Un oraș renaște din propria cenușă

După 20 de ani de la masacrul care a transformat Srebrenica într-un loc al morţii, oamenii privesc spre viitor
 

DRUMUL CU MAŞINA PRIN SREBRENICA este o experienţă stranie. Case pe jumătate construite se ridică lângă clădiri arse, cu tencuiala distrusă, care par să aştepte demolarea. Construcţiile care s-au păstrat bine sunt câteva blocuri de locuinţe, o şcoală modestă şi nişte case în stil bosniac.

Nu ne aflăm într-un oraş ca oricare altul. Modestul orăşel din Bosnia de azi e cunoscut în lume ca fiind locul celui mai grav masacru din Europa, după Holocaust. Spre sfârşitul amar al războiului, care a izbucnit în 1990, când Iugoslavia s-a dizolvat, forţele armate ale sârbilor bosniaci au pătruns în oraş, în iulie 1995. Ar fi trebuit să fie o zonă sigură, aflată sub protecţia ONU. Dar soldaţii sârbi nu au ţinut cont de asta. Au capturat şi ucis aproape 8.000 de bosniaci, în mare parte băieţi şi bărbaţi musulmani, şi au deportat zeci de mii de femei şi copii. Curtea de Apel a Tribunalului Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie a decis că crimele de la Srebrenica reprezintă un genocid.

ACUM, CA ŞI ATUNCI, un drum lung şi drept leagă Srebrenica de cătunul Potočari, aflat la şase kilometri depărtare, unde se află un monument comemorativ dedicat victimelor genocidului. A costat şase milioane de euro şi include 6.000 de pietre funerare albe şi un lăcaş de rugăciune.

Complexul memorial se află vizavi de o fabrică de baterii abandonată, transformată în cazarmă pentru forţele ONU de menţinere a păcii, în timpul războiului din Bosnia. Pare să fie nu doar un memento al vărsării de sânge, ci şi un simbol al felului în care războiul a distrus industria din Bosnia şi Herţegovina, cândva motorul producţiei şi prelucrării metalului din Iugoslavia.

Acum este una dintre cele mai sărace ţări europene, cu un PIB care se situează în jurul sumei de 4.500 de dolari pe cap de locuitor, mai puţin de un sfert din cel al Greciei.

Cele 19 sate care aparţin regiunii administrative Srebrenica au o populaţie de 15.000 de locuitori, jumătate din cea care se înregistra acum două decenii. În oraşul propriu-zis locuiesc doar 1.000 de oameni, comparativ cu peste 5.000, câţi trăiau aici înainte de război.

După ce se lasă întunericul, e interesant să numeri casele luminate. Poate doar într-una din zece vei vedea un bec aprins în seara asta. Adesea, singura distracţie nocturnă are loc în weekend, când tinerii cumpără bere ieftină de la supermarket şi o beau prin clădirile dărăpănate.

ESTE SÂMBĂTĂ DUPĂ-AMIAZĂ şi asta reprezintă o problemă pentru tânărul Muamer Civic.

Muamer, care, la 31 de ani, este solist vocal şi principal chitarist al trupei de hard rock Afera, brunet şi autodidact, a concertat în diverse ţări europene, ca Austria, Germania şi Slovacia, câştigându-şi astfel un trai decent. Anul trecut, formaţia sa a lansat primul album. Acum se întreabă cum îl vor lansa pe al doilea. Finanţarea este, desigur, o problemă, dar nu singura. Dacă primul album a fost despre viaţa din oraşul natal, cel de-al doilea va fi despre iubire.

Femeile ar trebui să fie sursa inspiraţiei sale. Dar, din păcate pentru Muamer, cu greu găseşti un loc în Srebrenica unde să întâlneşti fete.

„Exisă o cafenea numită Rock Caffe, un pic mai mare decât un garaj. Am fost acolo aseară. Nu era picior de femeie“, spune el, pe un ton uşor disperat.

Muamer îşi iubeşte oraşul natal şi frumosul peisaj montan în care este situat. Când vorbeşte despre el, atinge subiectul conflictului. Avea 11 ani pe atunci şi a fugit cu mama lui. A revenit în 2008. Dar prezentul, mai degrabă decât trecutul, este cel care îl preocupă. Consideră că Srebrenica trece printr-una dintre cele mai dificile faze din istoria oraşului – „perioada de recuperare“ – şi, în opinia lui, aceasta nu merge prea bine.

În timp ce-şi încălzeşte mâinile la focul cu lemne din restaurantul în care ne aflăm, arată în jur. „Poţi vedea cu ochii tăi urmările războiului. Suntem doar noi trei aici“. Deşi susţine că nu mai discută politică – „din motive de sănătate“, renunţă la ironie şi spune că „poate este important, după 20 de ani, ca oamenii să afle despre Srebrenica, să conştientizeze implica-ţiile unui război“.

Acum Muamer poate trăi din muzică. Dar Sehida Abdurahmanovic, al cărei chip poate fi văzut deseori la concertele lui Muamer şi care şi-a pierdut aici fratele şi soţul, nu este la fel de norocoasă.

Sehida, o femeie de 60 de ani, a revenit în Srebrenica în anul 2003, după fuga din 1995. Şi-ar dori să lucreze, spune ea, dar este nevoită să trăiască din pensia de urmaş. Priveşte înapoi cu nostalgie la zilele dinainte de destrămarea Iugoslaviei, când lucra ca vânzătoare într-un centru comercial din oraş. Pe atunci, toţi aveau de lucru. Acum însă cifrele oficiale arată că aproape 44% din populaţia activă a ţării şomează.

Casa bătrânească a Sehidei a fost avariată în război şi a trebuit să fie demolată, iar acum ea are slabe speranţe că va mai fi reconstruită.

„După cum vezi, nimic nu se construieşte în jur“, spune ea, arătând pe fereastra cafenelei în care soarbe încet o ceaşcă de cafea tare. „Se spune că se va face ceva, dar...“

Copiii Sehidei trăiesc în Franţa. Vocea i se stinge când vorbeşte despre ei. Ştie că, într-un fel, ar fi mai uşor şi pentru ea să-şi refacă viaţa în altă parte.

„Durerea din suflet mă obligă să stau, în ciuda celor care şi-au dorit să purifice etnic această zonă. Prezenţa noastră aici le-a stricat acest plan. Chiar dacă am rămas puţini, ei nu au reuşit ce şi-au propus“, spune ea cu hotărâre.

ANII DE RĂZBOI

Viaţa în Srebrenica înainte de începerea războiului este un subiect de nostalgie pentru supravieţuitori. Oraşul e situat în peisajul idilic din nord-estul republicii Bosnia şi Herţegovina.

Srebrenica era un loc prosper. Cei care au trăit acele vremuri povestesc cum se plimbau prin pădurile învecinate şi adunau fructe, îngrijeau grădinile şi îşi petreceau weekendurile la mare. „Aveam o maşină, un apartament şi o slujbă. Aveam tot ce ne trebuia“, spune Sehida.

Înainte de război, sârbii şi musulmanii bosniaci locuiau şi lucrau împreună. Existau moschei şi biserici ortodoxe. Copiii lor învăţau la aceleaşi şcoli. Practicau pescuitul şi vânătoarea, mergeau la staţiunile balneare. Deşi Iugoslavia era un stat federativ comunist, guvernat de un singur partid, Bosnia şi Herţegovina fiind una dintre cele şase republici socialiste componente, dictatorul Iosip Tito a respins dominaţia sovietică şi a menţinut o libertate relativă pentru oamenii săi. Cetăţenii Iugoslaviei puteau călători în străinătate, citi după voie, scrie şi desfăşura activităţi artistice.

DUPĂ MOARTEA LUI TITO, în 1980, împunsăturile naţionaliste dintre republici au crescut treptat, până au dat în clocot. Conflictul etnic a izbucnit în Croaţia, în 1991. În anul următor, războiul a ajuns şi în Bosnia şi Herţegovina, când sârbii bosniaci, dornici să extindă „Serbia Mare“ pe teritoriul Bosniei, au respins rezultatul refe-rendumului pentru independenţa republicii. Susţinuţi de preşedintele Serbiei, Slobodan Milošević, şi de Armata Populară Iugoslavă – a patra ca mărime din Europa la momentul respectiv –, sârbii bosniaci s-au mobilizat şi au lansat ofensiva. Au urmat epurări etnice violente şi confiscări de terenuri.

Aflată în apropierea graniţei cu Serbia, Srebrenica s-a trezit în postura de teritoriu disputat. Oraşul era exact în mijlocul evenimentelor. Musulmanii bosniaci refugiaţi din satele învecinate veneau valuri-valuri în oraşul majoritar musulman. Pe măsură ce alte enclave cădeau, familii plecate în pribegie se îndreptau spre regiunea cunoscută ca ultimul bastion al rezistenţei musulmanilor. Dar, cum forţele sârbe asediau Srebrenica de peste trei ani, alimentarea cu provizii de bază fusese tăiată, iar locuitorii erau tot mai înspăimântaţi.

Mladen Kojic, un tânăr de 29 de ani, cu faţa rotundă, a cărui mamă a fost colegă cu Sehida la centrul comercial din Srebrenica, era un băieţel sârb bosniac de şase ani când a izbucnit războiul. A avut norocul să nu fie ţinta pogromului, căruia i-au fost victime musulmanii. Dar, aşa cum se întâmplă în orice război, toată lumea a avut de suferit. Familia lui a încercat să fugă din regiune, dar în jur aveau loc prea multe lupte pentru a fi siguri că vor scăpa teferi. Obligaţi să aştepte sfârşitul războiului în satul Bratunac, la câţiva kilometri de Srebrenica, uneori nu puteau ieşi din casă din cauza atacurilor. Când tatăl lui Mladen a fost ucis, luptând pentru sârbii bosniaci pe frontul din apropiere, familia a aflat vestea abia după trei zile. Mladen nu ştie nici acum, cu certitudine, ce s-a întâmplat.

Casa din Bratunac în care locuiau Mladen şi familia lui se afla pe drumul principal spre Srebrenica. Îşi aminteşte cum urmărea viaţa care se desfăşura dincolo de ferestre.

Brusc, drumul s-a umplut cu autobuze pline cu refugiaţi musulmani, care treceau prin faţa casei. „Toate acestea erau noi pentru mine“, spune el. Avea nouă ani pe atunci. Era a doua săptămână din iulie, în 1995.

Pe 11 iulie, Srebrenica a căzut în mâinile forţelor sârbe, după bombardamente grele şi atacuri la sol. Unităţi aflate sub comanda generalului Ratko Mladić, şeful forţei armate a sârbilor bosniaci, au intrat în case şi au împuşcat locuitorii, arbitrar şi fără să fie judecaţi. Le-au tăiat gâtul, au violat femei, au luat prizonieri şi i-au torturat. Musulmanii înspăimântaţi au fost obligaţi să decidă dacă să caute refugiu la baza Naţiunilor Unite de la Potočari sau să se ascundă în pădure.

Fără să fie împiedicaţi de forţele ONU de menţinere a păcii din Potočari, arogantele forţe ale sârbilor bosniaci au adunat bărbaţii musulmani. Au separat adolescenţii în lacrimi de mamele lor. I-au închis în sălile de sport ale şcolilor sau în casele de cultură şi au aruncat înăuntru grenade de mână. Sau i-au dus cu autobuzul pe câmp, le-au legat mâinile cu sârmă şi i-au împuşcat în spate. Martorii spun că unii au fost nevoiţi să aştepte în autobuze, în căldura înăbuşitoare, privind cum sunt ucise alte grupuri, înainte să le vină rândul. Între timp, sute de refugiaţi care se ascunseseră în păduri şi pe dealuri au fost ucişi în ambuscade, bombardaţi şi apoi vânaţi de lunetişti.

În patru zile, au fost ucişi aproximativ 8.000 de oameni. Forţele ONU de menţinere a păcii nu au tras nici măcar un foc în direcţia sârbilor bosniaci. A fost un masacru despre care fostul Secretar General ONU Kofi Annan a spus că „va bântui pentru totdeauna istoria ONU“.

Unii dintre cei care au fugit prin păduri au fost vânaţi şi după aceea. Printre ei s-a numărat şi Muhizin Omerovici. Acum în vârstă de 40 de ani, fumător şi uşor adus de spate, el a fost la un pas de moarte pe 13 iulie 1995, când grupul de refugiaţi cu care fugise a fost prins într-o ambuscadă, pe un deal. Câteva sute de oameni s-au oprit să se odihnească. Când s-au ridicat să-şi continue călătoria, Muhizin a rămas aşezat. Când s-au tras primele rafale, gloanţele i-au lovit pe cei care erau în picioare în jurul lui. Apărat pe moment de trupurile acestora, a avut la dispoziţie câteva secunde preţioase pentru a fugi.

A rătăcit mai multe săptămâni, pierdut, în timp ce uruitul tancurilor şi pocnetul puştilor răsuna în văile din apropiere.

„Zi după zi, încercau să te prindă“, spune el. În cele din urmă, Muhizin a ajuns în tabăra de refugiaţi de lângă Gracanica, la două luni de la căderea Srebrenicei. Tatăl lui fusese ucis, fratele rănit, iar restul familiei îl credea mort. Înfometat şi separat de cei dragi, era totuşi, în sfârşit, în siguranţă. Dar ce înseamnă viaţa pentru cineva care a trecut prin iad?

Ochii lui căprui, sub fruntea încruntată, mă privesc mari şi iscoditori.

„Am vrut să mă înrolez în armata bosniacă. Voiam răzbunare. Să ucid sârbi“, spune Muhizin cu sinceritate.

UN VIITOR MAI BUN

Muhizin nu şi-a dus niciodată până la capăt dorinţa de răzbunare. Fratele lui l-a convins, ferm, să stea departe de arme: „Războiul s-a terminat. E sufi-cient“.

Dar el nu simţea că războiul s-a terminat. Era încă plin de ură. Căutând răspunsuri în lumea largă, a mers la studii în Iran. Apoi, a revenit în Bosnia pentru o scurtă perioadă, s-a căsătorit şi s-a îndreptat spre Elveţia, unde spera să-şi găsească pacea. Nu avea viză, aşa că el şi soţia lui, însărcinată în şapte luni, au traversat pe jos toate graniţele dintre Bosnia şi Elveţia.

Lui Muhizin a început să-i placă stilul de viaţă elveţian. Dar era bântuit de coşmaruri. Într-un vis recurent, se făcea că este urmărit de un câine, iar căile de scăpare erau blocate de garduri şi ziduri. El leagă visul de ceea ce consideră că a fost cea mai mare traumă a sa din timpul războiului: a fost nevoit să omoare cu un cu-ţit câinele familiei la care stătea, când avea doar 19 sau 20 de ani. Nu puteau lua câinele cu ei, i-ar fi dat de gol.

În 2002, a mers la un psiholog, care l-a sfătuit să se întoarcă şi să revadă scena suferinţei sale. Aşa a făcut. Muhizin a revenit cu soţia şi doi copii, în 2005, la Pobudje, un sat aflat la 25 de kilometri de Srebrenica. S-a întors pe câmpiile morţii, în locul unde avusese loc ambuscada. „Câteodată merg acolo, mă aşez şi analizez ce s-a întâm-plat“, spune el.

Acum este consilier pe probleme de dezvoltare urbană pentru municipalitate. Neobosit, s-a lansat şi în proiecte de infrastructură în timpul liber. Când s-a întors, localitatea avea doar un drum de ţărână. Iarna, era blocat de alunecări de teren. Aşa că, în 2006, printr-o campanie de strângere de fonduri de la localnici, despre care vecinii erau siguri că va eşua, a adunat 300.000 de euro pentru a construi un drum asfaltat. În atmosfera de profundă neîncredere şi corupţie necontrolată, nu a fost deloc uşor.

„După 1995, oamenii nu mai credeau în nimic“, şopteşte el. Dar perseverenţa, combinată cu diplomaţia în relaţia cu sătenii şi cu duritatea în cea cu oficialii care, spune el, încercau să dispună de banii lui, a dat roade.

Progresul economic îşi face loc pu-ţin câte puţin. Acum sunt cinci sate cu drumuri asfaltate, pe care autorită-ţile locale nu le-au finanţat. Oamenii le-au făcut singuri. Rotary Club oferă subvenţii pentru micii cultivatori de zmeură. Clima din regiune este ideală, iar cererea a explodat. Au început cu 30 de ferme, iar acum plănuiesc să ajungă la 100.

Dar, deşi eforturile de a îmbunătăţi fizic şi financiar infrastructura localităţii i-au dat lui Muhizin energie şi un scop, cicatricile genocidului nu s-au vindecat încă. Mai sunt anumite lucruri care trebuie să se întâmple până când i se vor închide rănile sufleteşti. Pentru Muhizin, vindecarea înseamnă risipirea urii şi alungarea coşmarurilor, dar şi o fundaţie pentru un viitor mai bun.

Pentru oamenii din Srebrenica, este dificil să uite. Câteva lucruri fundamentale stau în calea rezolvării problemelor lor. Trupurile a aproximativ 1.000 de morţi nu au fost încă găsite, iar procesele criminalilor de război sunt încă în desfăşurare.

O vastă şi complexă operaţiune de analiză a ADN-ului continuă într-un depozit din Tuzla, un oraş din apropiere, pentru a identifica oasele găsite. Acolo, mirosul oaselor, ţărânei şi bunurilor personale nerevendicate ale victimelor pluteşte în aer. Comisia Internaţională pentru Persoane Dispărute (CIPD) lucrează aici din 1996. Membrii comisiei au identificat 6.500 de victime, reconstituind cu migală scheletele incomplete, pentru a fi înhumate la evenimentele comemorative desfăşurate anual.

Mama Sehidei tânjea să recupereze oasele fiului ei. Pentru Sehida a fost foarte greu să vadă cum mama ei îşi trăieşte viaţa în suferinţă.

„În fiecare zi a vieţii ei, mama s-a rugat să găsească măcar un oscior al fiului ei. Fiecare mamă doreşte, dacă îi moare copilul, să-i găsească rămăşi-ţele pământeşti, să ştie că băiatul ei se odihneşte în pace“, spune ea.

Dar nu a fost să fie. Fratele Sehidei, Meho, care avea 47 de ani în momentul masacrului, este încă dispărut. Mama ei a decedat în 2005. Iar Sehida simte că este datoare faţă de mama ei să continue căutările.

Deşi încă se mai luptă cu o tristeţe de neconsolat, trădată de voce şi de lacrimile de pe obraji, Sehida consideră că îşi trăieşte viaţa cu un scop. Este membră activă a organizaţiei Mamelor din Srebrenica, care militează pentru judecarea criminalilor de război, dintre care mulţi nu au fost încă aduşi în faţa justiţiei. Sehida spune că ştie cine este cel care a adus soldaţii la uşa lor, pentru a-i ucide bărbatul. Acest om trăieşte încă, într-un sat din apropiere.

Unii dintre supravieţuitori au dat un sens vieţii şi şi-au făcut un scop din a se ajuta reciproc. Mladen Kojic, care acum ţine şedinţe de terapie prin artă, speră ca tocmai la acest lucru să contribuie Crea Thera, un centru de terapie prin muzică şi artă plastică. Înfiinţat în 2006 la Srebrenica, centrul organizează ateliere de creaţie pentru copii şi tineri cu probleme posttraumatice şi încurajează coabitarea multietnică.

Mladen îi dă mereu aceeaşi sarcină fiecărui copil nou care vine la centru. Le cere să facă un arbore al vieţii. Pe o foaie de hârtie, ei trebuie să deseneze sau să scrie lucruri pe care le văd în viitorul lor – ce-şi doresc şi ce aşteptări au. Recent, i-a cerut unui copil nou, avea între opt şi zece ani, să facă exerciţiul.

„Erau o maşină, o inimă, sănătate, familie. Apoi, o mulţime de arme, pistoale, puşti. Când l-am întrebat ce caută acolo, mi-a răspuns că nu ştii niciodată când sau pentru ce vei avea nevoie de ele“, spune Mladen.

Surprins de răspunsul băieţelului, a cercetat cazul. Bunicul băiatului fusese ucis în război.

Mladen însuşi a crescut încercând să înţeleagă ce însemnase războiul. A început să călătorească prin Bosnia şi Herţegovina în 2001, participând la cât mai multe întâlniri şi seminarii, pentru a schimba opinii, perspective. Cel mai important lucru, spune el, a fost să-şi formeze propria părere despre ce se întâmplase. A început să demonteze ideologia care i se servise: că era sârb şi că avea un inamic.

„Descoperi că povestea ta – povestea despre război şi lupta pentru un loc sigur, faptul că ai crescut în sunetul sirenelor şi printre alarme, fără alimente sau apă – e una pe care o au în comun toţi cei de vârsta ta“, spune el.

Calm şi cu o voce blândă, Mladen încearcă să nu fie părtinitor. O calitate care, recunoaşte el râzând, îl face „inutil pentru ambele tabere“. Alţii nu sunt aşa de dificili. A observat că părinţii cu probleme din ambele etnii le transferă acele sentimente negative copiilor lor.

Mladen numeşte această moştenire psihologică toxică „chestia bolnavă“: ideea separării, a opoziţiei dintre sârbii ortodocşi şi bosniacii musulmani. Psihoterapia este un subiect tabu aici. Încercările de a oferi ajutor psihologic au fost grav afectate de lipsa de interes şi de proasta coordonare dintre instituţiile responsabile.

Dar cursurile de artă plastică şi muzică nu îi sperie pe părinţi. Sub supravegherea lui Mladen, într-o sală de clasă micuţă, un grup de copii cu vârste cuprinse între 6 şi 16 ani, din ambele etnii, discută despre echipe de fotbal sau jocul Angry Birds şi colorează modele de mandala – forme folosite de hinduşi şi budişti, pentru a-i ajuta în meditaţie. El îi încurajează pe copii să stea, pur şi simplu, împreună şi să-şi dezvolte propriile opinii.

Pe lângă această slujbă, Mladen organizează cursuri de internet pentru copiii de la sate care nu au acces online la ei acasă şi lucrează pentru un portal local, specializat în ştiri pozitive despre oraş. O mare parte din muncă o face ca voluntar, fără bani, dar asta l-a ajutat să-şi găsească întrucâtva liniştea.

„Într-un fel, nu sunt optimist. Când mă gândesc că nu am o diplomă sau calificare anume, nu aştept viitorul cu sentimente prea bune“, spune Mladen. „Dar sunt mulţumit că îmi aduc o contribuţie semnificativă“, adaugă apoi.

Este un oraş mic, iar această mână de supravieţuitori plini de speranţe, care încearcă să netezească drumul spre o Srebrenica mai bună, se cunosc sau chiar sunt prieteni. Sehida şi-o aminteşe pe mama lui Mladen şi admiră munca tânărului. Nu contează că ea e musulmană, iar el e sârb. Muamer şi Muhizin, pe de altă parte, sunt prieteni apropiaţi de când au călătorit împreună peste hotare. Muhizin şi Sehida se întâlnesc la comemorări şi la întruniri care au ca temă şcolile locale. Iar Mladen ascultă muzica lui Muamer.

„Îmi place în special faptul că piesele lor sunt despre iubirea pentru oraş, nu despre tragedia războiului“, spune Mladen.

Muamer a observat puterea muzicii de a aduce oamenii împreună. Bosnia şi Herţegovina a avut cândva o cultură variată şi bogată, spune el, care a dispărut în timpul războiului. Acum, după 20 de ani, aceasta ar putea fi o modalitate de a ridica moralul oamenilor şi de a-i aduce din nou împreună, în timp ce încearcă să mişte lucrurile.

Deşi Muamer a cântat de multe ori peste hotare, locul lui preferat pentru concerte este Srebrenica, unde spectacolele sunt „altfel, mai emoţionante“. Momentul de care este cel mai mândru: cel din 2011, când trupa a câştigat Trofeul Municipalităţii, premiu anual oferit celor care au ajutat cel mai mult Srebrenica. La fiecare concert din oraşul natal, localnicii, sârbi şi musulmani deopotrivă, dau năvală şi se lasă purtaţi de muzică.

„Când am început să cântăm aici, nu îndrăzneam să ne imaginăm că vom fi susţinuţi de întregul oraş“, ne spune. La concertele lor vin atât tineri, cât şi vârstnici, lucru pe care el îl pune pe seama stilului muzical ce combină elemente moderne cu sevdalinka, folclorul tradiţional bos-niac, vechi de secole.

„Nu pot să nu fiu mândru că fac parte din povestea reînvierii acestui oraş. Pur şi simplu nu mă văd făcând nimic altceva“, spune el, fără nicio urmă de regret.

Vote it up
274
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza