Un nou Exod

Manifestările zilnice de antisemitism îi determină pe mulţi evrei să părăsească Franţa, ţara în care s-au născut.
 

Primul lucru pe care îl vezi este mitraliera, atârnată aparent neglijent pe umărul unui soldat. Stă în faţa unei bariere de beton cu ţepuşe de oţel care ascunde intrarea într-o şcoală evreiască privată din Sarcelles, la 20 de kilometri nord de Paris. Elevii ies pe poartă rânduri-rânduri, fiind aşteptaţi de părinţi – mamele, cu rochii lungi, taţii îmbrăcaţi în negru.

 

„Soldaţii sunt aici să ne protejeze“, ridică din umeri Shana Haddad, o micuţă roşcată de şapte ani. Nu ştie ce să spună când este întrebată de ce. „Pur şi simplu“, ne spune.

Părinţii i-au povestit despre evenimentele care au avut loc în ianuarie 2015 la Paris, la supermarketul Hyper Cacher şi în redacţia Charlie Hebdo, o revistă de satiră care parodiază, printre altele, excesele islamului dar şi ale altor religii. Fetiţa n-a văzut imaginile difuzate la ştiri, cu poliţişti care vânau cu frenezie atentatorii, şi nici n-a auzit despre funeraliile victimelor – 14 civili şi trei poliţişti.

Dar tatăl ei, Laurent Haddad, un instructor de judo robust, şi soţia sa, Daniella Haddad, au fost extrem de afectaţi. Ei ştiau prea bine de ce soldaţii păzesc şcoala unde învaţĂ fiica lor şi de ce patrulează în jurul sinagogilor şi a centrelor comunităţii evreieşti. Mai bine de jumătate dintre familiile evreieşti din Villepinte, micul oraş în care locuiesc, la aproximativ 20 de kilometri sud-est de Sarcelles, au plecat deja din Franţa. Sinagoga locală, care a fost incendiată de două ori, abia mai rezistă, reuşind cu greu să adune un minyan, adică cei zece bărbaţi necesari pentru a se ţine rugĂciunile.

 

Acum pleacă şi ei. Cum nu au reuşit să-şi vândă casa, au închiriat-o şi părăsesc Franţa împreună cu cei cinci copii ai lor, cu vârste cuprinse între 2 luni şi şapte ani, cât are Shana. Se mută la Haifa, în nordul Israelului.

„Facem asta pentru viitorul copiilor. Este trist, dar aici ameninţarea face parte din viaţa noastră“, îmi spune Laurent, tatăl de 37 de ani.

Familia se încadrează în ceea ce devine rapid o nouă tendinţă în Franţa: în anul 2014, un numĂr de 7.231 de evrei, dintr-o populaţie de 475.000, s-au mutat în Israel, comparativ cu 3.280 în anul precedent. Cum manifestările antisemite se înmulţesc, iar rata şomajului la nivel naţional depăşeşte 10%, se aşteaptă ca alte mii de evrei să continue acest exod.

„Nu ne aşteptăm ca Israelul să reprezinte o soluţie pentru toate problemele. Dar suntem convinşi că ne va fi mai bine decât aici“, spune Laurent.

Antisemitismul și-a făcut simţită prezenţa în Franţa de când trăiesc aici evreii, de la exilările forţate din Evul Mediu până la colaborarea poliţiei franceze şi a funcţionarilor civili cu naziştii care au ridicat 13.152 evrei, printre care peste 4.000 de copii, în doar două zile, în iulie 1942.

Laurent Haddad şi fiica sa de doi ani, în locuinţa lor dintr-o suburbie a Parisului, înainte de a se muta în Israel: „Am făcut-o pentru viitorul copiilor“

În ultimii 15 ani, de la începutul celei de a doua intifade în Gaza, sursa principală a antisemitismului s-a schimbat rapid de la naţionaliştii de extremă dreaptă, care neagă sau minimalizează Holocaustul, la cei care confundă ura lor pentru statul Israel cu cea pentru evrei, în general. Dacă adaugi şomajul şi sărăcia extremă din suburbiile cu o populaţie ridicată de imigranţi cu foşti deţinuţi din închisorile franceze, convertiţi în islamişti extremişti, şi vei avea o reţetă sigură pentru o ură puternică.

„Vine în valuri“, spune Shimon Samuels, parizianul care conduce departamentul de relaţii internaţionale al Centrului „Simon Wiesenthal“, organizaţia umanitară fondată de celebrul vânător de nazişti. „Acum au apărut şi islamiştii foarte bine antrenaţi“, spune Samuels.

De-a lungul anilor, manifestările de ură au variat, de la afişe şi pliante cu texte jignitoare la atacuri, tâlhării şi la profanarea de morminte evreieşti. Controversatul comedian afro-francez Dieudonné M’bala M’bala a instigat la ură chiar în timpul spectacolelor sale.

 

În ianuarie 2006, Ilan Halimi, un agent de vânzări la o companie de telefonie mobilă, a fost răpit de membrii unei bande care credeau că evreii, fiind evrei, au bani să plătească răscumpărarea. După ce a fost torturat timp de trei săptămâni, a murit din cauza rănilor.

Faptul că sunt evreu este un mod de viaţă. Când sunt printre străini, MULȚI oameni mă privesc cu ură.“

În martie 2012, lumea a fost terifiată când un jihadist a omorât trei copii şi pe tatăl acestora lângă o şcoală din Toulouse, pentru că, a declarat el, „evreii omoară fraţii şi surorile noastre din Palestina“. Apoi a fost terifiată din nou, anul acesta, de masacrele din redacţia Charlie Hebdo şi de la supermarketul Hyper Cacher.

Dar pentru evreii care trăiesc în anumite zone din Franţa, antisemitismul a devenit într-o asemenea măsură parte din viaţa cotidiană, încât reacţia automată a lumii când se discută despre o nouă prigoană a evreilor – „nu se va repeta niciodată“ – începe să-şi piardă sensul. Ca atunci când o familie de evrei dintr-o suburbie din nordul Parisului a fost atacată de un grup de bărbaţi albi care le-au strigat cuvinte precum: „Heil Hitler! Ar fi trebuit să vă ardem pe toţi şi să fi terminat treaba în 1940“. Iar asta s-a intamplat doar pentru că un membru al familiei de evrei îl rugase pe unul dintre agresori să respecte limita de viteză de 30 de km/oră când se plimba cu motocicleta în susul şi în josul străzii.

Statistica furnizată de Serviciul de Protecţie a Comunităţii Evreieşti, organizaţie fondată după bombardarea unei sinagogi de pe Rue Copernic, din Paris, în anul 1980, arată că anul trecut numărul manifestărilor antisemite s-a dublat faţă de anul precedent, ajungând la 851.

Cifrele includ un atac cu un dispozitiv care produce electroşocuri şi o manifestaţie pro-palestiniană din iulie, care a degenerat, transformân-du-se într-o revoltă, în timpul căreia străzile au fost acoperite de fum de la nenumăratele incendii provocate de manifestanţi. Dar şi oribila pătrundere prin efracţie într-o locuinţă din Créteil, localitate din sud-estul Parisului, care a avut loc în decembrie, când un cuplu de evrei a fost jefuit, iar femeia a fost violată de agresori.

Richard Krawczyk, profesor de economie la un liceu din Paris, s-a trezit anul trecut trântit la pământ, undeva în arondismentul 19. S-a ales cu nasul spart, mai multe vânătăi şi o svastică mâzgălită pe corp, cu vopsea neagră. Bărbatul de 50 de ani tocmai ieşise dintr-un restaurant, după o cină cu prietenii, şi se îndrepta spre metrou. A fost atacat de trei bărbaţi apăruţi de nicăieri, care i-au strigat: „Evreu jegos! Moarte evreilor!“ Richard şi-a petrecut noaptea la spital, a depus plângere la poliţie şi a fost nevoit să lipsească o săptămână de la serviciu.

„Pentru mine, faptul că sunt evreu reprezintă un mod de viaţă. Soţia mea este creştină, iar copiii noştri nu au fost crescuţi în credinţa evreiască. Dar familia îmi respectă alegerile. Cu toate acestea, când merg undeva şi mă aflu printre străini, oamenii mă privesc cu ură.“

 

În aceeaşi situaţie este şi Raphaël Enkaoua, care şi-a scos la vânzare anul trecut magazinul de sandvişuri coşer din arondismentul 17, primul pas spre mutarea sa în Ashdod, oraş situat la sud de Tel Aviv. În ultimii cinci ani, afacerile din acest cartier, care pe vremuri era plin de evrei, au mers din rău în mai rău. Pe calendarul lipit pe dosul uşii, spre pivniţa magazinului, sunt marcate cu X zilele în care s-a temut pentru siguranţa lui.

A fost vorba de un bărbat care scuipa când vedea că Raphaël, de 54 de ani şi tată a patru copii, poartă kippa sau de un grup de adolescenţi puşi pe scandal. Anul acesta, în martie, lucra în spatele tejghelei magazinului când a auzit un zgomot puternic. S-a uitat să vadă ce se întâmplă şi a văzut un bărbat cu ochii injectaţi, care se îndrepta spre el.

„Ce vrei?“, a întrebat Raphaël, privind spre stradă, să vadă dacă este vreun poliţist sau soldat prin preajmă. Bărbatul a început să arunce invective, iar Raphaël s-a prins de tej-ghea. Apoi un poliţist a aruncat o privire înăuntru. Bărbatul s-a întors brusc şi a plecat.

„Poate că nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar nu se ştie niciodată. Noi suntem francezi. Eu m-am născut aici. Oamenii intră şi când văd un evreu şi o casă de marcat, ies din magazin. Când a început să se întâmple asta, în anul 2010, mi-a fost greu. Acum mi se pare normal, dar am pierdut 20 sau 30 de procente din încasări. Nu mai pot continua aşa“, spune Raphaël.

Stau de vorbă cu Shimon Samuels, de la Centrul „Simon Wiesenthal“, într-o cafenea de lângă Place de la République, unde monumentul închinat Mariannei (simbol al republicii), care străjuieşte piaţa este drapat într-un banner imens pe care scrie „Je suis Charlie“, frază adoptată de o mare parte a lumii occidentale, pentru a arăta solidaritate cu caricaturiştii măcelăriţi în ianuarie şi cu supravie- ţuitorii atentatelor.

Samuels este, în acelaşi timp furios, dezamăgit şi realist. „Mă întreb dacă ar fi existat aceleaşi reacţii în cazul în care ar fi fost atacat doar supermarketul Hyper Cacher“, spune el. „Charlie Hebdo a transformat atentatele într-o crimă împotriva tuturor. Dar îţi poţi imagina un banner pe care să scrie «Je suis Hyper Cacher»?“

Ca răspuns la astfel de manifestări, primul ministru francez Manuel Valls a anunţat anul acesta, în aprilie, că guvernul va aloca 100 de milioane de euro pentru un program naţional împotriva rasismului.

Trebuie să spunem nu urii şi neînţelegerilor, acolo unde contează“, spune rabinul Michel Serfaty.

Samuels ridică din umeri. Dacă nu au plecat până acum, mulţi evrei francezi, la fel ca el, îşi cântăresc opţiunile, cumpără proprietăţi în Israel şi chiar îşi mută familiile acolo în timp ce ei continuă să lucreze în Franţa. „Cum un zbor între Paris şi Tel Aviv durează doar vreo patru ore, e uşor. În cartierul meu din Ierusalim, ebraica este a doua limbă. Auzi franceza vorbindu-se peste tot“, spune el.

 

Totuşi, mulţi evrei rămân. Soluţia, spun ei, nu este lupta, ci dialogul. Diana Pinto, un istoric apreciat, atrage atenţia că e greşită ideea conform căreia Franţa nu este potrivită pentru evrei. Poate că fiind mai numeroasă, comunitatea evreiască franceză a devenit un creuzet pentru restul continentului, dar multe manifestări antisemite, inclusiv unele extreme, se petrec şi dincolo de graniţele Fran- ţei. Ea aminteşte uciderea în mai 2014 a patru persoane la Muzeul Evreilor Belgieni şi atacul armat care a avut loc anul acesta la intrarea într-o sinagogă din Copenhaga, când un musulman a luat viaţa unui tânăr evreu şi a rănit doi poliţişti.

„Sunt câteva cartiere în care nu ar trebui să mergi dacă eşti un evreu poartă kippa, dar vechea imagine cu evrei care îşi fac valizele şi fug din calea unui pogrom este complet greşită. Adevărul este că majoritatea evreilor, inclusiv eu, nu pleacă nicăieri“, continuă ea.

Rabinul Michel Serfaty este activist şi locuieşte în sudul Parisului, în comunitatea Ris d’Orangis, la mai puţin de trei kilometri de blocul de locuinţe în care locuia atentatorul de la Hyper Cacher. Trei gărzi de corp civile îl protejează non-stop.

 

Cândva profesor de lingvistică şi studii ebraice la Universitatea din Nancy, rabinul Serfaty, un bărbat grav, cu barbă, crede că soluţia este să ajungi la oamenii din comunităţile defavorizate. Când nu slujeşte pentru micuţa lui congregaţie, el străbate ţara într-o „caravană a păcii“, pentru a promova un grup la înfiinţarea căruia a participat în 2005, intitulat Asociaţia de Prietenie Iudeo-Musulmană din Franţa.

Şi rabinul Laurent Berros lucrează, în felul lui, pentru a ajunge la acelaşi rezultat. Anul trecut, în iulie, el a reuşit să mobilizeze aproximativ 300 de evrei pentru a apăra Grand Synagogue de pe Avénue Paul Valéry, după ce un grup de protestatari pro palestinieni s-a desprins dintr-o demonstraţie şi s-a îndreptat spre si- nagogă, smulgând traverse de cale ferată, pentru a le folosi ca arme şi torţe. Frustraţi de sărăcie, manifestanţii au incendiat câteva afaceri evreieşti, inclusiv o farmacie, un supermarket şi un restaurant dintr-un mall.

În săptămâna care a urmat atacurilor, Berros, un bărbat cu voce blândă şi faţă rotundă, încadrată de un păr albit prematur, a mers de la comerciant la comerciant şi i-a sfătuit pe patronii evrei să nu părăsească Franţa. „Oamenii din Israel mă sună şi-mi zic: «Vino, îţi vom da o sinagogă aici». Dar Franţa este casa mea şi situaţia de aici nu este ireversibilă, ca cea a Titanicului. Trebuie să stabilizăm nava“, spune el.

 

Laurent Haddad şi soţia lui, Daniella, nu au luat decizia de a emigra într-un impuls de moment. E bine să rupă copiii de tot ce le este familiar? Va reuşi oare Laurent să înveţe suficientă ebraică, pentru a-şi găsi o slujbă bună?

Soţia lui s-a născut în Israel, dar el este născut în Franţa şi, deşi evreii care se mută în Israel primesc imediat cetăţenie, Laurent este întors pe dos pentru că urmează să-şi părăsească părinţii, fraţii şi alte rude.

Dar, de câte ori simte vreo urmă de regret, îşi aminteşte imaginile granulate din ianuarie anul trecut: patru bărbaţi evrei omorâţi, pentru că au încercat să oprească jihadistul şi să salveze ostaticii înghesuiţi într-un frigider de la subsolul supermarketului. Îşi aminteşte chipurile celor trei copii asasinaţi odată cu tatăl lor, lângă o şcoală evreiască din oraşul Toulouse. „Este refrenul meu de rămas bun“, spune cu amărăciune.

Vote it up
77
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza