Vedere din Bulgaria

În copilărie, colecţionam timbre care înfăţişau o ţară de poveste. Realitatea pe care am descoperit-o ca adult a întrecut orice închipuire.
 

PRIMUL MEU CONTACT cu Bulgaria este destul de abrupt. Sunt zdruncinat de taxiul care goneşte pe drumurile pavate cu piatră din Sofia, capitala ţării. „Ţara asta e ca Piccadilly Circus!“, exclamă şoferul meu, într-o engleză aproximativă. „Toată lumea vine, pleacă, nu se termină niciodată!“ Îşi ia mâinile de volan, pentru a ilustra această vâltoare de civilizaţii care se întâlnesc în Bulgaria, iar eu îmi imaginez cum ne izbim de biserica, strălucitoare ca un ornament de Crăciun, care se iveşte dintr-o dată în faţa noastră.

Şoferul nu exagerează: toată lumea pare să fi ajuns în Bulgaria. Tracii, cu aurul lor. Roma, cu legiunile ei. Bulgarii asiatici, de la care ţara şi-a luat numele. Dar şi hunii, slavii, evreii şi turcii, cu tradiţiile lor. Iar în ultimele două decenii, hoarde de britanici, cu gândul la o vacanţă plină de bere ieftină şi distracţie.

Eu am venit cu timbre vechi.

ÎN PODUL UNEI CASE din nordul Americii, într-o zi călduroasă de iunie, trei băieţi de zece ani, aşezaţi la o masă, scotocesc printr-un morman de timbre.

„Liz violet“, spune fratele meu, Fred, aşezând-o pe regina britanică în vârful grămezii.

„Cap roz“, exclamă prietenul meu, Shawn. Aşa îi spunem noi regelui Belgiei, Badouin.

E rândul meu. „Încă un Franco portocaliu“, mormăi eu încruntat. Mi-ar plăcea mai mult să văd ce e în cea mai mică grămadă, cu timbre din Bulgaria, ţară aflată pe vremea aceea în spatele Cortinei de fier. Timbrele ei sunt mari, cu peisaje cu munţi stâncoşi, oraşe întinse pe culmile dealurilor şi cavaleri în luptă. Cel mai mult îmi stârneşte curiozitatea o mânăstire bogat împodobită, desprinsă parcă din cartea pe care o citesc acum, despre piticii, elfii şi castelele din Pământul de Mijloc. În imaginaţia mea, Bulgaria cea exotică, cu oamenii ei, fortificaţiile masive şi literele chirilice, a devenit un ţinut din Hobbitul.

Ştiu că voi călători cândva acolo şi voi descoperi acea mănăstire.

E APROAPE MIEZUL-NOPŢII când şoferul mă lasă la hotel, apoi pleacă în trombă, cu geamul deschis, de unde mă urmăresc acorduri de chalga, muzică populară bulgărească, cântată la instrumente electrice. Privesc în jur. Faţade belle epoque, cu ferestre întunecate. Parcă am mai văzut undeva clădirea de peste drum, cu exteriorul ei neoclasic şi turnul stalinist care se înalţă alături. Scotocesc nerăbdător prin plicul meu cu timbre. Gravura pe care o găsesc, colorată într-un roşu marxist, este identică: acesta este vechiul sediu al Partidului Comunist din Sofia. E un început promiţător pentru mine şi pentru timbrele mele.

În dimineaţa următoare, mă întâlnesc cu traducătoarea mea, Polina Simeonova, o tânără de 25 de ani. Seamănă cu balerina brunetă de pe timbrul meu cu un duet bulgar celebru, dar are smartphone şi poartă blugi – e imaginea secolului 21.

„Crede-mă, toţi cei sub 30 de ani am învăţat engleză uitându-ne la Cartoon Network“, mă asigură ea.

Împreună explorăm Sofia, un oraş cu peste un milion de locuitori. Are arhitectura, culorile pastelate şi detaliile clasice ale unei capitale europene, dar şi influenţe otomane exotice, vestigii ale „jugului turcesc“. În secolul al XIV-lea, Imperiul Otoman a cucerit ţaratul Bulgar, pe care avea să-l stăpânească preţ de 500 de ani, înfrumuseţând Sofia cu moschei, minarete şi filigrane. Un imperiu mai recent a înfrumuseţat Sofia cu blocuri masive, care acum sunt înnegrite de funingine şi acoperite de graffiti.

„Vezi? Arhitectură sovietică şi graffiti american“, observă Polina cu ironie. Îmi arată apoi şi noile turnuri de birouri, din sticlă şi oţel, care marchează intrarea Bulgariei în Uniunea Europeană, în 2007.

În timp ce traducătoarea mă plimbă prin oraşul ei natal, zăresc un alt monument pe care l-am văzut pe un timbru. Domurile catedralei Sf. Alexandru Nevski, care poate adăposti 10.000 de credincioşi, se profilează ca un nor neo-bizantin, neschimbat faţă de imaginea pe care o scot din plic.

