Un alt fel de Superman

Un tragic accident dintr-o zi de iulie l-a aruncat pe Mihai intr-o altfel de realitate. Cea in care a descoperit tenisul.
 

Articole similare

Prima data l-am vazut pe Mihai la ziua unei prietene, in luna mai a anului 2013. Mi-a atras in mod special atentia pentru ca era cea mai vesela si glumeata persoana din incapere. Lumea se aduna in jurul lui pentru a-l asculta cum povesteste nu stiu ce intamplare haioasa, a carui personaj principal pe care-l ironiza era chiar el. Statea relaxat pe canapea si se amuza teribil, ca si cum nu avea nicio grija pe lumea asta. L-am invidiat. L-am invidiat asa cum invidiam orice persoana care mi se parea fericita, fara rautate, doar cu dorinta de a ajunge si eu intr-o zi la impacarea de sine care aducea acea bucurie in ochii lui caprui.

M-am molipsit si eu de veselia contagioasa, desi nu-i intelegeam glumele. Dar am zambit si n-am inteles pana la un moment dat… pana cand prietena mea ne-a chemat pe toti pe terasa. Atunci, Mihai, intr-o miscare rapida, de parca ar fi fost un gimnast la calul cu manere, s-a asezat intr-un carucior ce era langa canapea si pe care nu-l observasem pana atunci. Daca nu mai putea merge, cum de era atat de vesel?

In 27 iulie 2007, Mihai Gaita, care avea pe atunci 27 de ani si propria firma de brokeraj impreuna cu un prieten, se intorcea in Bucuresti din comuna Frumusani cu motocicleta. Fusese sa-si schimbe placutele de frana la Honda pe care si-o achizitionase cu un an inainte pentru a se misca mai usor prin capitala aglomerata si sufocata de masini. Initial se gandise la un scuter, dar un amic i-a spus ca ii da motocicleta lui la un pret foarte bun. Iar Mihai nu a mai stat pe ganduri. Nu era un vitezoman, dar servea scopului lui.

O caruta, o Dacia alba si apoi el, pe motocicleta. Se gandeste ca soferul l-a vazut in oglinda. Se gandeste ca masina va depasi caruta, dar nu se intampla nimic. Asa ca pleaca el in depasire. Simte izbitura masinii in dreapta lui, incearca sa redreseze motocicleta, dar masina il impinge incontinuu pana il proiecteaza intr-un gard de beton. Se trezeste lungit pe asfalt si totul in jurul lui este alb. in minte i se deruleaza rapid secvente din viata, dar de durut nu-l doare nimic. Apoi gandurile i se intorc. “Ma asteapta mama la masa! Cristina. Trebuie sa le sun. Ce o sa spuna despre asta?” Mihai e suparat. Vrea sa se ridice si sa se ia la harta cu soferul. Dar nu poate. Picioarele nu-i asculta comanda. “Am ceva la coloana!”, ii trece rapid prin cap. Vede cum o femeie se apleaca deasupra lui.

“Va rog nu ma miscati!”, ii spune Mihai.

Femeia ii trage doar casca de pe cap. Cineva suna la salvare. Mihai isi scoate telefonul din buzunar si o roaga pe femeie sa-l sune pe tatal sau. Apoi simte ca se sufoca si ca se duce. Politia ajunge imediat la Popesti Leordeni, unde avusese loc accidentul. in zece minute ajunge si tatal lui Mihai, Petre Gaita, si, dupa vreo 45 de minute, se aude si sirena de la salvare.

Urmatoarele doua zile sunt un adevarat haos. in mod normal, victima unui astfel de accident ar trebui operata pe coloana in primele 24 de ore, pentru a avea cele mai mari sanse de recuperare. Dar, in cazul lui Mihai nu este posibil. Hemoragia interna e atat de puternica incat medicii de la spitalul Bagdasar-Arseni se straduiesc sa-i dreneze tot sangele ala adunat pentru a-l putea tine in viata. Are si trei coaste rupte care i-au perforat plamanul pe partea stanga. Din cauza asta simte ca si cum ceva sau cineva il sufoca tot timpul.

Mihai e tintuit pe patul de spital. Nu are voie sa se miste, nici macar cat sa se scarpine la nas. Amortit de la sedative, adoarme ca si cum ar lesina iar si iar si se trezeste speriat. Starile prin care trece sunt contradictorii – de la speranta ca isi va reveni, pana la neagra depresie ca va muri. Parintii lui si Cristina, prietena lui, sunt mereu langa el. Fac cu randul langa patul de spital si incearca sa faca fata. intr-un final, medicii reusesc sa-l stabilizeze iar operatia este programata pe 7 august. Dureaza nu mai putin de sapte ore. Pentru ca a pierdut enorm de mult sange, prietenii lui se mobilizeaza pentru a strange suficienti donatori ca sa treaca cu bine peste interventia chirurgicala. Si urmeaza alte doua luni de spitalizare, cand nu are voie sa se ridice din pat, doua luni in care pierde in greutate mai mult de 20 de kilograme.

 

Mihai se opreste pentru o clipa din povestit. Suntem la o terasa din centrul Bucurestiului si bem o cafea, bucurandu-ne de soarele de primavara. A trecut aproape un an de cand l-am vazut prima data. L-am revazut apoi la un concert dintr-un local aflat in Centrul Vechi. Cei din Trupa 13, care cantau in acea seara, sunt prietenii lui. Oricum, am senzatia ca Mihai cunoaste pe toata lumea si toata lumea vrea sa fie cu Mihai. Sunt curioasa sa aflu cum a ajuns aici. Cum a ajuns sa se mai bucure de viata dupa o asemenea tragedie. Detine el si cei asemenea lui vreun secret carora noua, celorlalti, ne scapa? Nu pot sa uit ca in acea prima seara in care l-am intalnit m-a socat cu cata nonsalanta s-a urcat fara niciun ajutor in masina lui, un Volkswagen Golf albastru, si a plecat spre casa. Acum a venit tot cu masina. Mi-am dat intalnire cu el asa cum m-as intalni cu oricare dintre prietenii mei. Ba nu. Mihai e punctual. Ceilalti rareori reusesc sa ajunga la timp. Iar timpul e pretios pentru el. Nu putem sta la cafea decat pana la ora 11, pentru ca la 11.30 trebuie sa fie pe terenul de tenis, la antrenamente.

Nimeni nu i-a spus atunci ca nu va mai putea merge niciodata. A aflat abia la doua luni si ceva dupa accident, cand era inca in spital si si-a vazut fisa, uitata de o asistenta, si pe care scria “leziune completa motorie / leziune incompleta senzitiva“. A inceput sa strige la ai lui, sa le spuna ca pentru el nu mai exista viitor si ca toata lumea vrea sa-l minta. A sunat-o pe Cristina si i-a repetat rugamintea din primele zile de la accident: “Pleaca! Lasa-ma! Langa mine nu o sa ai niciun fel de viata!” Dar ea nu pleca.

Mihai a inceput sa creada ca daca va gasi o clinica de recuperare in strainatate, lucrurile se vor schimba. Ca isi va reveni.

Dupa cautari pe internet si analize privind raportul servicii – tarife – distanta fata de casa, Mihai si Cristina au plecat in decembrie 2007 intr-o vacanta la Barcelona pentru a vedea una din clinicile de acolo, Institutul Guttmann. “Vino, daca vrei neaparat, dar sa nu-ti faci prea mari sperante. Nu vreau sa fii dezamagit”, a fost raspunsul medicului, care l-a consultat, la intrebarea lui Mihai daca merita. Nu s-a lasat influentat de concluzie. Spera ca aparatul acela, “robot lokomat”, in care esti prins in niste hamuri si picioarele sunt puse sa se miste de catre niste dispozitive il va ajuta.

Astfel, in ianuarie 2008, Mihai se interna la clinica de recuperare din Barcelona. Programul efectiv privind terapia se desfasura de la zece dimineata la cinci dupa-amiaza. in afara miscarii fizice individuale realizate cu ajutorul aparatelor si terapeutilor, a exercitiilor in piscina, in program erau incluse si sporturi de echipa cum ar fi baschetul. Dar, cel mai important aspect il reprezentau lectiile in care erai invatat sa te descurci singur in tot felul de situatii, cum ar fi atunci cand cazi cu scaunul, dar si cum sa explici altora ce manevre trebuie sa faca ca sa te ajute. La aceste lectii a invatat Mihai si cum sa mearga pe doua roti – lucru foarte important pentru cazul in care trebuie sa urce o bordura – dar si cum sa razbeasca pe o panta sau sa-si adapteze masina si cum sa intre in ea.

inainte de a se interna la clinica din Barcelona, Mihai nici macar nu-si imaginase ca ar mai putea sa sofeze in situatia in care era. Asa ca isi vanduse masina. Nimeni nu-i explicase nimic despre cum ar putea sa se descurce fara ajutor. Credea ca va fi dependent pe viata de parintii lui sau de altcineva. “Cand m-am intors, l-am rugat pe tata sa monteze jos la bloc, in afara de o rampa, si o balustrada ca sa ma pot trage cu bratele si sa intru singur in scara. Mi-a raspuns ca nu e nevoie, ca o sa vina intotdeauna sa ma ia de jos. Dupa o luna in care m-am intors in weekenduri din oras numai pe la 2-3 noaptea, tata a cedat si a montat balustrada”, isi aminteste Mihai razand.

Dieta a fost iarasi un lucru foarte important, care l-a ajutat. Meniul de la clinica era alcatuit aproape in exclusivitate din peste si fructe de mare. Si, desi pana atunci nu-i placuse deloc sa manance asa ceva, Mihai nu a avut incotro. Iar asta l-a facut sa-si revina fizic. Asta si sportul.

Dar, dupa trei luni, Mihai tot nu credea ca ar mai putea trai in alta parte decat intr-un spital. “Voiam sa ma ascund acolo pentru totdeauna pentru ca nu ma imaginam din nou pe strada, ca un om normal”. Cel care l-a trezit la viata a fost medicul de la clinica, care se ocupa de cazul lui, dr. Jesus Benito: “Daca o sa-ti petreci tot timpul intr-un centru de recuperare o sa fii dezamagit. Trebuie sa inveti sa traiesti ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat”.

Intors in Romania, Mihai s-a decis ca trebuie sa “reconstruiasca“ totul pe baza noii ecuatii pe care o reprezenta viata sa. Primul lucru a fost sa investeasca intr-un carucior mai bun. “Acest obiect este parte din mine, stau aproape tot timpul in el, asa ca trebuie sa fie cat mai confortabil. M-am zbatut sa am unul mai bun.” Si-a cumparat o alta masina, un Volkswagen Golf  la mana a doua din Germania pe care a dus-o la un atelier sa fie adaptata nevoilor sale, respectiv sa-i fie montat un dispozitiv care franeaza si accelereaza cand este actionat cu mana.

Al treilea lucru si poate cel mai important a fost sa nu renunte la sport. La inceput a fost baschetul pe care il practica la Fundatia Motivation. Era ceva ce ii placuse sa joace cand era in liceu si invatase sa o faca si in scaunul cu rotile la clinica de recuperare. Asta pana in 2012 cand a descoperit tenisul. Acum a devenit parte din el.

Trei ore de antrenament pe zi. Un efort greu de imaginat pentru oricine a incercat sa faca miscare într-un ritm alert macar timp de cinci minute continuu. Iar Mihai face asta intr-un carucior. Este uimitor! Un adevărat spectacol de dans pe roti atunci când e pe teren. El si alti doi tineri, Ionut Filisan si Ciprian Anton, au format prima echipa paralimpica nationala de tenis a Romaniei incepand din 2012. Si, tinand cont de faptul ca nu mai jucase tenis inainte, sa ajunga in numai un an si jumatate de pe locul 650 pe 300 in clasamantul international, e ceva, nu? Mihai insa nu se lauda cu asta. Vrea mult mai mult de la el. Dar ca sa urce mai sus in clasament ar trebui sa poata ajunge la turnee, iar pentru asta echipa are nevoie de sponsori, care sunt greu de gasit. De aceea a fost fericit si emotionat cand Simona Halep, cea mai buna tenismena romana a tuturor timpurilor aflata acum pe locul 4 WTA (Woman’s Tennis Association) si-a donat in luna aprilie a acestui an premiul Fed Cup Heart Award de 1.000 euro echipei paralimpice de tenis.

Din cele 150 de turnee care se tin anual in cadrul World Team Cup, echipa lui Mihai a ajuns intr-un an si jumatate sa participe la numai zece. Iar un turneu national nu exista. “Ca sa intelegi diferenta, de exemplu, in Italia exista 100 de jucatori ca noi si au zece turnee nationale. Noi suntem doar trei, adica minimum admis ca sa te poti numi echipa, si vrem sa ajungem cat mai sus in clasament. Dar ne e greu sa gasim banii necesari sa participam”, explica Mihai. Totusi e multumit ca in 2014 a fost pentru prima data cand echipa paralimpica a ajuns sa joace in Cupa Davis. Acum se pregatesc in continuare singuri sau, în unele zile cu antrenoarea Roxana Mohănescu si au reusit, deocamdata, sa-si asigure financiar participarea la turneul din septembrie din Franta.

As putea povesti cu Mihai zile intregi si nu m-as plictisi. Viata lui e un vartej de planuri. Ca a oricarui alt om. A refuzat sa se inchida in casa si sa-si planga de mila. Iar viata nu l-a ferit nici de celelalte dezamagiri de care toti avem parte. In 2008 el si Cristina s-au despartit. Dupa un timp a avut o alta relatie care a durat trei ani. A suferit, a pastrat in amintire lucrurile frumoase si a mers mai departe. Prietena la care l-am intalnit la petrecere mi-a spus la un moment dat: “Mihai e un baiat extraordinar, si, la fel ca noi, este pretentios atunci cand vine vorba de a-si imparti viata cu cineva.” Si, da, asa e Mihai. Faptul ca a trecut printr-un accident oribil, nu l-a schimbat in sensul de a crede ca merita mai putin de la viata. Din contra!

Ce s-a schimbat in el in acesti ani de a devenit ceea ce este? imi spune aproape imediat: “Nu poti gandi «Eu sunt un nenorocit al sortii si daca nu ma ajuta cineva nu am ce face». Cumva trebuie sa opresti orice gand de acest gen ca sa iti poti continua viata altfel decat ca un om bolnav. Se poate totul, dar cu mai mult efort.”

La cateva zile de la intalnirea noastra la cafea, ne-am revazut la ziua aceleiasi prietene, unde ne cunoscusem cu un an in urma. Din nou Mihai era sufletul petrecerii cantand la chitara impreuna cu prietenii lui de la Trupa 13. Venisera toti sa ne bucure cu muzica lor. Acum nimic nu ma mai mira – nici glumele lui, nici bucuria lui, nici faptul ca toti radeau si se simteau bine langa el, nici faptul ca o fata il tinea uneori de mana si il privea cu ochi de indragostita. Nimic nu ma mai mira. Pentru ca l-am cunoscut pe acest om extraordinar. Un Superman!

Vote it up
215
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza