Uneori, dragostea chiar este oarba

Loredana si Dan nu s-au vazut niciodata, dar se recunosc asa cum numai doua suflete pereche stiu sa o faca
 

“El nu va veni”, ma anunta Loredana. “Nu vrea sa vorbeasca despre noi. Spune ca nu e nimic deosebit. E o poveste la fel ca oricare alta”.

Am vrut sa scriu despre o poveste de dragoste. Dar voiam ceva special. Ceva iesit din tipare. Ceva care “sa strige”: Extraordinar! Imi dorisem sa exclud din mintea mea sintagma “Fiecare poveste de dragoste e unica“. Mi se parea un cliseu. Asa ca in momentul in care am auzit despre Loredana si Dan Dragan mi-am spus: Da! Asta e! Asta e povestea despre care voi scrie! Povestea de dragoste deosebita! Acea poveste care vorbeste nu numai la figurat, ci chiar la propriu despre faptul ca “Dragostea e oarba!” Suna poetic, suna tragic, iar in cazul lor suna si real…

Loredana s-a nascut la Ramnicu Valcea in 1976 si mai are trei frati. La nastere a fost diagnosticata, la fel ca si ei, cu retinopatie pigmentara, boala degenerativa a celulelor vizuale receptoare ale luminii. Boala ce avea sa duca de-a lungul anilor la orbire. Dar niciodata vederea ei nu a fost buna. In anul cand trebuia sa treaca in clasa a IV-a fost trimisa la Bucuresti ca sa urmeze scoala pentru Deficienti de Vedere. Nu avea nici zece ani si pleca de acasa ca sa stea intr-un internat. Pleca sa invete sa se descurce intr-o lume pe care nu o vedea, ci doar o simtea. O respira. si a supravietuit. Mai mult chiar. A invatat sa fie fericita si sa ia din viata tot. A invatat ca nu chipurile oamenilor conteaza, ci frumusetea sufletelor. si a luat urma lor…
A absolvit scoala din Bucuresti, ca la 14 ani sa plece in celalalt capat al tarii, la Arad, pentru a-si continua studiile la scoala Speciala pentru Nevazatori. Fratii ei veneau in vizita. Uneori, insotiti de alti prieteni. La 17 ani Loredana era o fata subtire, iute si vesela. Era innebunita dupa sport si avea acel dar atat de rar de a-i face pe oameni sa se stranga roi in jurul ei. Deborda de energie, pe care o consuma participand la diverse competitii de atletism. Toata viata care nu se vedea in ochii atinsi de boala se simtea vibrand in jurul ei. Iar oamenii o iubeau.

Mai aveam jumatate de ora pana la intalnirea cu Loredana. Ma resemnasem cu faptul ca Dan, sotul ei, nu va veni. Parea foarte decis sa nu “se lase descoperit”.
“Eu sunt altfel”, mi-a spus Loredana la telefon. “Cu mine poti vorbi despre orice. Dar el e asa, mai retras. si cand hotaraste un lucru, nu da inapoi. Iar eu nu incerc sa-l conving. Ii respect deciziile, asa cum le respecta si el pe ale mele. El nu ma opreste sa povestesc, iar eu nu-l conving sa o faca“. Nu mai aveam niciun argument in fata acestui discurs. Nu avea rost sa insist. Se iubeau.
M-am urcat in masina si am plecat spre locul de intalnire. Loredana imi explicase unde sa vin si, de acolo, urma sa ne intoarcem in redactie pentru fotografii si sa vorbim.
Pe masura ce ma apropiam cu masina de locul unde ma astepta Loredana simteam o emotie stranie. Cum sa ma port cu aceasta tanara femeie de 37 de ani, care nu vede? Apoi i-am vazut eu. Erau amandoi. Se tineau de mana, atenti la trecerea masinilor. Se intamplase ceva ce-l facuse pe Dan sa se razgandeasca? Dar ce?
Am oprit masina un pic mai in fata si am coborat. Se indreptau deja spre mine. Erau doi si pareau unul. Dan pasea sigur pe el, mai sigur decat multi alti barbati pe care ii intalnesti pe strada. Loredana, agatata acum de bratul lui, parea grabita. Parea nerabdatoare. Energica si decisa in tandem cu pasul lui calm. I-am intins mana zambind si mi-a strans-o imediat. Oameni care nu ma priveau, dar “ma vedeau”. Ne-am urcat in masina. Loredana mi-a “aratat” un drum mult mai scurt pana la redactie. Nu l-as fi gasit singura.

“S-a hotarat sa vina in ultimul moment. Nu a vrut sa ma lase singura“, mi-a explicat Loredana. “De fapt, noi suntem aproape nedespartiti. Sunt putini cei care ne vad singuri. Dar sa nu te astepti sa povesteasca ceva”, imi spune ea zambind. Zambesc si eu. Sunt multumita ca sunt aici. Nu am nevoie sa-i aud vorbind pe amandoi. Vreau sa-i privesc impreuna. Gesturile spun mai mult decat orice declaratii marete. Iar el facuse deja gestul de a nu o lasa singura. Chiar daca nu voia sa vina. O iubeste.

Ea e bruneta, miniona, iar parul lung si negru i se revarsa pana la talie. Dan este un pic mai inalt ca ea, cu un par blond-saten si cu o figura calma si calda. Ca si Loredana si el s-a nascut cu probleme grave de vedere care, in timp, s-au acutizat. A orbit. Fiind din Bucuresti a urmat aici o scoala speciala pentru nevazatori, iar mai tarziu s-a angajat la Cooperativa Munca, unde l-a cunoscut pe Dragos, fratele Loredanei. Se uita cu intensitate la sotia lui, in timp ce ea povesteste…

“L-am cunoscut pe Dan cand aveam vreo 17 ani. Fratele meu venea intr-un weekend sa-mi faca o vizita, iar Dan a hotarat sa-l insoteasca. Eram tineri si tin minte ca ne-am adunat o gasca mare… Ne distram foarte bine”.
Acela a fost punctul de plecare a povestii lor. Dar sentimentele aveau sa vina ceva mai tarziu dupa ce Loredana s-a reintors in Bucuresti si s-a angajat in acelasi loc cu ei. Atunci s-au simtit si s-au lasat “orbiti” de dragoste. “Mai mult el”, spune Loredana razand. Dar era clar ca ea il alesese deja. Ii vorbea doua-trei zile, apoi disparea. Il facea sa-i fie dor. Voia sa simta ca ii lipseste. Apoi il lua cu ea sa o insoteasca la cate o competitie sportiva. El se minuna de energia ei. De faptul ca ii placea atat de mult sportul. Ca putea discuta cu ea despre fotbal! Au urmat alte petreceri. Dansa asa cum alerga. Gratios si cu viata. Dan era vrajit. Dar ea parea a nu se lasa. Doar parea. Pentru ca dragostea ei voia totul. Dupa o excursie la munte, Dan a cerut-o de sotie. si-a dat seama ca nu vrea sa traiasca fara ca Loredana sa nu fie prin preajma. Cu palma ei in palma lui.
S-au casatorit doua luni mai tarziu, iar dupa un an se nastea fiica lor, Andreea. Nu a mostenit problemele de vedere ale parintilor ei, dar a mostenit dragostea lor pentru sport. Practica atletism de performanta.
“Copilul si sotul meu ma fac cea mai fericita femeie din lume!”, imi spune Loredana. Dan o priveste. Ii zambeste. O cunoaste de atat de mult timp incat nu mai e uimit de declaratiile ei impetuoase. Are nevoie de asta. El e cel tacut, ea cea vorbareata. Ea aduce viata, el echilibrul. Se completeaza ca intr-un puzzle demult descifrat, dar asamblat an dupa an. Nu se vad, dar se cunosc. Nu se privesc, dar se simt.

Povestea unei casnicii de 17 ani… O poveste ca oricare alta? Drama e cand noi, ceilalti, care declaram ca ne iubim, ne privim in ochi si nu ne vedem oglinditi acolo. Dragostea e oarba. In cazul Loredanei si a lui Dan suna poetic si deloc tragic. Suna a fericire.

Vote it up
346
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza