Un tort nemuritor

Mi-e teama ca reteta se va pierde. Am rugat-o sa o scrie si mi-a promis ca o va face. Mi-a aratat si caietul  
<p>Ma gandesc cu groaza la faptul ca, dupa ce ea, mama, va pleca, noi, cei ramasi, o sa incepem sa ne luptam pe misterioasele formule pe care le-a scris intre copertile de carton ale unui caiet. O sa devina un fel de Codul lui DaVinci al mancarurilor.

Pai, spuneti-mi, va place ce-ati mancat azi? Sa va spun eu: daca nu v-ati luptat cu o shaorma sau cu un hamburger, atunci sigur v-ati blestemat zilele la o cantina de firma. In fiecare zi, mancatul la serviciu e un calvar. Acasa n-aveti timp sa gatiti sau sotia e ocupata cu copilul si a uitat de sendvisuri. Si, la naiba, cate zile la rand poti manca sendvisuri? Cate zile la rand poti manca shaorma? Sau pizza? Oricat de bune ar fi, fiecare dintre noi realizeaza ca-si pune sanatatea in pericol.

Cu cat inaintez in varsta, cu atat imi dau seama cat de prost se gateste in jur, chiar si la restaurantele celebre din oras.
Chiar si banalele paste sau o friptura. Pana si cartofii prajiti sunt greu de gasit. Au devenit o raritate cei curatati si taiati in bucatarie. Cele mai multe restaurante servesc cartofi inghetati din punga. N-au niciun fel de gust.

Dar, una peste alta, am fost un tip norocos. Mama mea a avut si areharul gatitului. Nu stiu cum a reusit intotdeauna sa ne dea mancare buna. Avea patru guri de hranit, tata, eu si doua surori. S-a intamplat foarte rar sa nu-mi placa mancarea facuta de ea. La 18 ani, aveam 90 de kilograme. Si, de atunci, ma lupt mai abitir ca un fotomodel sa-mi pastrez o greutate normala. Dar asta e alta poveste.

Copilaria mea s-a desfasurat pe vremea lui Ceausescu. Era o vreme in care zaharul si uleiul se dadeau pe cartele, iar pentru restul nu exista Mastercard, se statea la coada. Oamenii chiar se luptau pentru mancare. Si, cu toate acestea, nu stiu cum reusea mama sa ne gateasca feluri perfecte. Facea o tocanita de pui de te lingeai pe degete. Nu punea cartofi, ci facea galusti mici din faina, framantate in mana, pe care le lasa sa pluteasca prin sosul de carne si legume. Un fel de gulas, dar mai putin iute, in care se simtea aroma de ceapa. Imi placeau la nebunie si „zdrentele“ pe care le punea `n ciorba, preparate din omleta cu putina faina si lapte.

Intr-o dimineata, m-am trezit speriat. Visasem ca nu mai e. Am pus mana pe telefon si am sunat-o.
– Mama, duminica trec pe la tine. Te rog, fa un gulas de-ala de-al tau.
Bucuria ei cea mai mare e sa-i ceri sa faca ceva de mancare. In afara de asta, mai poti s-o multumesti doar daca mananci tot din farfurie.
– Ce-ti mai face calculatorul?, am intrebat-o, iar ea mi-a raspuns ca bine.
In urma cu trei ani, a suferit o interventie la inima si i-a fost montat un pacemaker, un aparat care ii ajuta inima sa bata. Acum, cand se duce la control, cardiologii incearca sa descopere ce mai functioneaza, aparatul sau inima.

M-am rugat la Dumnezeu sa nu i se-ntample nimic, sa apuc sa mananc gulasul si ma rog in fiecare seara sa fie sanatoasa, pentru ca e ultimul bastion al mancarii de calitate. Stiu ca e greu de crezut, dar cand comandati urmatoarea portie de pizza, ganditi-va la aroma unui spanac in care se simte miezul de primavara, in care s-a scurs smantana din belsug si in care plutesc ochiuri rumenite in tigaie, precum insulele exotice din marile sudului. Si e vorba de spanac, mancarea de care fug copiii la McDonald’s.

Piesa de rezistenta din bucataria mamei e insa un tort de ciocolata. V-as da reteta, dar e secreta. Ferecata in Codul lui Da Vinci. Tortul asta a devenit o adevarata institutie in familie. In fiecare an, de ziua fiecarui bunic, copil sau nepot, mama face cate un tort. Nu conteaza ca mai cumparam unul din oras. Tortul ei il face negresit. Si nimeni nu protesteaza.
Tortul asta mi-a indulcit copilaria. Cand se lua curentul pe vremea lui Ceausescu, o auzeam pe mama ca iese de la ea din camera si se duce spre bucatarie. Noi, copiii, ne luam pe urmele ei.
– Hai sa va fac un tort!, spunea ea si aprindea un felinar cu gaz. Ne strangeam in jurul ei si priveam cum il prepara, ca si cum asistam la un numar de magie. Toata disperarea, frustrarea ca stateam in intuneric si frig dispareau. Priveam fascinati lucrarea unui alchimist care transforma niste chestii banale in ciocolata.

Pentru un copil din ziua de azi, ciocolata e ceva care se gaseste la supermarket. Pentru noi, cei nascuti in secolul trecut, era mai pretioasa ca aurul. De fapt, pot sa spun ca, in copilaria mea, doar auzeam vorbindu-se de ciocolata si foarte rar aveam sansa sa o savurez. Dar mama amesteca intr-un fel nestiut untul din care scosese apa cu un praf anemic de cacao, mai turna si cate o picatura de lapte, mai adauga un varf de lingurita de ness si totul se transforma intr-o crema de ciocolata de vis.

Tin minte ca dupa Revolutie, cam la doi ani, aparusera pe piata tot felul de ingrediente noi. Mama s-a gandit sa imbunatateasca reteta. A facut intr-o duminica un tort care avea un gust ciudat, pusese, cred, ceva praf de scortisoara, aruncase pe el niste graunte de ciocolata ce se vindeau la punga, il ornase cu niste frisca din tub. Eram vreo zece la masa. Noi, cei trei frati, am luat cate o gura, am mestecat si, apoi, ne-am uitat unul la altul cu spaima. Apoi ne-am indreptat privirile disperate spre ea.
– Mama, ce-i asta? Unde-i tortul nostru?, am strigat toti trei in cor.
– M-am gandit sa imbunatatesc reteta, a spus mama timid.

Am rugat-o in genunchi sa nu imbunatateasca nimic. Sa pastreze reteta noastra, reteta unei copilarii fericite. Si de atunci, au trecut aproape 20 de ani, iar mama n-a mai schimbat nimic.
In unele nopti, ma trezesc speriat si ma gandesc ca totul pe lumea asta e atins de pieire. Dar, cumva, tortul facut de mama a devenit nemuritor.</p>

Vote it up
216
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza