Ultimul zbor al Micului Prinț

Ce s-a întâmplat, în realitate, cu legendarul pilot și scriitor francez
 

Erau zorii unei dimineți ploioase de septembrie, când Jean-Claude Bianco, căpitanul traulerului L’Horizon, și-a aruncat năvodul în apele agitate ale Mediteranei din largul coastelor Franței, aproape de Marsilia. Înaintând cu viteză mică, vasul de pescuit a descris un oval, mergând spre est și întorcându-se apoi spre Insula Riou. După trei ore străbătuse ruta de două ori, iar năvodul uriaș dragase fundul mării, aflat la o adâncime de aproape 100 de metri, prinzând peștii și orice altceva se afla în calea lui.

În timp ce strângea năvodul, echipajul sorta captura și arunca peste bord ce nu era folositor. Secundul Habib Benamor era pe cale să arunce în apă o bucată de sediment gri-închis, când a văzut o mică străfulgerare argintie. Curios, a luat ciocanul și a spart crusta, eliberând obiectul prins la interior - o brățară de identificare, cu lanțul aproape intact. Era zgâriată și înnegrită, dar pe o parte încă strălucea argintul.

Benamor i-a arătat căpitanului ce a găsit, iar Bianco a curățat brățara. Atunci au început să apară literele: ANTOINE DE SAINT-EXUPÉRY și, lângă acestea, CONSUELO.

Bianco și-a dat imediat seama că năvodul pescadorului L’Horizon tocmai scosese la suprafață cheia celei mai mari enigme literare a secolului XX: dispariția, în urmă cu 50 de ani, a lui Antoine de Saint-Exupéry, unul dintre cei mai iubiți scriitori francezi, autorul nemuritoarei cărți pentru copii (și adulți) Micul Prinț.

„Am dat lovitura!“, a jubilat Bianco în acea zi a anului 1998. Dar nu era chiar așa de simplu cum credea el.

Aristocratul francez „Saint-Ex“ se născuse odată cu secolul, în 1900. Avea 12 ani când a descoperit avioanele pe o mică pistă provincială din Ambérieu, lângă Lyon. S-a ținut de capul unui pilot, până când l-a convins să-l ia cu el într-unul dintre acele obiecte șubrede. Atunci a fost subjugat pe vecie de bucuria zborului.

Cadet în aviația militară la 21 de ani, Saint-Exupéry și-a luat brevetul de pilot și, la 26 de ani, s-a transferat la Aéropostale, noul serviciu de poștă aeriană pentru Casablanca, în Maroc, și Dakar, în Senegal, două țări africane care erau pe atunci colonii franceze. După un an, a fost numit șeful stației de realimentare și escală Cap Juby, în deșertul din sudul Marocului.

Conducând stația, înlocuind piloți pe rutele poștale, străbătând deșertul pentru a salva piloții ale căror avioane se prăbușiseră, Antoine de Saint-Exupéry a fost aruncat, la fel ca Charles  Lindbergh, în America, în cea mai palpitantă aventură a acelor timpuri.

Pentru publicul care citea cu nesaț relatările ziarelor despre isprăvile îndrăznețe din spatele expedierii scrisorilor și coletelor, poșta aeriană din anii ‘20 și ‘30 era precum zborurile spațiale de azi, iar piloții cu haine de piele întruchipau eroi deschizători de drumuri.

Inspirat de întâmplările trăite pe când lucra la Aéropostale, Saint-Ex a schițat primele sale romane: Courrier Sud (Curierul de Sud) și Vol de Nuit (Zbor de noapte). A devenit celebru.

Când a început cel de-al Doilea Război Mondial, accidentele și perioadele de spitalizare l-au lăsat pe Saint-Exupéry cu sechele și dureri. Cu toate acestea, la 39 de ani – când era deja prea bătrân pentru a participa la luptele aeriene –, el a insistat să se alăture aviației militare, participând la periculoase misiuni de fotografiere și recunoaștere ale esca-drilei 2/33. După capitularea Franței, a plecat în Statele Unite, unde a început să scrie și să picteze în acuarelă ilustrațiile pentru Micul Prinț.

Cartea a devenit unul dintre cele mai mari succese din istoria literaturii, cu peste 25 de milioane de exemplare vândute, în aproximativ 100 de limbi. Este povestea unui băiețel, singurul locuitor al asteroidului B 612, care se îndrăgostește de un trandafir superb, se ceartă cu el și pleacă să exploreze viața de pe alte planete. El învață ce e cu adevărat important în viață de la o vulpe: „Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii.“

Fantezistă și încântătoare, cartea are referințe autobiografice. Trandafirul este soția autorului, Consuelo, cu care a avut o relație furtunoasă, iar prințul neliniștit și iscoditor este el însuși, meditând la sensul vieții, în timp ce zboară printre stele.

În anul 1943, Saint-Exupéry a revenit în nordul Africii, la vechea sa escadrilă de recunoaștere 2/33, din cadrul Forțelor Aeriene Franceze, apoi s-a mutat odată cu aceasta la noua bază din Corsica.

Echipată și susținută de SUA, 2/33 era o unitate de elită, formată din piloți tineri și temerari. La 44 de ani, Saint-Ex era prea bătrân, prea masiv și prea greu pentru avioanele rapide, ultramoderne și solicitante din punct de vedere fizic. Escadrila era dotată cu aparate Lockheed P-38, un bimotor supranumit, pe bună dreptate, „Fulgerul“. Dar Saint-Ex s-a folosit de faima și de relațiile sale politice pentru a-i fi încredințate cel puțin cinci misiuni.

În cea de a doua misiune, a depășit pista de aterizare, provocând avarii grave avionului, și a fost consemnat la sol. Era o perioadă nefastă pentru Saint-Ex. Relația cu soția sa era tensionată, avea probleme financiare și se simțea deprimat și umilit, pentru că i se interzisese să zboare. Susținătorii generalului Charles de Gaulle, liderul rezistenței armate franceze, îi făceau reproșuri amare acuzându-l că fugise în America, în loc să se alăture guvernului format în exil, la Londra.

Veteranul aviator a dat de înțeles că ar fi avut gânduri de sinucidere. „Sunt complet indiferent la ideea de moarte“, i-a scris unui prieten. Camarazilor de escadrilă le-a spus că ghicitorii l-au anunțat că își va sfârși zilele în apa mării.

Făcând uz de influența pe care o avea, a obținut din nou un loc pe lista piloților activi. În ziua de luni, 31 iulie 1944, a decolat de pe aeroportul corsican Poretta, pentru o misiune de cartografiere deasupra estului Franței, aproape de granița cu Elveția, într-un avion performant P-38 F-5B seria J. Nu avea să se mai întoarcă niciodată.

Dar ce s-a întâmplat cu el? În următorii 60 de ani au apărut o mulțime de teorii iar figura literară Saint-Ex s-a transformat treptat în eroul de război Saint-Ex: aviatorul solitar, care a luptat pentru eliberarea țării sale.

În 1993, Banca Națională a Franței a emis o bancnotă de 50 de franci pe care era imprimat un portret al aviatorului, flancat de imaginea Micului Prinț, realizată de Saint-Ex. Francezilor și, mai ales, rudelor sale, le plăcea să-și imagineze dispariția lui în cuvintele de vis pe care le rostește Micul Prinț spre sfârșitul cărții: „Când privești cerul noaptea, din moment ce eu voi trăi pe o stea și din moment ce voi râde pe una dintre stele, va fi ca și cum toate stelele ar râde“.

În ziua următoare descoperirii brățării, căpitanul Bianco i-a dus obiectul lui Henri-Germain Delauze, fondator și președinte al Comex, o companie din Marsilia specializată în scufundări în scopuri industriale și comerciale. Delauze, inginer și explorator de epave scufundate, se mai gândea doar la ceea ce avea să fie mai prestigioasă descoperire a carierei sale: avionul lui Saint-Ex.

După ce a pus brățara la loc sigur, Delauze a călătorit cu vasul său de cercetare, Minibex, în aria unde pescuise L’Horizon. A cercetat zona cu cel mai sofisticat echipament: un sonar care realizează o imagine a fundului mării, un robot ghidat prin cablu și două mini-submarine.

Căutările au continuat timp de două săptămâni, pe o arie de peste 100 de kilometri pătrați, dar pe fundul mării n-au găsit nicio urmă a avionului.

Veștile s-au răspândit curând și, la sfârșitul lunii octombrie, Hervé Vaudoit, de la ziarul La Provence, din Marsilia, a publicat un articol pe prima pagină, care anunța descoperirea brățării lui  Saint-Ex.

Dar unde era avionul? În scenă a intrat Luc Vanrell. Scafandru profesionist care deținea o școală de scufundări în Marsilia, el și-a amintit de o zonă cu deșeuri metalice ciudate, pe care o fotografiase în 1982. Trimisese atunci imaginile unor experți din Franța și din alte țări europene, dar nimeni nu a putut identifica epava. Acum, Vanrell și-a dat seama că ar putea fi ceva important.

S-a întors la locul respectiv și a făcut alte fotografii, pe care le-a trimis prin e-mail unor veterani ai Forțelor Aeriene Americane. Vanrell s-a scufundat în mod repetat la câmpul „lui“ cu resturi, fotografiind rămășițele ruginite și acoperite de o pojghiță pe care se prinseseră scoici. A devenit expert în identificarea obiectelor sub apă: axul unui eleron aici, carcasa unei valve de compresor acolo, cadrul unui lonjeron de la trenul de aterizare dincolo.

În mai 2000, și-a prezentat oficial descoperirile la DRASSM, departamentul de arheologie subacvatică al Ministerului Culturii, cu sediul la Marsilia. În ziua următoare, s-a întâlnit cu Bianco și Delauze și le-a împărtășit secretul său: toate piesele pe care le găsise corespundeau unui avion P-38 F5B seria J. S-a dovedit că patru avioane de acest tip se prăbușiseră, iar trei dintre ele fuseseră identificate. Acesta era deci cel al lui Saint-Exupéry.

Singurul mod în care această ipoteză putea fi validată era să aducă piesele la suprafață și să le verifice seria. Dar era ilegal să scoți la suprafață artefacte de pe fundul mării. Alarmată de scafandri amatori care jefuiau epave antice, Franța adoptase o legislație draconică, pentru a proteja moștenirea arheologică a țării. Iar rudele lui Saint-Exupéry erau revoltate. „Au fost întotdeauna împotriva operațiunii“, a explicat Vaudoit, jurnalistul de la La Provence care a descris aventura în cartea sa despre Saint-Ex, La Fin du Mystère. „Saint-Ex dispărut aidoma Micului Prinț era un mit sacru pentru ei.“

Au mai trecut trei ani până când DRASSM a aprobat o misiune, în scopul unei identificări formale. În septembrie 2003, Delauze a mers din nou cu Minibex în apropierea Insulei Riou și, cu ajutorul lui Vanrell care dirija operațiunea de sub apă, a scos la suprafață trenul de aterizare, un turbocompresor, o bucată de aluminiu din fuzelajul avionului și câteva componente electrice și hidraulice. Au reușit să salveze cam 10% din avion.

Philippe Castellano, istoric amator, scafandru și președinte al Aéro-Re. L.I.C, un club aeronautic specializat în găsirea și identificarea rămășițelor avioanelor prăbușite în cel de al Doilea Război Mondial, a fost chemat pentru a se ocupa de identificare. Știa exact ce să caute: o anumită secvență de numere.

„Lockheed își identifica avioanele prin serii de numere formate din patru cifre, specifice fiecărui aparat de zbor, imprimate pe diferite piese care puteau să reziste unei prăbușiri“, a explicat el. „Eu căutam seria 2734. Acesta era Sfântul Graal.“

Chirciți peste bucățile de metal scorojit, Castellano și echipa sa examinau răbdători fiecare bucățică, precum bijutierii care inspectează niște diamante. Când au ajuns la carcasa turbocompresorului unui motor, lui Castellano i-a sărit inima-n piept: acolo era, în stânga-jos, încrustată manual în metal cu un ciocan și ștanță 2734. Și-a bombat pieptul: „Asta este, băieți!“, a strigat el. „Am găsit!“ Adevărul se afla în fața ochilor lor: Saint-Ex murise în Mediterană, la un kilometru de Riou.

Dar cum se întâmplase tragedia? Poate că fusese doborât de un avion de vânătoare german, poate se defectase vreun motor sau poate că îi cedase sistemul de oxigen și, din această cauză, leșinase. În jurnalele Luftwaffe nu exista nicio referire la doborârea vreunui P-38, la 31 iulie 1944, și nici nu exista vreo urmă de glonț în bucățile de avion recuperate. Mai mult, un P-38 putea zbura și cu un singur motor. Cât despre teoria defecțiunilor la instalația de oxigen, ar fi fost, totuși, suficient aer respirabil atunci când Saint-Ex a coborât la o altitudine mai mică.

Adevărul pare a fi mai puțin eroic. Urmele impactului pe piesele dragate de Minibex – oțel inoxidabil îndoit și făcut acordeon – și poziția valvelor tur­bocompresorului arată că, în ultimele sale momente de zbor, Saint-Ex se afla într-un picaj aproape vertical, cu motoarele turate la maximum. Concluzia este că Saint-Exupéry știa exact ce face.

Pe 31 iulie 2004, la 60 de ani de la dispariția lui Saint-Ex, traulerul Khalifa, condus de căpitanul Habib Benamor, a aruncat ancora la un kilometru de Insula Riou. Erau de față Vanrell, Delauze, Castellano, Bianco, Vaudoit și mulți alții implicați în căutările care duraseră șase ani. Un preot a rostit câteva cuvinte, s-a citit din cărțile lui Saint-Exupéry, mai ales din Micul Prinț, apoi un buchet de flori a fost aruncat în mare.

Fanii lui Saint-Ex, care continuă să-și clădească visele din magia pe care el a creat-o, preferă însă profeția Micului Prinț: „Te vei întrista. Va părea că sunt mort, dar nu va fi așa“.

De Rudolph Chelminski

Articol publicat în Reader’s Digest, în ianuarie 2005

Vote it up
155
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza