Vointa de fier

La un pas de moarte in Afganistan, un militar parea condamnat sa-si petreaca restul zilelor in coma
 
<p>
Cand capitanul Trevor Greene si plutonul sau au ajuns la Shinkay, un catun cu case de chirpici din provincia Kandahar, aproape toti barbatii si baietii din sat au iesit sa-i intampine. In calitate de agent-militar de cooperare civila, Greene se afla acolo pentru a-i chestiona pe localnici asupra starii scolilor, despre serviciile medicale si apa potabila. Scopul lui era sa stabileasca unde ar fi fost cel mai bine sa se foloseasca resursele militare. In ziua aceea de 4 martie 2006, el si echipa lui deja vizitasera doua sate invecinate, iar atmosfera era relaxata: Greene statea de vorba cu un grup de batrani si alti localnici din Shinkay, cu casca data jos in semn de respect.

Dintr-odata, un adolescent a facut un pas in fata, apoi, cu o miscare rapida, a scos o secure din tunica si, strigand Allahu akbar! („Dumnezeu e mare!“), l-a lovit pe Greene in cap. Abdul Kareem, adolescentul de saisprezece ani, se pregatea sa-l loveasca inca o data, dar ceilalti soldati au deschis focul, omorandu-l pe loc. Satenii s-au imprastiat, lasandu-si in urma incaltarile si palariile. Rachetele si mitralierele bubuiau in jurul medicului militar care se straduia din rasputeri sa-l tina pe Greene in viata. Capitanul Kevin Schamuhn a sunat la cartierul general, iar trupele au redobandit imediat controlul asupra situatiei. „Apoi, m-am intors sa vad care e situatia lui Trevor, asteptandu-ma sa fie mort, isi aminteste Schamuhn. In mod incredibil, pulsul si respiratia lui erau stabile, dar avea o gaura mare in cap.“

Patruzeci si cinci de minute mai tarziu, un elicopter medical a descins `n zona, preluandu-l pe Greene, iar Shinkay s-a cufundat in liniste. Adolescentul afgan zacea in albia secata a unui rau, cu trupul ciuruit de gloante. Alaturi de el, imprastiate pe iarba, erau buca-tele insangerate din creierul soldatului canadian de 41 de ani care venise sa-i ajute pe Abdul Kareem si satul sau.

Debbie Lepore s-a straduit sa nu intre in panica. Greene, logodnicul ei, statea nemiscat  pe un pat dintr-un spital militar din Germania, cu capul infasurat in bandaj. Tocmai fusese supus unei interventii chirurgicale la creier, iar acum era tinut artificial in viata, respiratia si hranirea fiindu-i controlate in intregime de aparate. Lepore stia ca rana lui Trevor – suferita cu doua zile mai inainte, la doar doua luni de la sosirea lui in Afganistan – era grava, dar a presupus ca avea sa se vindece. „Cea mai mare parte a trupului sau nu fusese afectata, asa ca incercam sa fiu optimista, isi aminteste ea. La inceput, iti este greu sa intelegi ca cineva este tinut in viata in mod artificial. Pur si simplu nu stiam ce inseamna asta.“

Dar Lepore a inteles gravitatea situatiei zece zile mai tarziu, cand Greene a fost transferat la Spitalul General din Vancouver. A fost chemata intr-o sala de asteptare, unde a discutat despre starea lui cu medicul sau. Acesta i-a explicat ca, dupa toate probabilitatile, viitorul ei sot si tatal fiicei lor, Grace, nu avea sa se mai trezeasca din coma niciodata. Lama securii patrunsese in creier cam doi centimetri si ii sectionase cortexul motor primar, afectandu-i atat functiile motoare primare, cat si capacitatea de a vorbi. Lui Lepore, care a ramas socata, i s-a explicat ca, indiferent daca Greene si-ar fi revenit din coma, ar fi ramas captiv intr-o stare vegetativa. N-o sa fie o leguma, si-a zis Lepore in sinea ei. S-or fi pricepand ei la creier, dar n-au de unde sa-l cunoasca pe Trevor al meu.

In cei cinci ani petrecuti impreuna inaintea atacului, Lepore fusese surprinsa de hotararea lui Greene. Un atlet care isi forta mereu limitele (Trevor juca intr-o echipa de rugby si era inscris la un club de canotaj), Greene avea formatie de jurnalist si deja publicase doua carti, dintre care una – Intalnire ratata, publicata in 2001 – se ocupa de problema prostitutiei din estul Vancouverului. Aceasta exprima limpede puternicul sau sentiment de responsabilitate sociala, trasatura care l-a facut sa se inscrie in Armata Canadiana si sa plece in Afganistan. Pentru Greene, eforturile de reconstructie a tarii reprezentau primul pas spre ajutorarea poporului afgan.

„Povestea lui Trevor este cea a unui luptator pentru cei oprimati“, spune Sue Ridout, care i-a dedicat, in 2008, un documentar intitulat Razboinicul pacii. Dar oare acest om iesit din comun – tenace, hotarat, intotdeauna dedicat unor scopuri greu de atins – putea sa-si revina dupa ce pierduse o bucata din creier? „Era un adevarat luptator“, ne explica Lepore. „Asa era inainte de atac, si m-am gandit ca la fel avea sa fie si acum.“

La cateva saptamani dupa ce aflase diagnosticul medicilor, Lepore era singura cu Greene, citindu-i o scrisoare trimisa de Brad, unul dintre prietenii lui. Surprinsa de scrisul foarte ingrijit al lui Brad, Debbie a apropiat scrisoarea de fata nemiscata a lui Trevor. Spre surprinderea ei, ochii lui s-au uitat imediat la partea din stanga sus a hartiei, miscandu-se usor spre dreapta si revenind in
stanga dupa parcurgerea fiecarui rand. Incetul cu incetul, ochii lui au ajuns in partea de jos, apoi Lepore i-a aratat si cealalta pagina, iar Greene a citit-o si pe aceasta.
„O persoana aflata in stare vegetativa poate sa citeasca?“, l-a intrebat ea pe doctor, iar a doua zi, acesta i-a confirmat ca Greene nu mai era in coma. Cuplul a inceput sa comunice cu ajutorul unui cod: Trevor clipea o data pentru „da“ si de doua ori pentru „nu“. In scurta vreme, Greene a ajuns sa raspunda la intrebari, uitandu-se la raspunsurile scrise de Lepore pe o tabla. In felul acesta, Debbie reusea sa afle daca logodnicul ei avea dureri si in ce parte a corpului erau localizate acestea, informatii foarte importante pe care le comunica personalului medical.

Medicii care se ocupau de Trevor erau impresionati, dar ramaneau sceptici in privinta recuperarii lui. I-au explicat lui Lepore ca rana lui era una dintre cele mai grave din cate vazusera, iar faptul ca supravietuise li se parea un adevarat miracol. Unul dintre medici a sfatuit-o sa-l mute la un spital specializat in ingrijirea unor astfel de pacienti, astfel incat ea si Grace sa-si poata continua viata. Debbie era, `nsa, la fel de incapatanata precum Greene, fiind sigura ca logodnicul ei avea sa-si revina.

Dar istoria de patru secole a neurologiei era impotriva lui Debbie si Trevor. Pana la sfarsitul secolului XX, creierul era conceput de medici ca o masinarie alcatuita din mai multe componente, fiecare avand un loc bine determinat si indeplinind o sarcina specifica.
In prezent, creierul este considerat ca fiind mai adaptabil de atat. ~n perioada cand Greene se afla in spital, intervalul de refacere a creierului era considerat a fi destul de scurt. „Ideea general acceptata era ca cea mai mare parte a recuperarii are loc intr-un numar mic de luni de la producerea leziunii“, ne explica Stephen Lindsay, cercetatorul de la Universitatea Victoria care a studiat cazul lui Greene. „Se considera ca, dupa sase luni, creierul isi incheie procesul de refacere.“

Pentru Greene, consecintele erau tragice, deoarece, in cazul lui, nu fusese vorba doar de o interventie chirurgicala care sa remedieze o disfunctie cerebrala. Trevor pierduse chiar o cantitate de materie cenusie. Internat la Spitalul General din Vancouver, barbatul fusese supus unei interventii chirurgicale la nivelul creierului si suferise apoi doua pneumonii grave. In primele luni de dupa atac nu avusese mult timp pentru recuperare, dat fiind ca isi petrecuse mare parte din aceasta perioada luptand pentru a ramane in viata. Tocmai de aceea, medicii nu credeau ca avea sa mai mearga sau sa mai vorbeasca vreodata.

Dupa ce Greene  s-a trezit din coma, a fost vizitat de Suzanne, sora lui, si de Lepore. O asistenta s-a apropiat de ele. „Deschide ochii“, i-a zis asistenta lui Greene, astupandu-i cu degetul orificiul din gat prin care i se scotea mucusul din plamani cu ajutorul unui furtun. „Cine e?“ l-a intrebat ea, facand semn cu mana spre Suzanne. „Buna, Suzy“, a raspuns el. Lui Debbie i s-a facut pielea de gaina. „A fost o zi minunata“, isi aminteste ea.

Si totusi, medicii nu erau foarte optimisti. Recuperarea lui Greene nu putea fi explicata la nivel stiintific si au prevenit-o pe Lepore ca nu trebuia sa se astepte si la alte miracole. Dat fiind ca securea avariase cortexul motor al lui Greene, paralizia era aproape sigura. Unul dintre medici i-a spus ca tot ce puteau spera era ca Trevor va putea sa-si miste un deget, astfel incat sa fie in stare sa manevreze un scaun cu rotile electric.
Aiureli!, si-a zis Lepore in sinea ei. Si-a dat seama ca singura sansa a lui Greene de a se face bine era sa plece din spitalul acela.

Armata s-a straduit sa-i faca rost acestuia de un loc la Centrul pentru Sanatate Mentala si Leziuni Cerebrale din Ponoka, statul Alberta, unul dintre cele mai bune centre de recuperare din vestul Canadei. Cu toate ca medicii de la spitalul din Ponoka aveau mari dubii cu privire la recuperarea lui Greene, l-au acceptat si l-au supus unei medicatii speciale. Dat fiind ca a raspuns bine la tratament, Trevor a inceput un program intens de terapie ocupationala, fizica si logopedica.

Incetul cu incetul, situatia incepea sa se amelioreze, dar, in mod ironic, succesul terapiei aproape ca l-a distrus pe Greene. Pe masura ce capacitatile sale cognitive se imbunatateau, a inceput sa inteleaga ce se intamplase si gravitatea situatiei in care se afla. La scurt timp dupa aceea, a fost rapus de tulburarea de stres post-traumatic. „Ma simteam de parca as fi avut in mine sobolani care imi rodeau stomacul si inima“, isi aminteste Trevor. „Simteam in nari mirosul prafului din Afganistan.“

Nelinistea constanta si starea de depresie au facut aproape imposibila participarea lui Greene la procesul de recuperare. Vomita aproape la fiecare sedinta de fizioterapie, nu era in stare sa poarte nicio conversatie si nu suporta sa se uite la televizor, de teama ca ar fi putut vedea stiri despre razboiul din Afganistan.

Tulburarea de stres post-traumatic pe care o suferea Greene a tulburat-o profund pe Lepore. „Poti sa depasesti barierele fizice, dar pe cele emotionale le simti chiar in sufletul tau“, ne-a explicat ea. Cu toate acestea, de dragul fiicei lor, care tocmai implinise trei ani, Debbie a facut tot ce i-a stat in putinta sa-si pastreze echilibrul emotional. „Am fost la un pas de ruptura“, isi aminteste Greene.

In cele din urma, prin intermediul armatei, Greene a inceput sa ia legatura, in mod regulat, cu o retea de consiliere pentru cei aflati intr-o situatie asemanatoare cu a lui. „Trebuie sa-ti revii, i-a spus unul dintre consilieri. Nu mai esti in Afganistan.“
A mai fost de nevoie de ceva timp pentru ca Greene sa se impace cu ce se intamplase cu doi ani in urma in Shinkay. „Eram un soldat intr-o tara straina. N-a fost ceva personal. A trebuit sa-l iert pe tanarul acela, ca sa pot trece mai departe.“

Dupa sase luni, la Ponoka, Greene depasise apogeul tulburarii de stres post-traumatic. Lui Debbie i s-a spus ca avea sa fie externat. Tulburarea de stres post-traumatic ii incetinise progresele, iar medicii de la centru ajunsesera la concluzia ca procesul de recuperare se terminase. Dar Debbie si logodnicul ei nu au acceptat ca recuperarea se incheiase, asa ca Lepore a hotarat sa stranga o noua echipa care sa-l ajute pe Greene. A luptat sa obtina o prelungire a sederii lui la Ponoka si, intre timp, a obtinut fonduri de la armata si a transformat garajul noii lor case din Nanaimo, statul British Columbia, intr-o sala de gimnastica. A cautat fizioterapeuti si logopezi si a angajat o asistenta care sa locuiasca la ei acasa. Apoi, si-a lasat deoparte cariera de expert contabil si, incepand din septembrie 2008, ea si Greene au reluat procesul de recuperare ca pe o slujba cu norma intreaga, transformandu-l in prioritate, alaturi de cresterea fetitei lor. In fiecare zi, dupa ce o ducea pe Grace la scoala, Debbie statea cu Trevor in sala de gimnastica cel putin o ora, ajutandu-l sa faca exercitii concepute sa-i intareasca muschii si sa-i amelioreze controlul motor.
Lepore marturiseste ca l-a privit cu admiratie pe Greene cand acesta a inceput sa exerseze. „Avea un aer foarte concentrat si gemea din pricina eforturilor aproape supraomenesti pe care trebuia sa le faca pentru a-si pune trupul in miscare“, spune ea.

Unul dintre lucrurile care l-au motivat pe Trevor era visul de a o conduce pe Debbie la altar. Dar muschii ii devenisera atat de rigizi, incat picioarele i se curbasera ca niste gheare deformate. Apoi, intr-o buna zi, Trevor a fost contactat, din senin, de doctorul Norgrove Penny, un chirurg ortoped din Victoria, care, cu o noapte inainte, vazuse documentarul despre Greene realizat de televiziune locala. „Te pot ajuta“, i-a spus el. Penny avea experienta atat in medicina sportiva, cat si in tratarea copiilor cu picior stramb congenital din Uganda, drept care era cel mai nimerit sa-l ajute pe Greene. Penny a folosit un dispozitiv ortopedic conceput pentru copii, numit Aparatul Ilizarov, un sistem de inele metalice de care sunt prinse tije ce se fixeaza direct pe osul pacientului. In fiecare zi, Greene strangea tijele cate putin, ceea ce contribuia la rotirea oaselor cu cate o fractiune de centimetru. La capatul a patru luni, picioarele lui Greene au fost aduse in pozitia lor naturala.

Dupa indreptarea picioarelor, Trevor si-a concentrat eforturile spre reinvatarea unor abilitati precum ridicarea trunchiului cu ajutorul coapselor si mentinerea in pozitie verticala, punand cap la cap piesele care constituie puzzle-ul mersului. In ciuda leziunilor cerebrale si a scepticismului afisat de medici, Greene a facut progrese continue. „Fiecare miscare, oricat de mica, pe care reusea s-o faca singur era o adevarata incantare“, isi aminteste fizioterapeuta Bonnie Lamley. „Pur si simplu ramaneam cu respiratia taiata.“
Greene si-a recapatat aproape complet capacitatile cognitive, iar in prezent, scrie impreuna cu Lepore o carte despre experienta lui. „Intr-o zi, m-am intalnit in Edmonton cu medicul care mi-a salvat viata, povesteste Greene. A izbucnit in plans. Ultima oara cand ma vazuse, zaceam pe pamant, cu creierul imprastiat in praf.“
Cu toate ca face pauze ca sa-si gaseasca cuvintele, vorbirea lui este elocventa, fiind presarata cu metaforele si imaginile pe care le folosea pe vremuri in scris. „Este esential sa obtii cat mai mult din fiecare clipa“, spune el. „Sa sugi maduva din oasele vietii, pentru ca nu se stie niciodata cand o sa se termine.“

Dar de ce s-au inselat doctorii atat de tare? Unul dintre raspunsuri se afla intr-o serie de studii incepute in anii 1960 – dar care nu au fost acceptate pe scara larga decat in ultimele doua decenii –, potrivit carora creierul se poate reorganiza pentru a-si indeplini sarcinile. Spre deosebire de vechea teorie potrivit careia creierul este o masinarie statica, alcatuita din componente cu roluri fixe, noua teorie a „neuroplasticitatii“ descrie creierul ca pe o entitate in continua transformare: daca o parte a lui este avariata, o alta poate prelua sarcina acesteia. Greene nu numai ca dovedeste aceasta teorie, dar el si Lepore au reusit sa impinga plasticitatea creierului dincolo de asteptarile cercetatorilor.

Progresele extraordinare ale lui Greene i-au atras atentia lui Ryan D’Arcy, un neurolog din cadrul Consiliului National pentru Cercetare. De curand, acesta si Stephen Lindsay, de la Universitatea Victoria, au inceput sa scaneze in mod regulat creierul lui Greene. Cercetarile lor au scos la iveala faptul ca parti din creierul lui Trevor incepusera sa preia functiile pe care le pierduse in urma atacului. Dupa prima scanare a creierului, Greene si-a imbunatatit capacitatea motoare a mainii stangi, iar la a doua scanare, oamenii de stiinta au observat ca creierul lui si-a continuat reorganizarea in vederea efectuarii acestei noi sarcini. Dupa aceea, au facut observatii similare cu privire la capacitatea motoare a picioarelor lui Greene.

Cu ajutorul unui program intensiv de recuperare si al unei vointe puternice, Trevor a reusit sa-si reprogrameze creierul. Ceea ce face ca recuperarea lui sa fie si mai incurajatoare este faptul ca, la cinci ani dupa atac, Greene continua sa-si recapete anumite functii motorii. Programele traditionale de recuperare au inceput sa fie modificate, luandu-se in calcul faptul ca un pacient isi poate recupera anumite abilitati chiar si dupa o lunga perioada de la producerea unei leziuni cerebrale. Scanarile succesive ale creierului lui Greene au pus in evidenta faptul ca angajarea intr-un program de reabilitare pe termen lung poate duce la rezultate similare si la alti pacienti care sufera leziuni ale creierului, incepand de la victimele atacurilor cerebrale pana la copii cu paralizie cerebrala.

Poate si mai important este ca recuperarea lui Greene ii poate face pe cei cu leziuni cerebrale sa spere dincolo de ceea ce promiteau pana acum programele traditionale de recuperare. „Trevor si Debbie n-au acceptat niciodata ca creierul este static“, spune D’Arcy. „Trevor este unul dintre primii exploratori ai unui teritoriu inca necartografiat.“

Pe 24 iulie 2010, intr-o zi calda si senina, Greene a stat in picioare singur, intre doua bare paralele montate in curtea surorii lui Lepore. A fost o nunta simpla si eleganta. Trevor, imbracat cu un kilt si o camasa alba, a luat loc in timpul ceremoniei, ca sa-si elibereze mainile si sa puna verigheta pe degetul miresei sale, care s-a asezat in poala lui in fata a o suta treizeci de prieteni si membri ai familiei. Si ce anume celebrau?

Credinta nestramutata a lui Debbie in Trevor, tenacitatea lui de nezdruncinat si refuzul amandurora de a accepta ca recuperarea se incheiase. Dar momentul pe care Debbie nu-l va uita niciodata a fost primul dans. Greene statea intre barele paralele, imbratisat de Lepore.
„Imi aduc aminte ca m-am uitat la Trev si avea un zambet enorm pe chip.“ Toti musafirii s-au ridicat in picioare si au inceput sa cante si sa danseze in jurul cuplului, cand s-a auzit primul vers al melodiei „Cred in miracole“.

</p>
Vote it up
176
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza