Viezurele orfan

O familie salveaza animalele salbatice la o ferma din inima indepartatului Zimbabwe. Iata un fragment din jurnalul lorFoto: Prin amabilitatea lui Richard Peek
 

<p>In 1989, Bookey Peek si sotul ei, Richard, si-au gasit propriul paradis pe Dealurile Matobo din Zimbabwe. Cumparand o fosta ferma de vite cu suprafata de 2.630 de hectare, ei au creat sanctuarul si adapostul Stone Hills pentru animale salbatice. Acolo si-au crescut si fiul, pe nume David, acum in varsta de 18 ani. Bookey spune ca intampina mereu dificultati din cauza instabilitatii tot mai mari din Zimbabwe, dar aceasta ramane ca un zgomot de fundal indepartat pe langa principala lor grija: cea pentru animale. Iata un fragment din cartea publicata de Bookey, un fel de... "jurnal de ferma" - o ferma a salbaticiunilor.

1 octombrie 2004. "Avem o foarte mica sansa de a adopta un viezure melivor, daca supravietuieste", scriu in jurnalul meu. Un vanator care vizitase zona salbatica Lowveld i-a surprins mama in timp ce mergea grabita cu puiul in gura si s-a gandit ca ea urma sa fie o completare interesanta la colectia lui cu trofee. Nu cred ca puiul va supravietui, dar nu pot sa-mi scot asta din minte. Robert Ruark a numit acesti viezuri "cele mai rele animale din lume", dar, indiferent de reputatia lor, noi trebuie sa adapostim orice animal orfan.

Dupa trei saptamani, am primit un telefon. Ni se dadea puiul in grija. Da, aveam destula experienta cu animale considerate fioroase. Dar un porc alergator este ca o pisicuta in comparatie cu viezurele melivor, faimos pentru ca "ataca animale mari (pana si bivoli, pe care ii musca de organele genitale, astfel incat acestia sangereaza pana la moarte)".

Cusca viezurelui a stat langa patul meu in acea noapte si in multe alte nopti care au urmat. Bursucul statea incolacit pe un teanc de prosoape care acopereau o sticla cu apa fierbinte, iar cusca lui era acoperita cu o patura, ca sa stea la intuneric si caldura. Parca retraiam lunile in care David era bebelus. Am aranjat toate obiectele necesare pentru alimentatie: sticle sterilizate, lapte praf, mancare pentru copii. Iar cand puiul facea galagie, devenea agitat si chitaia, ii ridicam trupul micut si cald din cutie.

Dar asemanarile cu David se opreau aici. Gaseam viezurele cu blana muiata in propriile excremente si urina, iar totul trebuia curatat inainte sa inceapa ritualul de hranire. In timp ce frecam, curatam si uscam, chitaielile lui se transformau in tipete ascutite de foame si de nerabdare. Bineinteles, as fi reusit cu putin ajutor, dar barbatii New Age erau rari prin partile acelea.
In cea de-a treia zi, Badge a reusit sa se tina putin pe picioare, clatinandu-se inainte si inapoi ca un cameleon, mara­ind infundat, iar apoi cazand in bot.

Dupa cateva zile de la sosirea lui, stateam la umbra, spaland puiul de bursuc, in timp ce Rich platea angajatii.

- Ruthie, poti sa stai cu el cat ma duc pana in casa? Devine nervos daca rama­ne singur, am strigat, zarind-o pe bucatareasa la poarta gradinii.

Dupa cateva clipe, am auzit un zgomot crescand in intensitate, ca si cum cineva ar fi ambalat o motocicleta in curte. Afurisitul de viezure, care abia se putea tine pe picioare, se ridicase, tremurand de furie. Ochii ii ieseau din orbite, avea gura rozalie larg deschisa, coada ridicata si se zbarlise ca o perie. Isi descarca printr-un strigat furia la cativa centimetri distanta de fata palida a lui Ruthie. In jurul lui plutea un miros ingrozitor: glandele lui anale "reactionau" pentru prima data, improscand un jet de lichid urat mirositor.

Era unul din acele momente paralizante, cand se intampla ceva total neasteptat si nimeni nu stia cum sa reactioneze. Niste bancnote din plata lucratorilor au zburat de pe masa de pe veranda in timp ce Rich ramasese cu gura cascata, holbandu-se la ceea ce noi crezuseram ca era neajutoratul nostru orfan. In cele din urma, vazand ca nu dadea semne de oboseala, m-am ghemuit langa el si, foarte atenta, mi-am intins mana spre el. Numai cand aceas­ta i-a ajuns in dreptul nasului, urletele s-au transformat in maraieli, apoi s-au domolit pana la chitaieli patetice.

Brusc, puiul de viezure era iarasi cel pe care il cunosteam, prabusindu-se tremurand in bratele mele. Valul imens de adrenalina il consumase total.

"Bursucilor nu le plac surprizele", am citit intr-una din cartile noastre de specialitate. Poti sa mai spui o data! De atunci, nu ne-am mai apropiat niciodata de Badge fara ca mai intai sa-l strigam pe nume.

Viata alaturi de puiul Badge a devenit in curand obisnuinta. Ii duceam masa de seara, o puneam pe podeaua din dormitor si deschideam usa de la veranda, strigand: "Mancarica!" - un cuvant care il insufletea ca pe cainele lui Pavlov. Dupa cina, Badger se juca timp de cel putin o ora in dormitor. Dupa ce ii cantam si spuneam cateva rugaciuni de genul: "Dumnezeu sa imi binecuvanteze familia si pe toti prie­tenii de treaba si sa il faca pe Badge baiat bun", il inveleam in patura si ieseam pe usa. Caraghios, stiu, dar in mod inevitabil potrivit pentru micul nostru ghemotoc de bursuc.

Intr-o zi, in timp ce Badge si Nandi, cateaua noastra labrador, se jucau de peste o ora pe peluza cu niste musafiri, Badge a venit in fuga si s-a prabusit in poala mea.

- Iti dai seama ca acesta este cel mai rau animal din lume?, i-am spus prietenei mele, Natasha.
- Da?, zise ea, mangaindu-l pe burtica. Ce ciudat! Credeam ca omul este.</p>

Vote it up
211
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza