Un papă luminat de bucurie

Era un om care rareori zâmbea. Apoi s-a întâmplat ceva uimitor
 

NE-AM ÎNTÂLNIT DOAR UN MINUT, în iunie 2013, la câteva luni după surprinzătoarea sa alegere ca Suveran Pontif. Deşi şi-a ţinut tot timpul mâna pe braţul meu, nu a rostit niciun cuvânt. Soţia mea crede că a fost din cauză că am vorbit eu continuu.

De fapt, liderul a 1,2 miliarde de catolici din toată lumea, nu vorbeşte niciodată mult, dacă nu are de comunicat ceva anume. Respiraţia îi era greoaie – a fost aproape de moarte în timpul unei operaţii la plămâni, când avea 21 de ani – şi avea câteva picături de sudoare pe frunte. Era un bărbat de 76 de ani, care tocmai petrecuse două ore sub soarele din Piaţa Sf. Petru, binecuvântând şi îmbrăţişând pe cei pe care el îi numeşte „sfântul popor credincios al lui Dumnezeu“. Uneori – cum a fost atunci când a sărutat un bărbat desfigurat înfiorător de neurofibromatoză –, imaginea este atât de impresionantă încât ziarele o pun pe prima pagină, tratament pe care jurnaliştii nu prea obişnuiesc să-l aplice papilor.

Ideea este că cei-care-au-bilet-în-primul-rând-la-audienţele-de-miercuri, ca mine, sunt lăsaţi la urmă în aceste zile. Noi nu suntem principala preocupare a Papei Francisc. El îi pune pe primul plan pe cei bolnavi, pe bătrâni şi pe cei fără adăpost, întocmai ca în Evanghelie.

Şi totuşi, Papa Francisc a fost cât se poate de prezent în tot acel minut, ascultând cu atenţie fiecare cuvânt pe care l-am spus eu în limba spaniolă. A fost suficient pentru a simţi acea senzaţie despre care vorbesc oamenii care îl întâlnesc – acea senzaţie stranie, acea bunătate care emană din el. Arhiepiscopul de Canterbury, Justin Welby, a descris-o perfect după ce l-a întâlnit, la câteva zile după mine. Papa, a spus el apoi, este „umanitatea în flăcări”. Asta e. Dacă bucuria ar fi o flacără, ar trebui să fii făcut din azbest ca să nu fii ars de Papa Francisc.

ÎN ORAŞUL NATAL AL papei, Buenos Aires, din Argentina, această bucurie îi uimeşte chiar şi pe cei care l-au cunoscut îndeaproape. Sigur, zâmbetul lui a fost întotdeauna încântător, dar nu a fost zărit des în timpul celor 12 ani în care a fost cardinal. Nu-i plăceau camerele de luat vederi, dădea rareori interviuri şi era faimos pentru austeritate şi timiditate. Nu-l întâlneai niciodată la vreo petrecere sau serată şi, deşi locuitorii din cartierele sărace, prostituatele şi organizaţiile anti-trafic îl cunoşteau bine, putea merge cu autobuzul sau metroul fără să fie recunoscut. Cuvintele îi erau întotdeauna sobre, mergeau drept la ţintă, dar erau rostite cu o voce funebră, şoptită. Şi uită-te la el acum, se vorbeşte în Buenos Aires. Nu-ţi vine să crezi. E ca o zi însorită.

Dar eu ştiu ce s-a întâmplat, de fapt. Nu este un secret, pentru că el l-a spus multor oameni, inclusiv pastorului evanghelic din Buenos Aires, care mi l-a transmis mie. În seara alegerii sale, pe 13 martie 2013, sub măreţele fresce ale lui Michelangelo din Capela Sixtină, voturile cardinalilor au fost în favoarea lui. A obţinut peste cele 77 de voturi de care avea nevoie şi a fost întrebat dacă acceptă. „Da, deşi sunt un mare păcătos“, a spus el. La o întrebare care a urmat, a spus că va lua numele Francisc, după omul sărac din Assisi. Totul s-a întâmplat fără vreun moment de îndoială. Era încrezător pentru că ştia că de-acum asta era misiunea lui.

După ce a fost înveşmântat în sutana papală albă şi a pornit pe lungul coridor ce duce spre loggia Sf. Petru, pentru a se arăta lumii, a fost copleşit brusc de îndoieli şi de gânduri negre. Providenţial, predecesorul său, Benedict al XVI-lea, modificase procedurile, pentru a-i permite noului papă să se roage în Cappella Paolina, înainte de a ieşi pe balcon. Acolo, cu prietenul său, cardinalul brazilian Cláudio Hummes, îngenunchiat alături de el, Jorge Mario Bergoglio a fost cuprins de un val de lumină şi libertate, care i-a alungat sentimentele întunecate şi care nu l-a mai părăsit.

Directorul postului Vatican TV, care îl urma pe Papă cu o cameră de luat vederi, a confirmat toate acestea. Monseniorul Dario Viganò a spus că,atunci când Papa Francisc a intrat în capelă, arăta ca şi cum greutatea întregii lumi ar fi stat pe umerii lui. Dar când a ieşit era un om diferit, aşa cum este acum. „Este harul papal“, le spune Papa Francisc prietenilor argentinieni, care îl întreabă de ce s-a schimbat.

Mă aflam în seara respectivă pe acoperişul unei biserici cu vedere la piaţă, comentând evenimentul pentru postul TV britanic Sky News. Aş fi fost la fel de consternat ca toţi ceilalţi analişti care nu-l aveau pe listele lor pe cardinalul Bergoglio, dacă nu ar fi fost secretul pe care mi l-a împărtăşit un cardinal prea bătrân pentru a vota, care l-a văzut ca potenţial papă, în adunările ce au precedat conclavul cardinalilor. „Dacă va fi un conclav scurt, ar putea fi Bergoglio“, a fost mesajul care a ajuns la mine. Aşa că am avut câteva minute la dispoziţie, să pregătesc câteva informaţii (76 de ani, iezuit, umil, om care ajută săracii, ieşit pe locul doi într-un conclav precedent). Dar, în tot acest timp, mă gândeam: Mamă, au ales un argentinian!

ÎI CUNOŞTEAM ţara. În urmă cu douăzeci de ani, am locuit în Buenos Aires, făcând cercetări pentru o teză despre biserică şi politică. Am învăţat să iubesc acest oraş captivant şi aglomerat, oamenii şi ritmurile cultura, istoria şi muzica sa.

Jorge Mario Bergoglio nu este doar un argentinian, ci şi un porteño – originar din zona portuară a Buenos Aires – care soarbe un ceai verde afumat numit maté dintr-o tărtăcuţă cu un pai de metal, şi este înnebunit după curajoasa echipă de fotbal San Lorenzo. Când avea zece ani, a fost martor, alături de tatăl lui, la o incredibilă serie de goluri înscrise de René „Oul“ Pontoni. Iubeşte tangoul şi milonga (dans popular argentinian înrudit cu tangoul), precum şi poemele nostalgice despre viaţa văcarilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea, care deplâng dispariţia unui stil de viaţă de la frontiera civilizaţiei.

Când era activ în ordinul Iezuiţilor, a predat timp de doi ani la un liceu şi a reuşit să-l invite pe marele povestitor Jorge Luis Borges – care la acea vreme abia mai putea vedea, dar se afla la apogeul carierei – să le vorbească celor mici despre poezia gaucho.

Aşa că am simţit această stranie legătură cu figura zâmbitoare în alb, care a apărut la balcon în noaptea romană răcorită de ploaie, înclinându-şi capul şi cerându-ne să ne rugăm pentru el. Iar acel sentiment a crescut în intensitate în dimineaţa următoare, când am urmărit mesajul său, transmis în direct pentru mulţimea adunată în faţa catedralei din Plaza de Mayo, din Buenos Aires, unde slujise înainte de a fi ales papă. Primele sale cuvinte din loggia Sf. Petru au fost rostite cu accent italian. Dar acum se auzeau aceste inflexiuni colocviale, ritmate de porteño.

Mesajul său blând îi îndemna să aibă grijă unii de alţii, să nu se împingă reciproc pe calea pierzaniei. Dar el a folosit o expresie colocvială argentiniană – nu lua pielea de pe altul – care venea din vremurile când nu existau fabrici pentru congelarea produselor, iar gauchos jupuiau vitele, lăsând carcasele în urmă. Şi, pe zi ce trecea, în timp ce el continua să uimească lumea, eu deveneam tot mai nerăbdător să îi cunosc trecutul. Apoi a venit acea întâlnire de un minut din iunie, când mi-am dat seama că aş putea face trecutul lui argentinian mai uşor de înţeles pentru cetăţenii altor ţări.

Anul trecut, în octombrie, înarmat cu un contract pentru o carte, mă întorsesem la Buenos Aires, ca să petrec mai multe săptămâni intervievând oameni care l-au cunoscut: iezuiţi, preoţi parohi şi episcopi, filosofi şi politicieni, locuitori din cartierele sărace şi veterani de război. Am fost chiar să mă tund la frizerul lui. Uneori, luând metroul care obişnuia să-l poarte din Plaza de Mayo, de la birourile eparhiale, spre casa lui din Barrio de Flores, mi-l imaginam stând cu capul înclinat, în timp ce asculta speranţele sau grijile cuiva.

Unele dintre cele mai emoţionante interviuri au fost cu cei care l-au cunoscut bine şi care şi-au luat la revedere de la el la începutul anului 2013. El i-a asigurat, râzând, că nu exista niciun risc, că era prea bătrân, că se va întoarce pentru liturghiile pascale. Nu s-a întors. Dar nici nu a dispărut. A fost pe miliarde de ecrane TV, în alb – plecat şi, totuşi, prezent. E o suferinţă ciudată: prietenul tău, părintele tău spiritual, a plecat la Roma să aleagă un papă şi a fost ales chiar el. Prietena lui avocată, Alicia, se afla într-un bar în momentul acelui şoc. A izbucnit în lacrimi. „E prietenul meu!“.

Există două elemente-cheie pentru a-l înţelege pe Papa Francisc. Unul este acela că nu poţi eradica sărăcia decât dacă iubeşti săracii. Celălalt este că nu poţi iubi săracii dacă te agăţi de lucruri – obişnuinţe şi idei – şi că dacă poţi renunţa la acestea, îl poţi lăsa pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Asta a arătat el în acea zi în Piaţa Sf. Petru. De aceea, nu a fost nevoie să spună prea multe. Şi de aceea, nu mi-a trebuit mai mult de un minut cu el, pentru a fi simţi credinţa.

Biografia Papei Francisc, de Austen Ivereigh, intitulată „The Great Reformer“, a fost publicată în noiembrie la editura Henry Holt.

Vote it up
130
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza