Un autobuz numit... speranta

Eu niciodata nu-mi schimb locul in  autobuz. Totusi, in acea zi asa am facut.
 

 

<p>Asa am simtit eu ca trebuie. Mai tarziu mi-am dat seama ca acea pornire a avut si ea rostul ei.

Locul meu preferat este la geam. De acolo vad lumea de pe strada si imi imaginez viata… asa cum nu e. M-am asezat pe un scaun de pe partea dreapta a masinii 331, care ma duce zilnic spre serviciu. In stanga mea se afla o doamna care tot cauta ceva cu privirea - aveam sa inteleg mai tarziu ca isi dorea tot un scaun la geam.

"Urmeaza statia Piata Romana", s-a auzit "vocea autobuzului", iar lumea a inceput sa se stranga pe la usi, lasand masina aproape goala. Doamna din stanga mea s-a mutat pe un alt loc, la geam, iar eu am vazut un scaun "singur" (asa le spun eu scaunelor fara pereche) si, in acel moment, m-am ridicat si mi-am schimbat locul.

Prinsa de peisaj si de ganduri, nu am dat atentie unui tanar cam de varsta mea, adica in jur de 20 de ani, care statea pe partea cealalta, paralel cu mine. La un moment dat, mi-a atras atentia cuvantul "insulina", repetat de mai multe ori. Din acel moment, trebuie sa recunosc ca am devenit atenta la conversatiile pe care tanarul le-a avut la telefon. Asa am reusit sa inteleg firul dramei pe care o traia si pe care a povestit-o celor trei persoane, probabil prieteni, pe care le-a sunat.

Baiatul era din Chisinau. Venise din Germania cu trenul si, din greseala, adormise. I se furase tot, dar cel mai important era ca i se furasera fiolele cu insulina. Ajunsese in Bucuresti, de unde trebuia sa plece mai departe spre Chisinau. Nenorocirea era ca trebuia sa-si administreze doza zilnica de insulina, iar el nu o mai avea si nici nu o putea primi gratuit (asa cum o primesc bolnavii de diabet in mod normal). Nu mai avea acte si nici bani si incerca, prin intermediul celor pe care-i suna, sa gaseasca o persoana in Bucuresti care sa-l ajute cu 50 de lei, ca sa poata ajunge acasa cat mai repede.

In 15 minute am aflat tot. A fost cel mai emotionant sfert de ora din viata mea. Ma uitam spre el cu coada ochiului si ii vedeam suferinta pe fata. Un gand m-a strabatut: "Eu nu imi schimb locul niciodata. De ce tocmai azi?". Atunci am inteles ca eu trebuia sa-l ajut.

M-am ridicat si m-am dus catre el.

- Imi cer scuze, dar am auzit, fara sa vreau, povestea ta. Vreau sa te ajut.

Ochii i s-au umplut de lacrimi, desi observam ca incerca din rasputeri sa fie demn, un barbat adevarat.

Am scos banii si i-am intins.

- Nu pot accepta, mi-a spus. O sa ma descurc eu cumva.

Dar am insistat. L-am rugat din suflet sa ia banii si sa ajunga acasa in siguranta. Si am reusit sa-l conving. Pentru mine a fost o victorie si o multumire in acelasi timp. Decizia de a-mi schimba locul avea in fine un inteles. Nu era ceva care sa tina de vreo logica anume. Era masura gestului meu marunt care ajutase la rezolvarea unei mici drame.

Ma simt norocoasa ca l-am intalnit, mai mult decat s-a simtit el poate ca m-a intalnit pe mine. Mi-a dat una dintre cele mai importante lectii de pastrare a demnitatii si a cumpatului intr-un moment de disperare profunda.

Detest lumea in care traim, pentru ca sunt oameni si institutii care nu numai ca nu te ajuta, dar fac tot posibilul sa te darame. Si o iubesc in aceeasi masura, pentru ca exista si oameni care te ajuta fara sa le-o ceri. Am simtit-o de multe ori pe pielea mea si ma gandesc ca pe unii dintre ei nu i-am recompensat in niciun fel, niciodata.

Mama mea imi spunea odata ca e bine sa ajuti oamenii cand au intr-adevar nevoie de tine, pentru

ca numai asa exista sansa ca un numar mult mai mare de oameni sa primeasca ajutor decat daca o mana de ajutor ar fi data doar la schimb pentru alta.</p>

Vote it up
569
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza