Un băiat pe nume Anton

Când am început să lucrez la un documentar despre autism, nici prin gând nu mi-a trecut că acel film avea să-mi schimbe viaţa.
 

În luna aprilie a anului 2008, pe când lucram la o documentare pentru proiectul de film al unui prieten regizor, am descoperit un eseu scris de un băiat cu autism, pe când avea 14 ani. Era intitulat „Oameni“. Acolo am citit aşa: „Oamenii şed, mor, îşi scot şosetele… Veseli, serioşi, obişnuiţi, senzaţionali, răutăcioşi, roşcaţi, profunzi“. Şi, în continuare: „Unii oameni rezistă, alţii nu rezistă… La sfârşit, toţi se termină. Oamenii dispar“.

Uimitor!, mi-am zis. Chiar a scris un copil autist asemenea lucruri? Descria ciclul vieţii omeneşti, cu o limpezime desăvârşită. Nu ştiam mai nimic despre autism, dar, ca redactor la o revistă de film, avusesem toată viaţa de-a face cu felurite texte – iar acesta suna remarcabil.

M-am gândit că ar putea reprezenta un punct de plecare pentru documentar. Regizorul a fost de acord. „Găseşte-l pe băiat“, mi-a cerut.

Numele băiatului era Anton Kharitonov.

La acea vreme, treceam printr-o etapă de viaţă în care zilele mai bune, alternau cu altele, în care eram abătută. Tocmai divorţasem, iar fiica mea se mutase la Moscova, pentru a-şi definitiva doctoratul. Mi-am continuat rutina zilnică, fiindcă asta e ceea ce aşteaptă toată lumea de la o persoană matură, responsabilă. Nu-mi imaginam că, în curând, un băiat autist mă va purta într-o călătorie ce avea să mă schimbe profund. Şi să fie deschizătoare de drumuri pentru societatea rusească.

După căutări care au durat vreo două luni, am reuşit să o găsesc pe mama lui Anton. Rinata Kharitonova trăia într-un apartament sărăcăcios, din Sankt Petersburg. Anton, ajuns la vârsta de 19 ani, era internat temporar într-un spital de psihiatrie.

Era ziua de 8 iunie 2008. Stăteam în maşina mea, în faţa spitalului, aşteptându-i pe Anton şi pe mama lui. Ştiam că băiatul nu mai scrisese nimic în afară de acel eseu. Nu îmi făceam speranţe.

Când a ieşit pe poarta spitalului, am văzut un adolescent derutat, abulic. Mi s-a făcut milă de el. Totodată mă speria, fiindcă ştiam că avea obiceiul să fugă de lume şi să se muşte singur, ca un animal înspăimântat. Dar mai era ceva. Anton avea o personalitate puternică. S-a urcat în maşină de parcă ar fi fost a lui, fără o vorbă şi cu o privire distrasă.

De-a lungul următorilor doi ani, aveam să aflu că membrii personalului medical din spitalele de psihiatrie puteau fi nişte fiinţe extrem de crude. Îi priveau pe pacienţii cu autism ca pe nişte suboameni. Şi mai aveam să descopăr că statul rus nu oferea prea mult ajutor sau programe speciale pentru persoanele cu autism.

Am izbutit să aranjez ca Anton să fie primit într-o tabără de vară pentru copiii cu probleme. Amplasată lângă lacul Onega, la 430 de kilometri de Sankt Petersburg, tabăra era unul dintre cele câteva locuri din ţară care le ofereau o îngrijire corespunzătoare acestor copii nefericiţi, astfel încât şi părinţii lor să poată beneficia de un scurt respiro. Anton a rămas acolo din iunie până în august 2008. Pentru a-i achita şederea, era necesar să filmăm chiar în perioada în care stătea în tabără. Prin urmare, am stat şi eu acolo, însoţită de un cameraman, Alisher Khamidkhodzhaev.

Într-o zi, pe când ne plimbam împreună pe malul lacului, m-a îmbră- ţişat pentru prima dată. S-a apropiat de mine, s-a îndepărtat, precipitat, iar s-a apropiat iar. În cele din urmă, după un timp care mi s-a părut o veşnicie, a rămas pe loc şi m-a cuprins cu braţele. Până atunci, mi se păruse mai mult o nălucă, nu o fiinţă reală. Începând din acea clipă, a devenit o prezenţă reală, un om în carne şi oase, o făptură din apropierea mea.

În tabăra de lângă lacul Onega, mi-am dorit ca Anton să-mi stea alături, să nu mă evite. O vreme a rămas distant şi n-a avut încredere în bunele mele intenţii.

La încheierea taberei, l-am dus pe Anton acasă, la mama lui. Rinata îl crescuse singură de la vârsta de 14 ani, când tatăl îi părăsise. Asemenea tuturor părinţilor din Rusia care aveau copii autişti, era foarte îngrijo­rată în privinţa viitorului băiatului ei oropsit de soartă.

I-am promis că vom ţine legătura şi asta a fost tot. Sau, cel puţin, aşa credeam eu.

Înainte de a pleca, Rinata m-a anunţat că fusese diagnosticată cu o formă agresivă de cancer al sângelui şi că urmează o serie de tratamente.

Câteva luni mai târziu, împreună cu Alisher, i-am vizitat pe cei doi, să vedem cum o mai duc. Anton era un cu totul alt băiat. În timpul perioadei de spitalizare, din cauza medicamentelor psihotrope puternice care i se administraseră, devenise o legumă. Acum, când nu mai era internat şi locuia împreună cu mama lui, începuse să vorbească şi arăta plin de viaţă. Ba chiar ne-a zâmbit!

Alisher şi cu mine ne-am uitat unul la altul. Am exclamat într-un glas: „Avem un film!“.

Era un film despre transformarea lui Anton. Asta îmi imaginam eu atunci.

În timpul filmărilor, ne-am confruntat cu nenumărate dificultăţi. Din pricina bolii ei, Rinata a trecut prin două intervenţii de transplant de măduvă. Dar speranţele ne-au fost spulberate de fiecare dată, întrucât niciuna dintre intervenţii nu a dat roade. În perioadele cât mama lui se afla sub tratament, Anton a stat internat, în câteva rânduri, la psihiatrie. Îmi amintesc că, la una dintre vizite, mă aflam cu băiatul într-o încăpere aseptică, vorbeam în şoaptă şi mâncam ceea ce preparasem eu. În momentul în care Alisher şi cu mine ne pregăteam să plecăm, Anton s-a ridicat fără un cuvânt, şi a început să se izbească cu tâmpla de perete. Cu toată forţa. Sângele i s-a prelins şuvoi pe întreaga faţă.

În acele clipe, când asistam neputincioasă la disperarea lui Anton, m-am văzut pe mine însămi. Înainte, crezusem că nu era decât un copil bolnav. Dar atunci am putut întrezări o dezlănţuire afectivă, care nu-mi era deloc străină. La fel ca Anton, şi eu îmi exteriorizam exagerat sentimentele, trăirile. Dacă iubeam pe cineva, iubeam până la disperare. Dacă eram supărată, o arătam cu prisosinţă. Spre deosebire de Anton, cu timpul am învăţat să-mi camuflez emoţiile, să cenzurez unele frânturi de simţire. Numai că, de la o vreme, mă trezeam dimineaţa cu o întrebare înfrico-şătoare în minte: „Cine sunt eu de fapt?“.

Anton m-a ajutat să răspund la această întrebare.

Amândoi aveam nevoie de ceva, de cineva. A fost singura persoană din viaţa mea care mi-a îngăduit să o iubesc fără reţineri şi care m-a iubit în acelaşi fel.

În niciun moment, pe parcursul acestor întâmplări, nu mi-am zis: „O să am grijă de Anton sau de copiii ca el“. În fiecare dimineaţă îmi spuneam: „Mai fac doar asta – şi gata, am terminat!“. Şi tot aşa, zi după zi. Am continuat să-l ajut pe Anton, după cum şi Anton a continuat să mă ajute pe mine.

În februarie 2009, am reuşit să strângem suficiente fonduri pentru a-l trimite pe băiat în aşezarea Sve-tlana, la 150 de kilometri depărtare de Sankt Petersburg. Este singurul stabiliment din Rusia care le permite persoanelor cu nevoi speciale să trăiască în colectivitate, împreună cu voluntari, şi unde nu sunt trataţi ca nişte bolnavi. Dar, după o vreme, am fost solicitată să vin de îndată acolo, din cauza felului violent în care se manifesta Anton. Şi asta pe bună dreptate! Prietenul lui, voluntarul care-l însoţise, părăsise tabăra, iar el se simţea abandonat. În plus, ştia că mama lui era pe moarte.

În cele din urmă, Anton şi-a învins temerile. Acum îmi îngăduie să-l iubesc fără reţineri. La fel mă iubeşte şi el.

Nu m-am putut duce atunci la el. Dar, în toamnă, am fost nevoită să îl iau pe Anton din Svetlana, deoarece nu se adaptase şi încerca mereu să fugă. Cum nu aveam alternativă, eram nevoită să-l internez din nou în spital, deşi ştiam că şi acolo îi va fi foarte greu. I-am spus lui Alisher: „Trebuie să înregistrezi pe peliculă trădarea de care mă fac vinovată faţă de Anton“. Voiam ca publicul să în- ţeleagă că nu e doar un film dedicat autismului, ci, mai degrabă, un film despre oameni.

Spitalul se afla la aproximativ o oră de mers cu maşina de oraş. Anton suspina şi îşi muşca încheieturile, care se umpluseră de sânge. În cele din urmă, am tras automobilul pe marginea şoselei. Am coborât amândoi. L-am apucat de umeri.

„Anton, fie-ţi milă de mine“, l-am implorat. „Dacă te manifeşti aşa, o să te ducă la izolator. Trebuie să te comporţi normal. Îţi promit că o să fac tot ce pot ca să te scot de acolo.“

Dintr-odată, s-a oprit din plâns şi şi-a întins mâinile. „Anton e aici“, a zis. Şi a zâmbit. Era felul lui de a spune: „OK, am înţeles“

Fundaţia este locul în care toţi copiii pot fi fericiţi, nu doar Anton.

. Când am ajuns la spital, a acceptat să fie condus în secţie, apoi s-a întins, ascultător, pe patul îngust. Mi-au dat lacrimile.

„O să mă întorc“, i-am făgăduit.

Ziua în care am izbutit să-l scot pe Anton din spital a fost una în care bucuria s-a întrepătruns cu tristeţea. Făcuserăm mari eforturi pentru a ne asigura că va putea deveni proprietarul apartamentului mamei sale, lucru deloc uşor în Rusia, unde bolnavilor mintal le este interzis să deţină bu-nuri materiale. Împreună cu asistenţii sociali, l-am instalat în apartament.

Dimineaţa, mă vizita la redacţie, unde îi explicam programul pe care i-l stabilisem pentru acea zi. Lua lecţii de înot şi mergea la şedinţe de terapie. Pe de altă parte, aveam un motiv tot mai serios de îngrijorare: ce avea să se întâmple după moartea Rinatei? Nu existau organizaţii care să ofere ajutor calificat acestor tineri.

M-am hotărât să încerc să-l găsesc pe tatăl lui Anton. Cu vreo patru luni înainte ca Rinata să moară, am dat de urma lui. Lucra ca vatman şi îşi întemeiase o nouă familie. La început, a fost reticent faţă de ideea de a se implica. Dar, după ce i-am arătat înregistrări video în care Anton zâmbea şi vorbea, l-am făcut să se răzgân­dească. În paralel, am început munca de convingere pe lângă Anton, pentru a-şi recunoaşte şi accepta tatăl. Voiam să-i arăt ceea ce învăţasem: dacă manifestă deschidere, între oameni apar legături, nu diferenţe. La scurt timp, în august 2011, Rinata s-a stins.

Filmul „Anton e chiar aici“ a fost lansat în octombrie 2012. A fost pro- iectat în cadrul festivalurilor de film din Rusia, unde a primit câteva premii importante. La fel s-a întâmplat în Tunisia şi în întrea­ga Europă de Est. Dar distincţia cea mai prestigioasă i-a fost acordată în cadrul celei de-a 69-a ediţii a Festivalului de Film de la Veneţia, din acelaşi an. După ce documentarul a fost difuzat şi de principalul post TV din Rusia, au început să curgă scrisorile. Bolnavii de autism şi familiile lor aveau nevoie de sprijin. A fost momentul în care, în mintea mea, a început să prindă contur ideea înfiinţării unei fundaţii. Un lăcaş unde aceşti nefericiţi să poată merge, pentru a primi ajutor.

Fundaţia, denumită „Anton e aici“, a fost inaugurată oficial în decembrie 2013. Este primul centru dedicat adul- ţilor bolnavi de autism, care a existat vreodată în Rusia. În acest moment, în centru se află 75 de adolescenţi şi adulţi suferinzi de autism sau de alte tulburări psihice. Eu îi numesc pe toţi „copii“. De fiecare dată când îmi fac apariţia, „copiii“ se îngrămădesc în jurul meu, nerăb­dători să le ofer bomboane şi îmbrăţişări. Printre ei, mă simt acasă.

Când am început filmările, Anton avea 19 ani. Acum are 28. Iniţial nu a putut locui cu tatăl său, fiindcă acesta ocupa, împreună cu noua lui soţie, o singură cameră dintr-un apartament pe care îl împărţeau cu mai multe cupluri. Fundaţia a cumpărat pentru familie o casă într-o zonă rurală, în apropiere de Sankt Petersburg, iar Anton locuieşte acum acolo.

Eu sunt, în continuare, o prezenţă constantă în viaţa lui. În vara anului 2014, am închiriat un vechi conac, în apropierea oraşului, şi am stat acolo, împreună cu un profesor care l-a ajutat pe Anton să-şi dezvolte abilităţile de vorbire şi pe cele motorii. Am adus biciclete şi ne-am plimbat cu ele pe drumeaguri de ţară.

Anul trecut, fundaţia a organizat un al doilea festival pentru strângerea de fonduri destinate centrului. Au participat mai mult de 2.000 de persoane şi s-au strâns circa o jumătate de milion de ruble (aproape 7.600 de dolari), o sumă importantă pentru nevoile noastre.

Cu emoţiile lor necenzurate, „copiii“ îmi amintesc în fiecare zi ce înseamnă să fii iubit cu adevărat, fără rezerve, şi să oferi, la rândul tău, iubire necondiţionată. Când oamenii îmi spun că aş fi un erou, le răspund: „Nu, nici vorbă. Sunt doar om“.

Vote it up
185
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza