Visul american

Poveştile unor români care trăiesc dincolo de ocean. Și ale părinţilor lor, rămaşi acasă
 

AMERICA A FOST ŞI RĂMÂNE pentru mulţi dintre noi un posibil vis. Ultimul recensământ a arătat că SUA este în top zece destinaţii către care românii se îndreaptă – 14.000 se aflau acolo pentru perioade lungi de timp, iar 4.000 temporar. Aşa că, 4 iulie, Ziua Naţională a Americii, e o zi despre care mulţi dintre noi ştim, pentru că avem prieteni care o sărbătoresc. Vă prezentăm poveştile unor tineri plecaţi şi a căror nouă viaţă dincolo de ocean reprezintă un motiv de mândrie pentru părinţii rămaşi în România. Dar şi motiv de dor.

 

Daniela O’Neill

• 43 de ani – din Sibiu; locuieşte în East Kingston, New Hampshire

Pentru Daniela Şuteu, aventura americană a început când avea 26 de ani. Terminase stomatologia, iar cea mai bună prietenă a ei din facultate, dar şi o bună prietenă a mamei sale, ambele stabilite în oraşul american Boston, îi transmiseseră invitaţia de a veni acolo.

„Încărcată cu un geamantan plin de speranţe, curiozitate, emoţie... şi cărţi de medicină, am pornit la drum să cuceresc şi eu, ca atâţia alţii înaintea mea, Lumea nouă!“. În următoarea perioadă, Daniela a învăţat pe rupte şi a lucrat ca voluntar la Şcoala de Medicină Dentară din cadrul Universităţii Tufts. Scopul era acela de a lua examenele, pentru a-şi echivala stu-diile şi a obţine diploma de stomatolog şi acolo.

În mai puţin de un an, trecuse cu brio toate testele şi fusese acceptată la universitate. Numai că, având viză de turist, banca i-a refuzat împrumutul pentru finanţarea studiilor. Daniela a fost nevoită să se întoarcă înapoi, în România. A urmat una dintre cele mai negre perioade din viaţa ei. Percepuse totul ca pe un eşec. Dar susţinerea familiei a ajutat-o să-şi recapete încrederea în ea şi să-şi regăsească optimismul. „M-am întors în Statele Unite în 1999 şi am reuşit să-mi schimb viza de turist într-o viză cu drept de lucru. Iar în următorii doi ani am lucrat ca asistentă dentară într-un cabinet din centrul Bostonului“, povesteşte ea.

În vara anului 2000, Daniela Şuteu l-a cunoscut pe Dan O’Neill, ce avea să-i devină soţ doi ani mai târziu, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Sibiu. Între timp, Daniela şi-a echivalat studiile, absolvind cu brio Universitatea Tufts, iar în 2005 ea şi soţul ei şi-au cumpărat o casă, la nord de Boston. În acelaşi an, în luna septembrie, s-a născut primul lor copil, Ryan George. Patru ani mai târziu, Daniela şi-a văzut visul cu ochii: a reuşit să aibă propriul cabinet stomatologic în Salem, New Hampshire. Iar în iulie 2010 a născut şi o fetiţă, pe Mia.

„În anul 2012 ne-am stabilit în East Kingston, New Hampshire, şi, în sfârşit, pot să spun din tot sufletul că mă simt acasă! Visul american… visul meu american a devenit realitate în toate sensurile“, ne-a spus Daniela.

Dar dorul nu lipseşte nici dintr-o viaţă împlinită. Sau, mai bine zis, acest dor vine să o întregească. „Nu există să treacă o zi fără să mă gândesc la cei dragi din România. Iar dorul de ai mei este pe primul plan. Şi trebuie să recunosc, că, ori de câte ori mă întorc la Sibiu, simt că timpul se opreşte în loc, să-mi amintească de o viaţă mai simplă, mai lipsită de griji“, spune Daniela.

La Sibiu îi sunt părinţii, care o vor primi oricând cu braţele deschise. „O aşteptăm să vină de câte ori îşi va dori. Dar asta nu înseamnă că nu ne bucurăm pentru viaţa ei frumoasă de acolo. Ne lipseşte tonusul ei, dar suntem fericiţi pentru familia frumoasă pe care o are şi pentru curajul ei de a face totul aşa cum şi-a dorit“, spune Aurelia Maria Şuteu, mama Danielei.

Din fericire, tehnologia face ca distanţele să dispară, iar Daniela vorbeşte săptămânal cu părinţii ei. De asemenea, cel puţin o dată pe an, vine împreună cu familia la Sibiu. „Copiii abia aşteaptă să-şi vadă bunicii, iar pentru soţul meu, Dan, România este o aventură ce aşteaptă să fie descoperită la fiecare pas“.

După atâţia ani petrecuţi acolo, America înseamnă pentru Daniela „o viaţă împlinită“. Se simte acolo tot atât de acasă ca în România.

 

Victor şi Vlad Andrei

• 29 de ani – din Bucureşti; locuiesc în Palo Alto şi, respectiv, în San Francisco, California

În septembrie 2005, după terminarea liceului, gemenii Victor şi Vlad Andrei luau drumul Americii. Fuseseră acceptaţi la Universitatea Stanford.

„Când eşti tânăr, e greu să ştii ce vrei să faci cu adevărat. Iar sistemul din America îţi permite ca unul-doi ani să-i petreci explorând diverse domenii, după care să-ţi alegi specializarea“, spune Victor. Pasionaţi amândoi de tehnologie, Vlad a ales să urmeze Computer Science (Informatică), iar Victor, Management Science & Engineering (Ingineria şi Ştiinţa Managementului). După patru ani de studii, amândoi s-au înscris la master tot la Stanford, de data asta Vlad alegând ca domeniu de studiu Management Science & Engineering, iar Victor, statistica.

„Sunt mulţumit de ceea ce fac şi de progresul meu în carieră. Am lu-crat ca statistician, dezvoltând algoritmi de optimizare, apoi ca lider de echipă, am fost Product Manager, construind platforme de reclamă online, şi acum, mai nou, lucrez pe partea de marketing de produs. Am trecut prin mai multe roluri şi mereu am avut ceva de învăţat“, explică Victor.

Atât el, cât şi fratele său, Vlad, au lucrat şi în companii mari, şi în unele mai mici sau aflate la început de drum.

„Sunt încântaţi de ceea ce fac acolo. Le place sistemul şi faptul că le oferă mult în zona tehnologiei de înaltă clasă“, spune Doina Andrei, mama celor doi gemeni. Deşi îi este dor de băieţi şi i-ar fi plăcut să-i aibă mai aproape, ea mărturiseşte că şi-a dorit pentru ei „să aibă libertatea de a face ceea ce vor în viaţă“. „Poate că dacă aş întoarce timpul înapoi, aş încerca doar să-i conving să aleagă o ţară mai apropiată“, spune ea, zâmbind.

Băieţii îşi văd părinţii cam de două-trei ori pe an, în vacanţe. „Mai mult eu merg la ei. Victor vine aproape în fiecare an în România. Vlad nu a mai fost de vreo trei ani, dar vine acum, în iulie“, spune Doina. Ceea ce a impresionat-o cel mai mult când gemenii au plecat a fost maturizarea lor aproape bruscă. „După ce s-au văzut singuri acolo, au învăţat imediat să-şi poarte de grijă. De fiecare dată când vorbeam cu ei, îmi plăcea să-i aud cum gândesc, faptul că deveneau mai maturi şi mai înţelepţi“, spune Doina.

Chiar dacă acum au viaţa lor acolo, uneori îi mai bate gândul unei întoarceri în România. „De fiecare dată când ajung în ţară, mă gândesc să mă întorc. Simt o linişte interioară când ajung acasă. E greu de explicat. Îmi este dor de această linişte“, spune Victor.

Pe de altă parte, America a ajuns să însemne mult pentru ei. „Aici sunt oameni pe care îi iubesc. Prietena mea, Irina, şi fratele meu. Mi-ar plăcea să am părinţii mai aproape, dar America este acum a doua casă“, spune Victor.

 

Mădălina Seghete

• 32 de ani – din Bucureşti; locuieşte în San Francisco, California

Dacă dai o căutare pe Google cu numele Mădălinei Seghete, imediat o să-ţi sară în ochi zecile de ştiri apărute despre ea, atât în presa americană, cât şi în cea din România. Cum şi de ce este atât de celebră această tânără, care a plecat în SUA acum 14 ani? Şi cum a ajuns acolo?

„Mama citise într-o revistă că, dacă ai rezultate bune la olimpiade, poţi să aplici la o universitate din SUA. Asta am făcut atunci şi am fost acceptată la Cornell. A fost ca un vis devenit realitate, să călătoresc şi să cunosc lumea“, povesteşte Mădălina. Şi şi-a făcut visul să crească până la limite nebănuite pe atunci.

După ani de zile de studiu în tehnologie şi software la Universitatea Cornell şi apoi la Universitatea Stanford, Mădălina a pus bazele companiei Branch Metrics, în Sillicon Valley, împreună cu alţi trei colegi. În momentul de faţă, a strâns 18 milioane de dolari de la investitori şi a crescut compania la 25 de angajaţi. Iar produsul lansat de către compania ei a devenit rapid un succes, astfel încât Branch Metrics a fost evaluată deja la 75 de milioane de dolari. Este vorba despre o platformă care oferă instrumente de dezvoltare şi aplicaţii mobile pentru companiile mari.

„Prin rezultatele ei, m-a făcut mereu să fiu extraordinar de mândră de ea. Mi-am dorit să-şi facă o viaţă mai bună în America. Dar ştiu că în spatele acestor realizări au fost întotdeauna multă muncă, multe renunţări, săptămâni întregi cu nopţi nedormite şi mulţi ani la rând fără vacanţă“, povesteşte mama Mădălinei, Carmen Seghete. Ea este cea care are grijă acum de căţelul fiicei ei, pe care aceasta a fost nevoită, la un moment dat, să-l „abandoneze“.

„Mi-e dor de părinţii mei şi de Sparky. El a fost căţelul meu, pe care l-am adoptat din San Francisco. Dar când compania a început să crească, nu am mai avut timp de el şi ai mei l-au luat cu ei în România. Acum are dublă cetăţenie“, ne-a spus Mădălina zâmbind.

În ciuda distanţei, relaţiile dintre mamă şi fiică au rămas strânse. „Ne bazăm mult una pe alta, chiar dacă nu vorbim sau nu ne vedem des. Iar revederile noastre sunt furtunoase. După ce ne trece euforia regăsirii, începem să ne certăm, apoi ne obişnuim una cu alta, după care ne loveşte tristeţea despărţirii“, povesteşte cu umor Carmen. Cele două vorbesc la telefon cam o dată pe săptămână şi se văd în vacanţe.

„Fiecare dintre noi are viaţa ei şi, chiar dacă am sta în acelaşi oraş, nu cred că ne-am vedea mai des. Mi-aş dori să petrecem mai mult timp împreună. Cred că soluţia care ne-ar face fericite pe amândouă ar fi să avem mai multe vacanţe una cu cealaltă“, mai spune Carmen.

„Mă gândesc uneori dacă m-aş întoarce sau nu în ţară, dar mi-am petrecut jumătate din viaţă în America şi acum mă simt şi aici ca acasă. Pentru mine, America înseamnă multe posibilităţi. Aici pot să fac orice vis să devină realitate“, spune Mădălina Seghete.

 

Cătălin Dobre

• 45 de ani – din Constanţa; locuieşte în New York

În anul 2000, când Cătălin Dobre s-a hotărât să ia drumul Americii, un tânăr absolvent de arhitectură nu prea avea de lucru în România. Sau, dacă găsea ceva, era aproape pe nimic. „M-am chinuit vreo doi ani, după absolvire, cu un salariu de mizerie, care abia dacă acoperea chiria unei garsoniere în cartierul bucu-reştean Tei şi îmi mai lăsa şi ceva bani de cheltuială“, povesteşte Cătălin. Ori el visa să lucreze alături de mari arhitecţi, ca să înveţe meserie, participând la proiecte interesante. Şi îşi mai dorea şi să trăiască „într-o lume mai bună“, deşi habar n-avea ce ar însemna asta exact, după cum recunoaşte acum.

Acum, 15 ani mai târziu, Cătălin este Project Manager la o firmă de arhitectură din New York, care are proiecte peste tot în lume. „Călătoresc mult în ultima vreme. Tocmai am participat la construirea campusului universitar New York, din Abu Dhabi. A fost o muncă grea, dar cu multe satisfacţii“, spune Cătălin.

Cu toate acestea, tânărul arhitect spune că îi e dor de ţară: „Uneori îmi pun problema să mă întorc. Aş face-o pentru legăturile speciale pe care le am cu anumiţi oameni şi cu familia mea. Şi pentru amintirea unor locuri în care mi-am trăit primii 30 de ani din viaţă. Dar realizez că nici oamenii, nici locurile nu mai sunt la fel. Şi, de fapt, e o altă lume la care ar trebui să mă readaptez“.

Mama lui Cătălin, Aurelia Radu, şi-ar fi dorit ca fiul ei să nu plece. „Îmi lipseşte prezenţa lui şi comunicarea dintre noi. Ne vedem cam o dată pe an. Sunt mulţumită pentru viaţa pe care a reuşit să şi-o construiască acolo, în America, dar mi-aş dori să se întoarcă“, spune ea.

Pentru Cătălin, America înseamnă de fapt, New York, „un oraş cu oameni şi culturi de pretutindeni“. „În America nu umblă câinii cu covrigi în coadă şi nici nu curge lapte cu miere, dar oamenii sunt optimişti, chiar şi atunci când trec prin situaţii grele. Atitudinea e una de luptă şi de a nu te da bătut. Şi asta îmi place cel mai mult“.

Vote it up
131
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza