Un înger la înălțime

Acrobata Angel Wallenda s-a luptat cu o boală nemiloasă, trăindu-și viața cu bucurie și curaj
 

ANGEL WALLENDA SE MIŞCA GRAŢIOASĂ pe sârmă, iar paietele costumului ei de catifea turcoaz scânteiau în lumina reflectoarelor. Apoi, pe la mijlocul drumului, a avut o ezitare. Prăjina care o ajuta să-ţi menţină echilibrul a început să se legene ameninţător. Evident, ceva nu era în regulă. Dacă ar fi căzut, nu exista plasă de siguranţă.

– Mutaţi luminile alea care o orbesc!, a strigat soţul lui Angel, Steve, care privea neajutorat de pe platforma din spatele ei.

Luminile au fost îndreptate în jos. Angel şi-a recăpătat cumpătul şi a continuat să meargă pe sârmă.

Pentru echilibru şi control, un acrobat pe sârmă trebuie să stea drept ca o prăjină, cu capul sus, şi să se bazeze exclusiv pe senzaţiile din fiecare picior. Dar Angel Wallenda nu are piciorul drept – are unul artificial, care începe imediat sub genunchi. Pentru că nu poate simţi cu ajutorul protezei, ea trebuie să compenseze privind cu atenţie unde pune piciorul drept la fiecare pas. Angel este singura persoană din lume care reuşeşte să execute aceste acrobaţii îndrăzneţe pe sârmă cu un picior artificial.

Angel s-a oprit din nou pe sârmă, dar, de această dată, chipul ei radia încredere. Graţioasă, stătea într-un picior – stângul – zâmbind triumfătoare publicului. Când a păşit pe platforma din celălalt capăt al sârmei, spectatorii o aplaudau furtunos.

Dar în spatele succesului plin de strălucire al acestui spectacol din Mansfield, Pennsylvania, care a avut loc în martie 1990, un val de tristeţe străbătea publicul. La 21 de ani, Angel Wallenda se afla în faţa celei de-a patra operaţii de cancer în mai puţin de trei ani. Aceasta ar fi putut fi ultima ei acrobaţie pe sârmă.

După spectacol, când Angel şi Steve dădeau autografe şi răspundeau la urările fanilor, aceeaşi întrebare stăruia în mintea multora: Cum poate această tânără să înfrunte o situaţie atât de gravă cu atât de mult calm şi atâta curaj?

UN STROP DE AFECŢIUNE

Cu mulţi ani în urmă, Angel Wallenda era o cu totul altă persoană, într-o cu totul altă lume. Elizabeth (Lizzie) Pintye s-a născut pe 20 martie 1968, al şaselea dintre cei şapte copii ai familiei. Părinţii ei au fugit din Ungaria comunistă şi s-au stabilit într-o su-burbie din nordul New Yorkului.

În casa familiei Pintye, domnea teama. Aproape în fiecare zi, când tatăl micuţei Lizzie venea acasă de la serviciu, convins că cei mici au făcut vreo prostie, îi alinia şi îi punea să stea cu mâinile întinse şi palmele în sus. Trecând de la unul la altul, îi bătea cu cureaua la palmă până când unul începea să plângă sau să ţipe.

Angel – pe atunci Lizzie – îşi aminteşte că, după ce s-a făcut mai mare şi mai iute de picior, tatăl ei o trântea la podea şi se aşeza pe pieptul ei, ca să nu poată fugi când el o plesnea peste faţă. Uneori, mama ei, care suferea de o boală cronică, îşi ruga soţul să se poarte mai bine cu copiii. Bărbatul reacţiona încuindu-şi soţia în dormitor cât timp el era plecat de acasă.

Copiii familiei Pintye erau luaţi câteodată de autorităţi şi repartizaţi în sistemul de asistenţă socială. La trei ani, Lizzie a mers să locuiască la John şi Pat Wilson, din Carmel, în statul New York. Deşi funcţionarii de la serviciul de asistenţă socială au luat-o de acolo după numai 18 luni, Angel îşi aminteşte cu afecţiune de familia Wilson: „Este dificil pentru persoanele care au fost iubite toată viaţa să înţeleagă cât de mult contează binele făcut de o singură familie precum soţii Wilson“.

Fiecare manifestare de dragoste a impulsionat-o pe Angel să-şi continue drumul într-o lume potrivnică – unul cu atât mai dificil, cu cât ea era hotărâtă să nu se lăse călcată în picioare. Sora ei, Anna, cu doar 11 luni mai mare, îşi aminteşte că, atunci când erau bătute de tatăl lor, Angel refuza să plângă.

„Din această cauză, ea era întotdeauna bătută cel mai rău“, povesteşte Anna.

Într-una dintre perioadele când locuia cu părinţii ei, Angel, pe atunci în vârstă de cinci ani, s-a încuiat în baie ca să scape de ceilalţi membri ai familiei şi să răsfoiască o carte ilustrată. Dintr-o dată, lângă ea a apărut imaginea unei femei în veşminte vaporoase.

„Era ca un fum gri-albicios. Am privit-o din cap până-n picioare şi apoi am închis ochii“, spune Angel.

Silueta era tăcută, dar prezenţa ei era însoţită de o senzaţie de blândeţe şi linişte sufletească pe care Angel nu o mai simţise niciodată. Când a deschis iar ochii, viziunea dispăruse.

„Pentru prima oară în viaţă, am ştiut că am ceva special – că poate sunt mai mult decât un copil pe care nimeni nu şi-l doreşte în preajmă. Acum îmi dau seama că poate era îngerul meu păzitor“, îşi aminteşte Angel.

PE CONT PROPRIU

Angel a înţeles perfect că dacă ar fi suportat şi acceptat cuminte sistemul de asistenţă socială, ar fi fost strivită de acesta. Aşa că a făcut totul să obţi-nă, pe cât posibil, controlul asupra propriei vieţi. Şi a făcut asta dând dovadă de o tărie de caracter care i-a mirat şi impresionat pe asistenţii maternali în familiile cărora a fost repartizată. Indiferent ce i se întâmpla acasă, atitudinea lui Angel rămânea cea a unui copil fericit, cu ochi strălucitori.

Deseori, Angel, sora ei şi unul sau mai mulţi dintre fraţi fugeau de acasă, dispărând uneori săptămâni întregi. Una dintre cele mai mari aventuri ale lor a avut loc la puţin timp după ce Angel a împlinit 13 ani. În aprilie 1981, ea, Anna şi doi fraţi au chiulit de la şcoală şi şi-au împachetat lucrurile în saci menajeri. Au făcut autostopul şi au ajuns astfel pe şoseaua Interstate 95, la nord-est de New York.

„Era o autostradă grozavă“, îşi aminteşte ea. Zgomotoasă, dar numai bună pentru noi. Nimeni nu voia să se apropie de autostrada respectivă şi nimeni nu ne-a deranjat vreodată.

Folosindu-se de tot ce au putut aduna din împrejurimi pentru a improviza nişte corturi, copiii şi-au stabilit reşedinţa într-o pădure, aproape de locul în care autostrada traversa orăşelul Mamaroneck din statul New York.

Au reuşit să evite problemele până în ziua în care Angel şi Anna au minţit în ceea ce priveşte vârsta lor când încercau să se angajeze la un magazin din localitate. Curând, poliţia le-a dus la secţie şi le-a luat la întrebări, iar cei patru copii au fost reintegraţi în sistemul din care evadaseră.

Aflată iar în custodia tatălui ei, Angel a găsit mai multe soluţii să-şi poarte singură de grijă când lucrurile deveneau insuportabile acasă: printre locurile ciudate în care îşi petrecea nopţile – şi uneori şi zilele – erau un hambar părăsit şi o casă nelocuită.

Un element de stabilitate în viaţa ei a fost Mary Ellen Mihalchik.

„Când am văzut-o prima oară pe Angel, avea faţa învineţită de la bătăi. Avea probabil 14 ani şi a venit acasă la noi cu unul dintre copiii mei. Era o fetiţă neobişnuită, pentru că era foarte prietenoasă şi sinceră. Îi plăcea să stea de vorbă cu adulţii şi avea inima deschisă, generoasă“, spune Mihalchik.

Deşi viaţa i-a întins toate capcanele posibile ale suferinţei şi nefericirii, Angel nu s-a lăsat cuprinsă de amărăciune. Priveşte înapoi fără vreo urmă de resentiment faţă de tatăl ei.

„Cred că nu a fost nici el iubit în copilărie. De asta îi era atât de greu să simtă dragostea, să iubească sau chiar să fie iubit“, spune Angel.

Chiar dacă, la 16 ani, Angel nu avea un iubit, nutrea speranţa ca într-o zi să se căsătorească şi să aibă copii. Când familia Mihalchik a invitat-o să locuiască la ea, Angel s-a angajat la Dipper Dan Ice Cream Shoppe de lângă lacul Mohegan, New York, unde lucra peste program şi făcea economii.

„CE ESTE UN WALLENDA?“

Angel a conştientizat treptat că un bărbat ciudat îşi petrecea toată dimineaţa la Dipper Dan.

„Cumpăra câte o cafea şi apoi se holba la mine când îi dădeam restul. În cele din urmă m-am hotărât să stau de vorbă cu el“, îşi aminteşte ea.

A urmat o conversaţie agreabilă, dar Angel tot credea că bărbatul respectiv o privea într-un fel ciudat.

Mai târziu, în ziua aceea, Angel a observat că în parcarea unui centru comercial din apropiere se strânseseră mulţi oameni. Un om mergea pe o sârmă întinsă deasupra mulţimii. Apropiindu-se, l-a recunoscut pe bărbatul de la Dipper Dan.

– Cine este tipul ăsta? a întrebat-o Angel pe o femeie de lângă ea.

– Este un Wallenda, a răspuns femeia.

– Ce este un Wallenda?

Steven Wallenda era un urmaş direct al trupei de acrobaţi care fascinaseră lumea cu spectacolele lor îndrăzneţe, timp de mai bine de 200 de ani. Printre cele mai impresionante realizări ale lui Steve – un bărbat îndesat, musculos, cu ochi negri, privire pătrunzătoare şi zâmbet cald – se numărau traversarea pe sârmă a Cascadei Victoria şi „Cursa morţii“, în care mergea pe o sârmă întinsă între două maşini care mergeau cu 100 de km la oră.

Mult timp, The Great Wallendas („Uluitorii Wallenda“) au fost piesa de rezistenţă a spectacolelor acrobatice ale companiilor Ringling Brothers şi Barnum & Bailey Circus. În 1978, Karl Wallenda a murit după ce a căzut de pe o sârmă întinsă între două clădiri de zece etaje din San Juan, Puerto Rico.

Strănepot al lui Karl, Steve a în-ceput să aibă primele numere de acrobaţie la trei ani. În copilăria lui palpitantă, marcată de rivalităţile dintre personalităţile puternice din această familie remarcabilă, i s-a întâmplat chiar să locuiască în casă cu nişte lei dresaţi.

În ziua spectacolului de la Mohegan Lake, după numărul lui acrobatic, Steve i-a cerut unui voluntar să îl însoţească în mersul pe sârmă la spectacolul următor. Ochii lui s-au întâlnit cu cei ai fetei drăguţe de la Dipper Dan. Când i-a făcut semn, Angel s-a luminat la faţă.

Deşi Steve i-a făcut instructajul de bază înainte de a urca pe sârmă, Angel era nesigură.

„Nu ştiam ce fac, dar îmi plăcea foarte mult ideea de a mă urca pe sârma respectivă“, spune ea.

Desculţă, ţinându-se cu mâinile de umerii lui Steve, l-a urmat pe sârmă.

„Chiar nu aveam cum să cad cât timp mă ţineam de Steve. Era atât de puternic şi de sigur în ceea ce făcea!“, îşi aminteşte ea.

Steve spune că Angel avea un talent înnăscut: „Avea graţie, ţinută şi încredere. Şi era suficient de inteli-gentă pentru a fi un pic speriată. Acestea sunt calităţile de care ai nevoie pentru a merge pe sârmă“.

Steve era convins că este cea mai importantă zi din viaţa lui. „În clipa în care am cunoscut-o, am ştiut că avea să devină soţia mea“.

Angel nu avea astfel de gânduri. Simţea doar fiorii daţi de mersul pe sârmă. „Ştiam că, dacă aş învăţa să merg pe sârmă şi aş avea propriul număr de acrobaţie, aş trăi aventura vieţiimele!“

S-A NĂSCUT UN ÎNGER

În zilele următoare, Steve abia putea să stea departe de Angel.

„Era inteligentă şi avea un minunat simţ al umorului. Şi era o supravieţuitoare, cum nu mai întâlnisem vreodată“, spune el.

La câteva zile de la prima lor întâlnire, Steve a întrebat-o pe Angel dacă vrea să meargă cu el în Jamaica, unde urma să meargă pe sârmă la mare înălţime. I-a promis că o va transforma într-un acrobat şi i-a spus că pentru ea ar fi fost o şansă să înveţe mai multe.

„Dacă mi-ar fi cerut să merg cu el în New Jersey să învăţ să merg pe sârmă, poate că m-aş fi gândit să accept. Dar în Jamaica? În niciun caz!“, spune Angel.

Şi totuşi, când ea şi Steve îşi luau rămas bun, Angel era dezamăgită. Se gândea că viaţa de artistă de circ i-ar putea aduce un viitor presărat de călătorii şi oameni interesanţi. Mai trebuia să recunoască şi că era fermecată de acest bărbat talentat.

După ce Steve a revenit la New York, au ieşit împreună des, petrecând mult timp discutând.

„Steve a fost prima persoană pe care am cunoscut-o care a înţeles cât de mult îmi doream să fac ceva în viaţă“, spune Angel.

Steve credea că Angel era un dar de la Dumnezeu.

„Mă întorsesem din războiul din Vietnam supărat pe lume. Eram dependent de sedative, pe care le amestecam cu alcool. Angel era tânără, dar era mereu optimistă. De atunci, viaţa mea a intrat pe o pantă ascendentă“, spune el.

Steve spune că doar datorită ei a reuşit să renunţe la droguri şi la alcool.

Angel ştia că nu trebuie să-i spună acestui bărbat mai în vârstă că are doar 17 ani. Când i-a spus că are 21 de ani, el a crezut-o.

Apoi, când mergeau cu trenul la New York pentru a se căsători, Angel i-a spus lui Steve adevărul. Când au ajuns la New York, Steve, speriat de ideea că fugea cu o minoră, l-a sunat pe tatăl fetei. Acesta nu-şi mai văzuse fiica – şi nici nu vorbise cu ea – de doi ani. Steve i-a explicat că Angel devenise artistă de circ şi l-a întrebat dacă avea ceva împotrivă.

„Domnul Pintye a zis că nu-i pasă“, spune Steve.

Angel a râs când a auzit asta – primele cuvinte adresate de tatăl ei de când ea împlinise 15 ani.

„Eram pur şi simplu bucuroasă că mă îndrept spre o nouă etapă din viaţa mea“, spune ea.

ÎNCONJURATĂ DE FERICIRE

La căsătoria civilă care a avut loc la New York în august 1985, Elizabeth Pintye a devenit Angel Wallenda. Câteva zile mai târziu, Steve era atracţia principală a unui spectacol sponsorizat de autorităţile unui oraş din New Jersey. O sârmă a fost întinsă la un unghi de 45 de grade faţă de sol, înăl-ţându-se 20 de metri spre cer, unde era ataşată de vârful unei macarale. După ce şi-a terminat numărul spectaculos, Steve a condus-o pe Angel până la sfertul distanţei spre capătul sârmei.

„Îmi plăcea să fac plecăciuni şi să fac cu mâna publicului care ovaţiona. Acela a fost momentul în care am înţeles cât de frumoasă ar putea fi viaţa alături de Steve“, spune ea.

După ce au petrecut câteva luni la Los Angeles, s-au mutat în oraşul Big Bear, la două ore depărtare, în inima munţilor. Pentru a exersa diferite numere în doi, Steve a întins un cablu între doi copaci, la un metru de pământ.

Când Angel s-a simţi confortabil ţinându-şi echilibrul pe sârmă cu prăjina de aproape 16 kilograme, pasul următor a fost să înveţe să se ghemuiască şi să se aşeze cu uşurinţă. Ţelul ei principal a devenit să înveţe cum să îl urmeze pe Steve pe sârmă şi să se urce graţioasă pe umerii lui.

„Odată ce am învăţat să fac totul la înălţimea de un metru, Steve a înălţat sârma la trei metri. A trebuit să iau totul de la început. E incredibil cum priveşti în jos de la înălţime şi uiţi tot ce ai învăţat“, spune Angel.

De mai multe ori, Angel a alunecat, dar s-a prins cu mâinile de cablu în cădere. Niciodată nu s-a prăbuşit la pământ.

Deşi munca era dificilă, viaţa lui Angel era plină de fericire.

„În fiecare zi îmi perfecţionam tehnica pe sârmă. Îmi plăcea la nebunie!“

Avea însă o problemă supărătoare. De câteva luni, Angel simţea un disconfort constant în piept. Apoi, când tuşea, a început să scuipe sânge. Du-pă un control medical şi o serie de analize, doctorul i-a pus diagnosticul: Angel era însărcinată.

Medicul i-a explicat că sângele provenea probabil de la un vas de sânge fisurat din plămâni. I-a spus să nu-şi facă griji.

„Eram atât de emoţionată că urma să am un copil, încât cred că mi-am dorit ca medicul să-mi spună să nu mă îngrijorez. Dar, în adâncul sufletului, ştiam că ceva nu e în regulă“, îşi aminteşte ea.

O accidentare mai veche a început de asemenea să o supere. Când avea 11 ani, îşi sucise glezna dreaptă. Asistenta maternală o acuzase că se preface şi nu a dus-o la doctor. De atunci, Angel şi-a protejat glezna respectivă.

Deşi pielea nu se crăpase niciodată, un nodul elastic se formase în partea din faţă a gleznei. În anii care au urmat, dacă Angel se lovea în zona respectivă, oricât de uşor, simţea o durere acută.

Programul riguros de antrenament a făcut ca această rană veche să devină din ce în ce mai dureroasă şi mai îngrijorătoare. În plus, continua să scuipe sânge. Însă pe radiografii nu se observa nimic anormal în piept sau la gleznă.

Angel a uitat de griji când s-a născut Steven Wallenda al II-lea.

„Naşterea lui Steven ne-a făcut viaţa perfectă“, spune ea.

Curând după naşterea bebeluşului, Angel şi-a reluat antrenamentele, iar ea şi Steven au început să-şi programeze spectacolele. Dar programul încărcat nu i-a împiedicat să caute răspunsuri la problemele lui Angel. Au consultat alternativ un ortoped şi un medic specialist în probleme vasculare mai multe luni, dar tot nu au obţinut un diagnostic.

În cele din urmă, Angel s-a săturat. Şi-a adunat rezultatele tuturor analizelor şi s-a prezentat la camera de gardă de la Centrul Medical San Bernardino County, unde a declarat că nu pleacă acasă până nu i se spune de ce boală suferă.

Doctorii au făcut o biopsie la gleznă. Rezultatul a fost teribil: Angel avea o formă rară de celule canceroase numite leiomiosarcom. La sfârşitul lui august 1987, piciorul drept i-a fost amputat de sub genunchi. Cancerul, i-au spus doctorii, fusese eliminat.

Angel a făcut fizioterapie şi a învă-ţat să meargă cu un picior artificial. În acele luni interminabile, se gândea iar şi iar cum ar fi să meargă din nou pe sârmă. Ştia că nimeni nu mai făcuse asta cu un picior artificial. Dar asta nu o împiedica să se imagineze făcând paşii respectivi.

ÎNAPOI PE SÂRMĂ

La patru luni de la amputare, Angel era pregătită să încerce imposibilul: mersul pe sârmă cu un picior artificial. A păşit cu atenţie pe sârmă, în timp ce Steve o supraveghea de jos.

„Era nevoie de concentrare maximă. Trebuia să-mi amintesc că ochii, nu piciorul, controlau dacă sunt sau nu pe sârmă“, spune Angel.

Când a ajuns la capăt, Steve a chiuit de bucurie.

În seara respectivă, când s-au întors acasă, durerea din pieptul lui Angel a devenit insuportabilă. Deodată, abia mai putea respira. La camera de gardă, doctorii au spus că un plămân nu mai are aer. I-au in-trodus aer în plămân şi i-au făcut alte analize.

La trei luni după ce Angel a fost externată din spital, acelaşi plămân a intrat iar în colaps. A fost transferată la Centrul Medical City of Hope National, unde i s-a făcut un nou set de analize. A fost diagnosticată cu cancer pulmonar şi medicii i-au scos aproape jumătate din plămânul stâng. După trei luni, i-a fost extirpată şi o parte din plămânul drept.

Recuperarea a fost dureroasă şi a durat săptămâni. Durerea fizică însoţită de frustrarea că nu putea avea grijă de soţul şi copilul ei erau greu de suportat. Cu toate acestea, spune Steve, dacă exista vreo urmă de amărăciune în sufletul ei, Angel nu o arăta.

În aprilie 1988, viaţa soţilor Wallenda era întoarsă pe dos. Facturile pentru serviciile medicale erau copleşitoare, iar Steve nu mai putea susţine spectacole. Atât emoţional, cât şi financiar, treceau prin cea mai neagră perioadă a vieţii lor.

Cum poate cineva atât de tânăr să îndure atâta suferinţă?

„Mi-am amintit viziunea cerească pe care am avut-o când eram mică şi încrederea pe care mi-a transmis-o. Am crezut că, în sfârşit, am scăpat de cancer“, spune Angel.

DINCOLO DE FRICĂ

Chiar de când era foarte mic, ţarcul micuţului Steve a fost aşezat lângă echipamentul folosit de părinţii lui la antrenamente. Cea mai joasă sârmă era fixată la doar un metru de sol, aşa că nu a trecut mult până când cel mai tânăr membru al familiei Wallenda a mers pe sârmă, cu o mână întinsă şi cu cealaltă în mâna mamei sale.

„Steven mergea aproape cu ace-eaşi uşurinţă pe sârmă ca şi pe sol“, spune Angel.

În iulie 1988, soţii Wallenda, copleşiţi de problemele financiare, s-au mutat înapoi la New York, un-de stăteau la rude. Iar Angel şi Steve şi-au reluat antrenamentele.

Chiar şi în condiţii ideale, mersul pe sârmă necesită o rezistenţă fizică deosebită. Trebuie concentrare maximă pentru a lua în calcul vântul, mişcarea sârmei, stabilitatea platformei de care este ancorată. Având capacitatea pulmonară redusă cu 50%, Angel trebuia să ia în calcul şi volumul de aer necesar, precum şi rezistenţa corpului ei, înainte de a intra în colaps.

După sute de ore de antrenament, venise momentul să meargă singură, fără ajutor. La cinci metri de sol, sârma se întindea zece metri de la o platformă la alta. Când Angel se pregătea să înceapă, s-a întâmplat ceva. Pentru prima oară în viaţă, încremenise de frică. Prea multe gânduri negre îi inundaseră mintea – îşi închipuia ce s-ar întâmpla dacă nu-şi înţelegea corpul şi îşi amintea de oameni care muriseră sau rămăseseră paralizaţi după ce căzuseră de la o înălţime de cinci metri.

Timp de două ore, Angel s-a chinuit să-şi facă curaj să pornească. Îi tot spunea lui Steve că vântul bate prea tare şi că este prea obosită. S-a plâns chiar de lătratul unui câine.

Când a păşit în sfârşit pe sârmă, înainta poticnindu-se, iar prăjina de peste 15 kg i se părea din ce în ce mai grea. A durat 25 de minute, dar a reuşit în cele din urmă să traverseze sârma de zece metri. Complet epuizată, a coborât şi s-a prăbuşit în braţele lui Steve, râzând şi plângând în acelaşi timp.

Pe măsură ce-i reveneau puterile, a simţit cum spiritul îi este cuprins iar de vechea încredere în sine.

„Toată viaţa mea, optimismul şi hotărârea mi-au fost recompensate, iar în adâncul sufletului aveam credinţa că la fel se va întâmpla şi de această dată. A fost minunat când speranţa mi-a fost împlinită“, spune Angel.

ÎN CONTACT CU LUMEA

Acum Steve şi Angel puteau susţine spectacole împreună, inclusiv unele caritabile pentru Societatea de Cancer şi pentru Centrul Medical City of Hope National. Beneficiind de mediatizare, Angel ajungea la mili-oane de oameni şi le aducea spe-ranţă celor care se confruntau cu diverse probleme.

Multe persoane îi trimiteau scrisori de mulţumire, îi împărtăşeau propriile experienţe şi îi transmiteau gândurile lor bune. Angel răspundea personal fiecăruia. Rebela care rătăcise fără ţintă în tinereţe îi îndruma acum pe alţii.

Renee Romel, o tânără de 17 ani din Wisconsin, suferea o depresie groaznică după ce-şi pierduse un picior într-un accident de motocicletă, când cineva i-a arătat într-un ziar un articol despre Angel Wallenda.

„Angel se afla într-o situaţie mult mai grea decât mine şi îşi vedea de viaţă. În ziua în care am citit despre ea, am ştiut că o să fiu în regulă“, îşi aminteşte Renee.

În iunie 1989, la şapte luni după ce Angel a reluat mersul pe sârmă, o durere familiară i s-a răspândit în piept. Familia Wallenda locuia acum în Pennsylvania. A făcut noi analize: cancerul revenise.

Era nevoie de o altă operaţie şi trebuia făcută în California, de doctorii care realizaseră şi intervenţiile anterioare. Medicii plănuiau să-i scoată o bucată de plămân atât de mare, încât ar fi urmat să fie conectată tot restul vieţii la un tub de oxigen.

„Chiar dacă o mare parte din corpul meu nu mai este, ştiu că, atâta timp cât mai am viaţă, o să fac ceva bun cu ea“, spune Angel.

Acest spirit minunat a umplut sala de sport de la Universitatea Mansfield în martie 1990, când cei doi soţi au urcat încă o dată pe sârmă pentru a strânge fondurile necesare tristei călătorii spre California.

Mai târziu, în aceeaşi lună, Angel a fost supusă pentru mai multe ore unor noi teste la Centrul Medical City of Hope National din Duarte, California.

În ziua următoare, soţii Wallenda au mers la cabinetul doctorului. Îmbrăcat în halatul de chirurg, medicul s-a uitat sumbru la Angel. „Nu te putem opera“, îşi aminteşte ea că i-a spus doctorul. „Cancerul s-a răspândit şi a cuprins ambii plămâni. Nu mai putem face nimic“.

Camera a fost acoperită de tăcere.

– Şi acum eu ce ar trebui să fac?, a întrebat Angel.

Doctorul a început să îi explice că poate face chimioterapie. „Ar putea fi o şansă de 30-40% să încetinească dezvoltarea cancerului“, a spus el. Ştia nişte poveşti de succes, a explicat el, dar există şi posibilitatea ca tratamentul să-i fie fatal.

– Nu voi face asta, a spus ea.

Pentru Angel era clar că a venit iar momentul să se bazeze doar pe ea însăşi.

– O să plec de aici, o să merg acasă şi o să-mi trăiesc viaţa.

Întorşi la motelul la care se cazaseră, Angel şi Steve s-au privit în tăcere. Micul Steven se juca pe podea.

FĂRĂ PLASĂ DE SIGURANŢĂ

Luna octombrie a anului 1990 îi găseşte pe soţii Wallenda la casa lor din Allegheny Mountains, Pennsylvania. Angel îl ajută pe fiul lor să urce pe platforma pentru acrobaţii la înălţime. La patru ani, Steven Wallenda al II-lea merge pe sârmă de un an. Mii de oameni l-au văzut în spectacole alături de părinţii lui, întotdeauna cu un cablu de siguranţă ataşat de harnaşamentul de piele. În această zi, el vrea să meargă fără centură sau plasă de siguranţă. Din moment ce sârma de antrenament este la doar jumătate de metru de sol, părinţii sunt de acord.

Tatăl îl sfătuieşte cu blândeţe, dar ferm, pe micul Steven cum să ţină prăjina de 7 kg. Picioarele lui micuţe avansează pe sârmă, iar prăjina se înclină uşor în concordanţă cu mişcările pe care le face. Genele acestui copil sunt cele care au condus familia Wallenda secole de-a rândul.

Când băiatul ajunge la celălalt capăt al sârmei, părinţii lui izbucnesc în aplauze. Pe chipul acum relaxat al copilului îşi face apariţia un zâmbet exuberant. Angel reuşeşte să-l tragă spre ea şi să-l sărute înainte ca micul Steven să fugă să se joace cu câinele.

Angel i-a explicat fiului ei că va muri.

„Îi spun totul şi îi dau voie să întrebe orice. Îi povestesc despre Dumnezeu şi despre Rai. Cu fiecare discuţie, înţelege mai multe“, spune ea.

MICUŢA LIZZIE PINTYE, o fată care s-a bazat doar pe puterea care i-a fost dăruită de Dumnezeu la naştere, ştie multe despre copilărie. Care este cea mai importantă moştenire pe care Angel Wallenda vrea să i-o lase fiului ei? Această întrebare, chiar şi pentru fata care nu plânge, este una dificilă. Ochii ei albaştri strălucesc, dar vocea şi cuvintele sunt puternice:

„Sunt multe lucruri, dar cel mai mult aş vrea ca el să vadă ceea ce are, nu ceea ce nu are. Dacă va putea face asta, îi va fi bine“, spune Angel.

Ea mai simte, când şi când, durere în plămâni. Aceştia încă sângerează. Cât mai are de trăit? Angel nu a pus niciodată această întrebare şi le-a închis gura doctorilor care au încercat să-i spună. „Te-ai gândit vreodată ce harababură ar fi în lume dacă toată lumea ar şti când se va întâmpla asta? Eu vreau să-mi trăiesc viaţa din plin cât timp voi putea“.

Forţa şi curajul ei emană direct din copilăria ei extraordinară. „Dacă aş fi avut o viaţă liniştită, înconjurată de oameni care îmi poartă de grijă, ştiu că nu aş fi putut suporta ceea ce mi s-a întâmplat“.

Amintirea viziunii cereşti care a făcut-o să simtă că are un dar nu a părăsit-o niciodată pe Angel. „Acea viziune mi-a dat o credinţă în Dumnezeu şi o încredere în mine însămi pe care le port mereu în suflet. Nu înţeleg totul, dar nu mă îndoiesc niciodată că lucrurile vor ieşi aşa cum trebuie“.

Nota editorului: La cinci ani de la publicarea acestui articol pentru prima oară în revista Reader’s Digest (în 1991), Angel şi Steve au divorţat, iar ea s-a recăsătorit şi a născut o fetiţă. Angel Wallenda a murit pe 3 mai 1996, la 28 de ani.

ARTICOL PUBLICAT INIŢIAL ÎN MARTIE 1991

Vote it up
174
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza