar necesita un vot al Congresului greu de obținut, mai ales în condițiile unei majorități democrate confortabile după 2 ianuarie 2027.
Europa răspunde, iar miza se mută la ordinea continentului
La Berlin s-a discutat despre bani, garanții și locul Europei la masă. Garanțiile propuse au trei straturi: armata ucraineană ca primă linie de apărare, o Forță multinațională pentru Ucraina după încetarea focului și angajamente juridice și politice. Cele 45 de miliarde de euro propuse de Comisie pentru 2027 au primit sprijin larg, dar acoperă doar o parte din golul de aproximativ 70 de miliarde din bugetul ucrainean. O echipă europeană de negociere — instituțiile UE plus Franța, Germania, Italia, Polonia și Marea Britanie — ar urma să intre într-o rundă cu patru părți, cu o agendă stabilită împreună de Kiev, europeni și americani. Președintele Emmanuel Macron a ridicat miza, cerând redeschiderea chestiunii aderării Ucrainei la NATO.
În culise, neîncrederea față de americani este mare: Financial Times scria că emisarii lui Trump, Witkoff și Kushner, au deschis, discutând cu Moscova despre arhitectura securității europene, o cutie a Pandorei. Pentagonul a certat Ucraina și le-a cerut aliaților să-și concentreze sprijinul pe linia frontului, susținând că loviturile în adâncime „nu funcționează”. Ministrul german Boris Pistorius a numit mesajul „stupid”, iar în aceeași zi podul Kerci era lovit cu rachete ucrainene Flamingo, ghidate prin drone-releu ce ocoleau Starlink.
Condițiile rusești sunt cunoscute. Documentul informal difuzat la Abu Dhabi la 10 noiembrie cere retragerea forțelor NATO la pozițiile din 1997, oprirea livrărilor de arme occidentale către Ucraina, renunțarea Franței și a Marii Britanii la umbrela nucleară pentru alți europeni și sfere de influență după modelul Războiului Rece — în esență ultimatumul din decembrie 2021, reformulat. Consilierul pentru politică externă al Kremlinului, Iuri Ușakov, declarase la 16 noiembrie că extinderea formatului de negociere „nu s-a convenit cu noi”, iar Putin a cerut europenilor să vină la Moscova să-și expună poziția, după care Kremlinul va decide formatul dialogului cu Ucraina. Normalizarea ar fi imposibilă fără „schimbarea elitelor politice” din unele țări europene, iar avertismentele despre amenințarea rusă ar fi, potrivit lui Putin, „diaree politică”.
Potrivit lui Goșu, când Putin cere „schimbarea elitelor” din capitalele europene, revendică un drept de supraveghere asupra suveranității vecinilor — o doctrină Brejnev pentru secolul XXI. Analistul amintește că la Istanbul, la 19 noiembrie 1999, exact cu 27 de ani înaintea summitului de la Shenzhen, Boris Elțin îi propunea lui Bill Clinton: „Luați voi toate celelalte state… Eu iau Europa”. Kushner propune acum un mecanism după modelul Consiliului NATO–Rusia din 1997, deși obiectivele acestuia — transparență militară, consultări permanente — fuseseră deja semnate de Moscova la Helsinki în 1975 și la Paris în 1990; problema, notează Goșu, nu a fost niciodată textul, ci respectarea lui.
Europa a răspuns cu logica Helsinkiului. Declarația de la Dublin stipulează că pacea în Ucraina se negociază cu Ucraina, securitatea europeană cu europenii, iar arhitectura continentului poate fi discutată abia după încheierea războiului. Presa internațională titra în aceeași zi, potrivit The Daily Telegraph din 19 noiembrie 2026: „The president no longer has the power to tell Europe to stop backing Ukraine”. Moscova mizează însă pe ruptură: tactica sa, rezumată de un expert rus citit în Carnegie Endowment for International Peace din noiembrie 2026, întoarce pe dos formula lordului Ismay — americanii înăuntru, Europa afară, Ucraina la pământ.
Balanța de pe teren explică graba Kremlinului, potrivit analizei din HotNews. Pierderile rusești depășesc 50.000 de oameni pe lună, armata rusă se micșorează pentru prima dată din 2022, iar loviturile ucrainene în adâncime pot deveni decisive. Ucraina sângerează și ea: deficitul bugetar pe 2027 ajunge la 15% din PIB, cel puțin jumătate din producția de electricitate este pierdută, iar circa 5,8 milioane de ucraineni trăiesc în străinătate. Kremlinul pariază pe primăvara lui 2027: după o iarnă grea și înaintea unor alegeri prezidențiale franceze pe care le-ar putea câștiga extrema dreaptă, Kievul ar putea fi forțat să capituleze, speră Putin. Până atunci, urmează summitul UE despre cele 45 de miliarde și G20 de la Miami, la 14–15 decembrie, unde Putin încă „se gândește” dacă participă.
Potrivit lui Armand Goșu în HotNews, Shenzhenul nu a fost o nouă Ialtă și nu i-a oferit lui Putin ce a cerut. Pericolul real, conchide analistul, este altul:
„Pericolul este alunecarea lentă spre prăpastie: securitatea Ucrainei negociată sub bombardamente, europenii chemați la Moscova, pacea transformată în afacere.”
Armand Goșu, analist
Sursa articol: https://hotnews.ro/pericolul-nu-e-o-noua-ialta-ci-alunecarea-lenta-spre-prapastie-concluziile-analistului-armand-gosu-dupa-intalnirea-dintre-xi-trump-si-putin-ce-le-a-spus-putin-copiilor-din-mosco-2409208
Sursa foto: Burak Argun / Pexels