Încep să regret că nu mi-am planificat mai mult de o zi în Sofia. Itinerariul meu prin Bulgaria e plin de opriri. O întindem repede către alte cartiere, unde Polina mă prezintă unor vânzători cu pahare pline de zmeură zemoasă, îmi arată puştii care fac sărituri spectaculoase cu skateboardul la Monumentul Armatei Sovietice şi îmi face cinste cu o salată shopska, un amestec de ceapă, ardei, roşii şi castraveţi, completat perfect de brânză de casă proaspătă. În timp ce înfulec cu poftă, Polina îmi spune amuzată: „O să te saturi de shopska mâine, în Veliko Tărnovo“.

DUPĂ DOUĂ ORE ȘI JUMĂTATE de condus spre est, ajung într-un alt loc de pe timbrele mele: fortăreaţa Ţareveţ, un simbol naţional. A apărat capitala celui de-Al Doilea Ţarat Bulgar până în 1393, când a cedat invaziei otomane. Pe timbrul meu apare o cetate uriaşă, înconjurată de ziduri şi apărată cu îndârjire de cavaleri. Asediul a durat trei luni şi a luat sfârşit atunci când forţele turceşti au distrus fortul, mă informează timbrul meu.

Bastionul de ziduri din piatră din jurul munţilor Stara Planina, în care intru astăzi, a fost restaurat în secolul 20. Donjonul crenelat se ridică dintre crestele care străjuiesc râul Iantra. Pe o culme e aşezată o bisericuţă. Urc până în vârful clopotniţei, unde mă aşteaptă priveliştea ameţitoare a defileului – acelaşi peisaj ca pe timbrul meu!

În dreapta se vede Veliko Târnovo, un oraş cu 68.000 de locuitori, pe ale cărui străzi se înşiră case vechi de 200 de ani. Lângă una dintre ele descopăr antichităţi de vânzare – o adevărată expoziţie de istorie bulgară: ceramică turcească, bustul lui Lenin şi un ceas deşteptător cu imaginea aproape ştearsă a cercurilor olimpice. În spate lor, se pot vedea cuvintele „Berlin 1936“ şi o svastică. E un suvenir de la controversatele Jocuri de Vară deschise de Hitler.

„Îţi place? Ţi-l dau la preţ bun.“

„Nu, mulţumesc.“ Bulgaria a fost nevoită să se alieze cu Germania în Al Doilea Război Mondial. Ameninţată cu o invazie nazistă, a semnat un pact în 1941, iar Germania a obligat-o să declare război Statelor Unite şi Marii Britanii. În 1943 şi 1944, acestea din urmă au bombardat Sofia, distrugând-o în mare parte şi ucigând peste 2.000 de oameni. Bulgarii, în schimb, au salvat mulţi cetăţeni evrei. Într-o ţară cu o aşezare strategică, istoria e întotdeauna complicată.

MĂ ÎNTORC ȘI MAI MULT ÎN TRECUT, ghidat de un alt timbru, şi ajung în al doilea oraş ca mărime din Bulgaria, la sud-vest de Veliko Târnovo. Plovdiv, un oraş cu o vechime de 6.000 de ani care candidează la titlul de Capitală Europeană a Culturii în 2019, este cunoscut datorită moştenirii romane, care include apeducte cu arcade şi un amfiteatru care arată ca nou.

„Se spune că acustica de aici era atât de bună încât, dacă lăsai să cadă o monedă pe scenă, se auzea până în ultimul rând“, ne povesteşte la intrare un bărbat cu mustaţă, vorbind în engleză. În jurul nostru, semicercul de blocuri albe de marmură, stivuite ca nişte cuburi de zahăr, stă drept mărturie a prosperităţii de care se bucura aşezarea romană în secolul al doilea, când a fost construit amfiteatrul. Spectacolul din seara aceasta este „Nabucco“, opera lui Verdi.

Pe bulevardul principal, trec pe lângă moscheea Giumaia, din secolul al XV-lea, unul dintre cele mai vechi lăcaşuri de cult otomane din Balcani. Minaretul cu motive geometrice apare pe unul dintre timbrele mele şi mi-aş dori foarte mult să văd inte- riorul somptuos. Dar umbra de pe cadranul solar al moscheii indică ora 16.00, aşa că nu-mi mai rămân decât câteva ore de soare în care să umblu în voie prin mulţime, pe lângă clădirile şi fântânile din secolul al XIX-lea. Admir trecătorii eleganţi şi mă bucur de „cel mai mare şi mai frumos dintre toate oraşele“, cum l-a numit scriitorul grec din secolul al II-lea, Lucian din Samosata.

ÎN NOAPTEA ACEEA, LA HOTEL, îmi înşir timbrele pe pat şi îl caut pe cel pe care l-am păstrat până acum, ca pe un desert: Rila, mănăstirea mea din Pământul de Mijloc, destinaţia zilei de mâine. Voi merge trei ore cu maşina spre vest, până în Munţii Rila, cu cele mai înalte vârfuri dintre Alpi şi Caucaz. Sunt nerăbdător să văd locul care mi-a aprins imaginaţia când aveam zece ani.

Circul uşor, până când drumul se îngustează şi copacii sunt tot mai deşi. Am ajuns într-o vale adâncă. Vuietul râului Rilska acoperă zgomotul motorului. În depărtare, munţii abrupţi, coloraţi în verde-gri, mă întâmpină la fel ca pe călugării şi pelerinii din secolul al X-lea, când Ivan din Rila, pustnicul care avea să devină sfântul protector al Bulgariei, a fondat mânăstirea.

Complexul în formă de dreptunghi e aşezat pe o colină împădurită. Parchez maşina şi traversez pasajul care duce spre curtea interioară. Orbit de soare, mă simt de parcă aş fi ajuns dintr-odată înapoi în Evul Mediu.

Timbrul meu înfăţişează doar silueta mănăstirii. În realitate, aceasta e o explozie de coloane, arcade şi balcoane sculptate în lemn, în nuanţe de roşu, ocru şi gri închis. În mijloc se ridică biserica Naşterea Maicii Domnului, înconjurată de o galerie exterioară decorată cu dungi albe şi negre, sub influenţa artei islamice. Păşesc pe sub o arcadă, spre intrarea împodobită cu fresce care înfăţişează splendoarea raiului şi ororile din iad. Un călugăr cu barbă, îmbrăcat în straie negre, pare că stă de pază. Pot să intru? Bărbatul încuviinţează.

În interiorul răcoros, icoanele poleite cu aur şi scenele biblice, pictate în culori vii, licăresc în lumina lumânărilor. Observ apoi şi alţi vizitatori, care s-au adunat în jurul superbului iconostas placat cu aur, cu o înălţime uluitoare de peste nouă metri.

Alături de mine, un bărbat cu chipul senin începe să facă mătănii. Este un lăcaş atât de sfânt pentru bulgari încât, după incendiul care l-a distrus la începutul secolului al XIX-lea, aceştia l-au reconstruit cu minuţiozitate. În timpul stăpânirii otomane, a devenit o destinaţie a pelerinilor din întregi Balcanii.

La fântâna de piatră a călugărilor, îmi torn apă dintr-un polonic ciobit şi mă spăl pe mâini, mult mai impresionat de adevărata Rila decât de cea de pe timbrul meu. Aceste detalii obişnuite – polonicul de metal, bărbatul care îngenunchează, murmurul râului – au făcut ca Bulgaria din imaginaţia mea să prindă viaţă.

CÂND MĂ ÎNTORC ÎN SOFIA, mă întâlnesc cu Polina, pentru o ultimă plimbare prin parcul Borisova Gradina (Grădina lui Boris). De crengile copacilor atârnă fire albe şi roşii, ca nişte ornamente.

„Mărţişorul, ultima noastră tradiţie păgână“, îmi explică Polina. „Culorile simbolizează venirea primăverii, de aceea purtăm acest talisman pe 1 Martie. Când vedem prima barză care se întoarce sau primul copac înflorit, îl legăm de o ramură, pentru ca dorinţele să ni se împlinească.“

Mi-a rămas un singur timbru pe care nu l-am „vizitat“. Înfăţişează oameni la plajă pe malul Mării Negre, prea departe pentru a o vedea acum. Asta va fi dorinţa mea de acum încolo, îi spun ghidei mele.

 

Ponturi de călătorie

Excursie pe coastă: Supranumită Riviera Bulgariei, coasta de 378 de kilometri, de-a lungul Mării Negre, atrage mulţi turişti în staţiunile ei. Tot aici se află şi oraşul antic Nesebar, ridicat pe un promontoriu, în jurul unei biserici.

Cazare: Arena di Serdica, Sofia, de la 100 de euro, www.arenadiserdica.com. La sud de Parcul Naţional Rila se află Parcul Naţional Pirin şi staţiunea Bansko. Kempinski Hotel Grand Arena oferă condiţii de lux, dar tot mai căutate sunt casele ţărăneşti, vechi de secole.

Mic-dejun: Încearcă baniţa, o plăcintă cu carne, brânză etc.

Eveniment: Ziua Unirii Bulgariei se sărbătoreşte pe 6 Septembrie, cu focuri de artificii şi parade.

 

DIN NATIONAL GEOGRAPHIC TRAVELER, © DE NATIONAL GEOGRAPHIC CREATIVE (NOIEMBRIE 2015). WWW.NATIONALGEOGRAPHIC.COM

 

Vote it up
248
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza