Un loc la masă

O suedeză s-a decis să-i scoată din izolare pe studenţii ei imigranţi. Aşa a inventat un nou mod de socializare.
 

O BRIZĂ RECE BATE DINSPRE MAREA BALTICĂ în timp ce traver- sez aleile care leagă Oraşul Vechi din Stockholm de cartierul boem

Sodermalm. Este după-amiază târziu, într-o sâmbătă de martie, iar eu sunt invitată la o cină mai puţin obişnuită. Tot ce ştiu, în afară de adresă şi oră, este că gazda mea de azi se numeşte Ebba Åkerman şi este antreprenor social. Dar nu ştiu nimic despre ceilalţi invitaţi.

Orice înfrigurare m-ar fi cuprins pe drum de la aerul tăios al nopţii s-a evaporat pe loc din momentul în care Ebba mi-a deschis uşa, cu un zâmbet larg pe chip. Deşi e prima oară când ne întâlnim faţă în faţă, tânăra de 31 de ani cu obraji rumeni şi ochi veseli, mă întâmpină de parcă ieri ne-am fi văzut ultima dată.

Aflu că sunt prima sosită dintre cei cinci invitaţi ai serii. Îmi face semn spre o masă aglomerată din hol, sub care sunt stivuite la întâmplare o mulţime de perechi de încăl- ţăminte. Îmi scot şi eu pantofii şi îi aşez în vârful teancului de adidaşi, bocanci şi cizme, apoi o urmez pe Ebba în bucătărie.

Vreau să aflu mai multe despre ini- ţiativa ei de a-i aduce pe imigranţi şi pe suedezi să cineze împreună şi de a-i face, în acest fel, să interacţioneze şi să se cunoască. Îmi povesteşte cum, în ultimul an şi jumătate, a ajutat la organizarea a peste 400 de cine la Stockholm şi cum denumirea „Departamentul de Invitaţii“ s-a lipit ca un scai de această idee a ei. „Numele l-am pus mai mult în glumă,“ povesteşte Ebba. „Mă luam un pic de seriozitatea instituţiilor democratice din Suedia.“ Numai că această titulatură a prins imediat la public, iar media a început să fie interesată de acest tip nou de socializare. Gazda îmbujorată îmi mărturiseşte că îi place să ducă gluma mai departe şi să se autoproclame „Ministrul Cinelor.“

Totul a demarat în urmă cu doi ani, când Ebba a început să le predea limba suedeză imigranţilor – un serviciu gratuit care făcea parte dintr-un program guvernamental de doi ani, menit să faciliteze integrarea socială a refugiaţilor. În ultimii cinci ani, peste un sfert de milion de persoane din toată lumea, inclusiv din ţările zdruncinate de războaie din Orientul Mijlociu şi Cornul Africii, au primit permise de şedere în Suedia.

După ce a discutat cu mai mulţi elevi de la curs, Ebba şi-a dat seama că prea puţini dintre ei au apucat să intre vreodată în casa unui localnic. „Cineva chiar mi-a spus, la un moment dat, că viaţa în suburbia Norsborg nu diferea foarte mult de traiul în Afganistan,“ îşi aduce aminte profesoara suedeză.

Ebba şi-a dat seama că Suedia este mai segregată decât ar fi crezut. Deşi i-ar fi plăcut să facă ceva să schimbe acest lucru, nu avea nici cea mai mică idee cum. „Până într-o zi, când eram într-un tren şi ascultam pe internet o relatare despre teoria celor şase grade de separare, o teorie care sus- ţine că oricare două persoane de pe Pământ pot fi conectate prin intermediul a şase legături intermediare. Atunci am început să mă întreb dacă nu cumva aş putea să fiu eu persoana care conectează imigranţii cu persoanele native din Suedia“, explică gazda mea.

„Primul lucru pe care l-am făcut a fost să îmi întreb clasele de elevi dacă le-ar plăcea să ia cina cu un suedez,“ povesteştea Ebba. „Trebuie să recunosc că i-am lăsat fără glas la început. Dar când le-am explicat că ar fi o ocazie bună de a intra în contact cu localnicii şi de a exersa limba suedeză, cam jumătate dintre ei au răspuns afirmativ.“

Odată lucrurile stabilite, Ebba s-a pus pe treabă. I-a întrebat mai întâi dacă preferă postura de gazdă sau cea de invitat, apoi şi-a notat numerele lor de mobil, zilele în care erau disponibili, plus orice restricţii sau regimuri alimentare. A recrutat câţi- va suedezi interesaţi din rândul prietenilor ei şi a început să organizeze cinele pe baza datelor preferate, a distanţelor la care locuiesc unii faţă de alţii şi a vârstei copiilor, acolo unde era cazul.

Prima cină a avut loc la începutul anului 2014 şi a fost oferită de o familie din Camerun. Invitaţii au fost Jenny şi Olof, doi prieteni de-ai Ebbei. „Am fost atât de stresată,“ îşi aduce aminte profesoara imigranţilor. „Îmi făceam griji ori că nu o să găsească locul, ori că nu o să se înţeleagă la nivel de limbă.“ Dar seara a decurs chiar bine, iar când Jenny a postat pe Instagram câteva poze de la cină, Ebba s-a simţit în al nouălea cer.

„Mi-am dat seama că prietena mea s-a simţit bine cu familia de imigranţi şi mi-am zis: «Nu pot să cred, ideea asta chiar funcţionează» !“.

După o postare pe blog cu câteva zeci de mii de vizualizări şi ceva relatări în media, ideea acestui tip de socializare a început să ia amploare, iar Ebba a fost copleşită de mesaje de la oameni care vroiau să participe şi ei la cine.

 

KAMI MONTGARDE, un student de 26 de ani, este al doilea sosit al serii. După ce Ebba îl pofteşte înăuntru, facem cunoştinţă. Tânărul este înalt, poartă o pereche de ochelari cu ramă neagră, groasă, şi are o claie de bucle brunete în vârful capului. Născut în Iran, Kami trăieşte aici de mic copil şi este astăzi un suedez naturalizat. El s-a numărat printre primii localnici care s-au oferit să găzduiască o cină pentru imigranţi.

 

Atmosfera este destinsă la masă, în timp ce Kami, un suedez naturalizat care s-a născut în Iran, îl serveşte pe Murtaza, noua sa cunoştinţă.

Bărbatul se aşază lângă mine la masa din bucătărie, şi îmi spune cât de puternic legat se simte de iniţiativa Ebbei, cum îi aduce aminte de experienţa părinţilor lui ca emigranţi şi de femeia pe care acum îi place s-o alinte bunica lui suedeză. Karin a fost prima persoană din noua ţară adoptivă care a invitat familia lui Kami la cină. Asta se întâmpla după 1991, anul în care părinţii lui fugiseră din Iran. Totul a pornit de la ora de aerobic, la care mama lui Kami se ducea săptămânal. Într-una din zile, Karin i-a surâs şi i-a spus, „Soţul meu a lucrat mult timp la Teheran, aşa că vorbesc persana. Ce-ar fi dacă ai veni la noi, la cină, cu familia?“

„Prin Karin am ajuns să cunoaştem cultura suedeză,“ povesteşte studentul.

Atunci când tânărul suedez de origine iraniană a invitat o familie de afgani la cină, şi-a făcut fel şi fel de probleme. „Mă temeam să nu care cumva să deteste felul în care gătesc,“ mărturiseşte Kami.

Ebba, care până atunci îl ascultase cuminte, în timp ce pregătea aperitivele pentru seara noastră, îşi ridică privirea spre Kami. „Mâncarea n-ar trebuie să fie o barieră, deşi, mda, mai sunt şi cazuri contrare“, intervine ea. Îşi aduce aminte de o familie suedeză care s-a dat peste cap să servească ren la una dintre cinele interrasiale, meniu care a iscat o întreagă discuţie la masă pe tema mâncării halal.

„Nu mai bine servim nişte amărâte de macaroane? De ce atâta stres în jurul unei farfurii cu mâncare?“, spune Ebba, în timp ce ne serveşte cu mici porţii de supă spumoasă şi pâine crocantă, cu sfeclă şi brânză de capră.

Kami îşi ia la revedere şi îi mulţumeşte Ebbei pentru o seară minunată.

Cineva sună la uşă. O prietenă suedeză de-a Ebbei intră înfrigurată în casă. În timp ce facem cunoştinţă şi aflu că Ellen Leijonhufvud are 31 de ani şi lucrează în domeniul digital, ceilalţi invitaţi, doi tineri din Afganistan, sună să anunţe că s-au rătăcit pe drum, dar că vor ajunge şi ei în curând. Bucătăria a devenit deodată neîncăpătoare, aşa că Ebba ne conduce în sufragerie, să o ajutăm să pregătească masa. Tragem o masă de lemn în mijlocul încăperii şi îi extindem laturile, ca s-o facem mai încăpătoare.

NEMATULLAH ROHID şi Murtaza Bigzada sunt ultimii sosiţi ai serii. Cei doi prieteni au amândoi douăzeci şi ceva de ani, sunt necăsătoriţi şi povestesc că nu se cunosc din Afganistan. S-au întâlnit abia la Stockholm, după ce au fugit din ţara lor natală.

Rohid este elevul Ebbei la cursurile de suedeză. Ochii cafenii ai băiatului se luminează când îşi salută călduros profesoara. Aceasta îl tachinează că s-a rătăcit, iar Rohid intră în joc şi glumeşte că, împreună cu Murtaza, a fost nevoit să tragă cu ochiul pe la toate ferestrele din vecinătate, ca să nimerească apartamentul Ebbei.

Suntem poftiţi la masă. Mă aşez lângă Murtaza, iar în faţa mea stă Rohid. Fire volubilă şi sociabilă, Rohid ne povesteşte cum şi-a petrecut adolescenţa ca translator pentru armata americană. „Aşa că am fost nevoit să părăsesc Afganistanul. Talibanii luau în vizor persoanele ca mine. Începuse să mi se facă frică pentru viaţa mea. Ştiam că Europa este salvarea mea şi am făcut tot ce mi-a stat în putere ca să ajung aici: am mers pe jos, am înotat şi am făcut autostopul“, explică tânărul.

A ales Suedia după ce a auzit despre politica sa permisivă de imigraţie. Iar prima impresie a fost, într-adevăr, una pozitivă. Primele şapte luni în Suedia le-a petrecut fără acte sau bani, într-o tabără de refugiaţi.

În timp ce Rohid vorbeşte, Ebba aduce mai multe feluri de mâncare şi, din când în când, mai întrerupe firul poveştii, pentru a ne îmbia să servim. După ce gazda ni se alătură şi se aşază în sfârşit la masă, se uită la Murtaza şi îl încurajează să ne spună şi el povestea lui.

Tânărul afgan ne spune cum a plecat de acasă, pentru o viaţă mai bună în Suedia. Aici are şansa să studieze contabilitatea şi plănuieşte ca, într-o zi, să deschidă o afacere care să conecteze ţara adoptivă cu cea natală.

Râsul contagios al lui Rohid şi glumele sale dau întregii seri un ton degajat şi vesel. Ebba toarnă vin în pahare şi ceai aburind în ceşcuţe. Ciocnim între noi, spunând „Skål!“, cuvântul suedez pentru „Noroc!“ şi pălăvrăgim despre cum arată, în alte culturi, o întâlnire romantică, despre viaţa de noapte din Stockholm şi dacă imigranţii ar trebui să adopte stilul occidental de îmbrăcăminte.

Ebba dispare în bucătărie şi apare cu o budincă incredibil de apetisantĂ. „Cine vrea desert?“, ne întreabă, în timp ce ne îmbie la o prăjitură cu bezea, îngheţată de vanilie, frişcă, banane şi sos de ciocolată. E o reţetĂ tipic suedeză, ne spune ea.

Nimeni nu refuză o porţie, iar conversaţia se mută spre felurile noastre preferate din mâncărurile naţionale, apoi, inevitabil, spre lucrurile de acasă care le lipsesc cel mai tare lui Rohid şi Murtaza. Apoi Rohid îşi aduce aminte de nişte episoade cumplite din războiul afgan şi ne spune că lucrează la un proiect narativ antirasism, împreună cu centrul studenţesc Fryshuset din Stockholm, unde merge regulat, pentru a le povesti tinerilor despre experienţele lui, din Afganistan şi de aici.

E TRECUT DE ORA 22.00 şi vocea lui Billie Holiday a fost înlocuită de zgomotul acului de la pick-up, care se învârte în gol. Nici Ebba nu mai pare la fel de energică, aşa că stabilim din priviri că e timpul să plecăm. Ne îmbrăţişează pe rând şi îmi refuză oferta de a o ajuta la spălatul vaselor. „Nu-i problemă, pot să mai aştepte.“ Păstrez cu mine o parte din căldura Ebbei, în timp ce mă pregătesc să înfrunt răceala nopţii.

În timp ce mă avânt afară, înapoi pe străduţele rezidenţiale, mă gândesc la situaţia grea a imigranţilor şi la comentariul pertinent şi, în acelaşi timp, emoţionant al lui Rohid: „Faptul că stau la masă cu nişte suedezi, că sunt în casa lor şi luăm cina împreună, poate altora li se pare un fleac. Dar pe mine mă ajută să simt că aparţin acestui loc, mă ajută să mă simt normal.“ Cină după cină, „Departamentul de Invitaţii“ al Ebbei ajută o mulţime de alte persoane dezrădăcinate să se simtă puţin mai acasă în ţara lor de adopţie.

Iniţiativa Ebbei ia amploare nu numai în Stockholm, ci şi în alte oraşe din Suedia, Elveţia, Austria şi Germania. Ebba a creat conceptul Uniunea Invitaţiilor (United Invitations), pentru persoanele care îşi doresc să faciliteze astfel de cine în comunităţile lor.

Vote it up
71
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza