Veneţia secretă

Unul dintre cele mai vizitate oraşe de pe planetă ascunde încă locuri şi străduţe necunoscute turistului de rând.
 

DE FIECARE DATĂ CÂND VIZITEZ VENEŢIA, frumuseţea oraşului mă surprinde la fel ca în prima zi. Ce iubesc cel mai mult la acest oraş este farmecul lui aparte, aerul de melancolie care pluteşte în lumina lui aurie. Când spui Veneţia, te gândeşti la Marele Canal, faimosul Canal Grande din picturile peisagistului italian Canaletto, cu palatele sale preţioase şi apa verde ca jadul. Dar Veneţia e mai mult de atât. Este şi oraşul-insulă construit pe nisipuri instabile, expus în permanenţă fluxului marin, un oraş al surprizelor şi al misterelor.

John 
Hooper se aventurează în afara 
hărţii 
turistice a Veneţiei. 
În stânga: viaţa de zi 
cu zi, în cartierul
Cannaregio

Ca orice turist ajuns în Veneţia, mă strecor prin mulţimea agitată din gara Santa Lucia şi mă avânt pe străduţele oraşului, cu destinaţia Rialto. Dacă urmez indicatoarele, nu am cum să mă rătăcesc. Aşa că ajung repede la cel mai renumit pod al Veneţiei, Podul Rialto, care te poartă către inima ora­şului, Piaţa San Marco, cu vestitul Palat al Dogilor, către Puntea Suspinelor şi zona de promenadă din port, Riva degli Schiavoni. Dacă aş fi pentru prima oară aici, m-aş lăsa fermecat de toate aceste atracţii ale oraşului.

Dar astăzi prefer să mă bucur de frumuseţile mai puţin vizibile ale Veneţi­ei. Aşa că traversez Pon­te delle Guglie. În timp ce turiştii din jurul meu se împrăştie pe ale­i­le înţesate cu ma­ga­zi­ne de suveniruri, eu o iau la stânga şi ajung la fondamenta (cuvântul veneţian pentru o zonă pavată, de pe cheiul apei). În spatele prăvăliilor cu peşte, mi se deschide o altă lume.

Mă aflu în sestiere Cannaregio (notat cu 1 pe harta de la pagina 121), car­tierul în care locuieşte mai mult de o treime dintre locuitorii oraşului. Aici îşi fac cumpărăturile, se opresc să bârfească şi îşi plimbă câinii – e ciudat că, deşi oraşul ar putea părea nepotrivit pentru creşterea patrupezilor, veneţienii sunt mari iubitori de câini.

Cannaregio este un loc al surprize­lor. Dacă te strecori pe a doua alee din dreapta, ajungi în Ghetou (2), zo­na unde, la începutul secolului al XVI-lea, în vremea vechii Republici Ve­neţi­ene, trăiau evreii. Îmi atrage privirea o plăcuţă inscripţionată de pe un zid. Este un avertisment străvechi, pen­tru evreii care ar fi îndrăz­nit să denigreze creşti­nis­mul, o erezie pe­dep­sită cu „funia, închisoare, muncă silnică în galere şi biciuire“. Ghetoul Evreiesc atrage turiştii, deci are şi magazine cu suveniruri, un­de gă­seşti menora – sfeşnicul iudaic cu no­uă braţe, care se aprinde de Hanuca – şi obiecte din sticlă produsă în Murano, o insulă din la­guna veneţiană.

După Rio della Misericordia, canalul care trece prin Ghetoul Evreiesc, de­numit, în mod ironic, Canalul Compasiunii, se află o zonă şi mai re­trasă. Gondolele cu turişti ajung rareori aici şi liniştea e perturbată doar de ţi­pe­te­le pescăruşilor.

UNA DINTRE COMORILE ASCUNSE ale Veneţiei se găseşte în acest loc tă­cut, ferit de ochii lumii. Puţini dintre cei care ajung în biserica Sant’Alvise (3) sunt atenţi la toate detaliile edificiului din secolul al XIV-lea. Pe una dintre laturile altarului, tronează, în toată splendoarea, trei lucrări ale marelui pictor baroc de secol VIII, Giovanni Battista Tiepolo.

Panourile pictate în acuarelă din spa­tele bisericii sunt scene ale Ve­chiu­lui Testament. Îmi atrage atenţia un detaliu: un umbrar cu ciucuri, agă- ţat deasupra capului unui edil. O scenă atât de neobişnuită pentru Europa nu putea fi pictată decât de cineva care cunoştea bine Orientul.

Explicaţia e simplă: spre deosebire de celelalte state care au intrat în alcătuirea Italiei în secolul al XIX-lea, Veneţia, un stat independent timp de mai bine de o mie de ani, şi-a îndreptat atenţia către est. A luat contact cu Le­vantul, Persia şi chiar cu teritorii mai îndepărtate. De aceea, cultura arabă şi alte influenţe orientale s-au in­filtrat în spiritul veneţian şi se re­gă­sesc şi astăzi în arhitectură, dar şi în bijuterii.

Las în urmă biserica şi pornesc spre Fondamenta della Sen­sa. Mă îndrept spre est şi ajung în Campo dei Mori (4), Piaţeta Maurilor. Locul îşi trage numele de la cele trei fi­guri din piatră, aşezate în firidele să­pa­te în zidurile a trei clădiri diferite, care străjuiesc piaţa de secole. Bătuţi de vân­turi şi ploi, cu nasurile erodate de vre­me, cei trei „mauri“, îmbrăcaţi în robe, cu tur­bane pe cap, rămân un mister. Legenda spune că statuile reprezintă trei fraţi, negustori de mătăsuri şi con­dimente, care s-au refugiat aici în se­colul al XII-lea din Moreea, denu­mi­rea străveche a peninsulei greceşti Pe­loponez. Dar, dacă e aşa, de ce poartă veşminte orientale? Şi cum se ex­plică prezenţa unui al patrulea „maur“, aflat la câţiva paşi depărtare, aproape de casa celui mai faimos locuitor al districtului Cannaregio, Tintoretto?

Dacă tot veni vorba de Tintoretto, nu­mele real al pictorului renascentist este un ecou al legăturilor comerciale ale Veneţiei cu Orientul. Descoperit abia recent, Comin, numele lui de fa­mi­lie, înseamnă „chimen“.

Nu departe de casa artistului, în Madonna dell’Orto (5), biserica prefe-rată a lui Tintoretto, se avântă spre tavanul boltit două picturi gigantice, re­a­lizate chiar de el. Scena Judecăţii de Apoi şi cea a Adorării viţelului de aur, ambele înalte de 15 metri, tro­nează de o parte şi de alta a altarului.

Ca să ajung la biserica lui Tinto­ret­to, trebuie să traversez Rio della Madonna dell’Orto. Mă opresc să arunc o ultimă privire maurilor din Cam­po dei Mori. De aici se vede bine faţada unei case superbe, despre care se zice că ar fi fost construită chiar de fraţii din Moreea. Basorelieful de pe clădire nu face decât să adâncească şi mai mult misterul primilor ocupanţi ai casei, pentru că reprezintă silueta unui bărbat pe o cămilă.

În spatele bisericii Madonna dell’ Or­to se află o staţie de vaporetto (au­tobuze pe apă). Ca să ajung la Fonda­menta Nove, trebuie să mă urc în vaporetto numărul 4,2. “Ne străduim din răsputeri să îi derutăm pe vizitatorii oraşului,” glumeşte un localnic, în timp ce aşteptăm pe ponton. Îmi explică amuzat că, pe lângă faptul că unele trasee de vaporetto sunt numerotate cu zecimale, casele de aici au adresa în funcţie de cartiere, nu de aleea sau canalul pe care se află.

DUPĂ UN ESPRESSO MACCHIATO REVIGORANT, iau vaporetto cu numă­rul 12 spre insula Burano (6), un­de casele sunt vopsite în toate culorile curcubeului. De aici, vaporetto cu numărul 9 mă duce în Torcello (7), prima insulă populată a Veneţiei.

Torcello este atât de liniştită, încât îţi dă impresia de loc părăsit. De la staţia de vaporetto, o alee pavată cu cără­mi­dă mă poartă către interiorul insulei. Zăresc ici-colo câte un restaurant, deschis pentru turişti. Pe insulă bate un vânt rece, adus de curenţii marini. Se aud doar ţipetele pescăruşilor, ca­re planează în zare. E vremea prânzului, aşa că intru în Osteria al Ponte del Dia­volo. Comand felul tradiţional de mâncare al vene­ţienilor: o farfurie aburindă cu spaghetti al nero di seppie (spaghete cu cerneală de sepie).

Pentru cei mai mulţi dintre noi, Ve­ne­ţia înseamnă insuliţele din jurul Rialto, care formează împreună o insulă mai mare, în formă de peşte. Dar, de fapt, în acest nume sunt incluse şi alte insule din laguna veneţiană, printre care şi Torcello, cândva cea mai populată dintre toate, centrul Veneţiei în perioada ei de glorie.

După prăbuşirea Imperiului Roman de Apus, triburile de popoare germa­nice au dat năvală în peninsula ita­li­a­nă, ceea ce a dus la valuri masive de refugiaţi, care fugeau în lagună, pentru a scăpa de cotropitori. Cel mai mare număr de fugari s-a stabilit aici, în Tor­cello, care a devenit astfel limita de vest a Imperiului Roman, cu capi­tala la Constantinopol, vechiul Bizanţ.

De aceea, în anul 639, când locuitorii din Torcello şi-au construit pro- pria catedrală, şi chiar mai târziu, în 1008, când a fost înălţată clădirea care există şi astăzi, multe dintre decoraţiuni erau inspirate de bisericile creş­tine de la Răsărit. Nicio fotografie nu poate reda splendoarea mozaicurilor verticale de aici: cel din spatele altarului, cu Fecioara Maria şi Pruncul, şi cel de pe peretele opus, unde se înalţă scena Judecăţii de Apoi.

Clopotniţa din Basilica di Santa Maria Assunta a fost închisă câţiva ani pen­tru renovare, dar redeschisă anul tre­cut. Cu forţe proaspete de la pastele veritabile, mă decid să urc în turnul bi­sericii. Sus este pustiu. Într-o linişte în­treruptă doar de şuierul vântului, admir panorama insulei, cu parcelele în diferite nuanţe de verde, dantelate de o reţea de fire de apă şi legate între ele de poduri şubrede din lemn. Este fascinant să te gândeşti că priveliştea de acum nu diferă prea mult de cum trebuie să fi arătat Torcello în secolul al VII-lea.

SUNT CAZAT ÎN GIUDECCA (8), insula lunguiaţă, în formă de ţipar, ce şerpuieşte sub burta „peştelui“. În afara sezonului turistic, locul reintră în posesia veneţienilor, într-un mod şi mai pitoresc decât în Cannaregio: aici îşi au casa poştaşii, gunoierii oraşului şi oamenii care servesc cafeaua şi ca­re spală lenjeria turiştilor.

Spre deosebire de Cannaregio, Giudecca începe să aibă un aer modern. Pe chei au fost deschise câteva galerii de artă, iar într-una dintre ele pare să aibă loc un vernisaj. Dinăuntru se aud râsete şi clinchete de pahare. Puţin mai încolo dau de Generator, un hostel amenajat în spaţiul unui fost magazin de cereale. Barul cu un decor retro, neconvenţional, ar putea fi integrat oricând în peisajul cartierelor cool din Berlin. Comand una dintre băuturile preferate ale veneţienilor, un Aperol spritz (Ape­rol combinat cu prosecco şi apă minerală).

A doua zi, vreau să vizitez insula San Lazzaro degli Armeni, dar singurul vapor care merge acolo pleacă o dată pe zi, la ora 3:10 pm. Aşa că mă de­cid să încep ziua cu o vizită la grădi­na unde se ţine Bienala din Veneţia, vestita expoziţie internaţională de artă contemporană. Acolo se află o seră din secolul al XIX-lea, Serra dei Giardini (9), transformată parţial într-o cafenea -restaurant. E locul ideal pentru a savura cafeaua în dimineţile târzii.

Pornesc apoi la plimbare. Din aleile de lângă Via Garibaldi, într-o piaţetă cu rufe agăţate la uscat, observ un altar ridicat lângă peretele unei case. Are perdele din dantelă şi ghivece cu flori, ce împrejmuiesc o icoană a Madonei cu evidente influenţe bizantine.Imaginea îmi dă o idee.

Iau vaporetto şi mă dau jos după câteva staţii. La vreo 200 de metri după Pensione Wildner, unde scriitorul american Henry James a terminat romanul Portretul unei doamne, se află Calle de la Pietà. Mă îndoiesc că mai mult de un vizitor dintr-o mie observă fanta pentru donaţii, situată undeva sub micul basorelief cu Fecioara şi Pruncul. Şi mai puţini re­marcă bucata de lemn ce iese în afară, dea­supra uşii verzi din dreapta. Pare să fi făcut parte, cândva, dintr-o uşă tur­nantă. Şi chiar aşa e: dacă deschizi uşa verde de la Hotelul Metropole, dai peste ceea ce a fost odată un fel de pătuţ rotativ, un dispozitiv în care mamele îşi lăsau copiii nedoriţi, pentru a fi crescuţi de călugăriţe.

Nu foarte departe se află cartierul grecesc al Veneţiei. După ce mă învârt în susul şi-n josul districtului, ajung la un alt pod, deschid o poartă în stânga şi merg de-a lungul Rio dei Greci până la splendida bise­ri­că ortodoxă San Giorgio. Vizavi se află un muzeu de icoane. Cea mai veche icoană de aici a fost salvată din Constantinopol, după ce căzuse pe mâna turcilor.

LA ORA 3:10 PM, VAPORETTO 20 mă poartă către ultima parte a călăto­riei mele, insula San Lazzaro degli Armeni (10). Cândva o colonie de leproşi, locul a fost pus la dispoziţia unui ordin al călugărilor catolici ar­me­ni, care fugiseră din Moreea, du­pă ce turcii au pus stăpânire pe mă­năstirea lor. Asta se întâmpla în 1717.

Astăzi, muzeul mănăstirii e o casă a comorilor. Găzduieşte artefacte ale civilizaţiilor pierdute Urartu, un manuscris în limbajul dispărut Ge’ez şi o sabie care a aparţinut ultimului conducător din regatul armean pe jumătate uitat, Cilicia.

La finalul vizitei, în biserica cu mozaicuri şi cu tavan turcoaz, îl întreb pe ghidul meu, un călugăr cu barbă deasă şi neagră, de unde este.

„Din Kessab, în Siria“, îmi răspunde. Dă din cap a nemulţumire. „Astăzi e o zi tristă pentru mine“, spune. „A trecut un an de când adepţii jihadu­lui au ocupat Kessab, i-au alungat pe creştini şi au devastat oraşul“.

Îl privesc şi mă gândesc că în Veneţia răsună, şi astăzi, ecourile Orientului.

 

este corespondentul prestigioasei publicaţii The Economist în Italia şi autorul cărţii The Italians.

Vote it up
186
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza