Tot mai sus!

Cei care formeaza turnurile din oameni in Spania invata mai ales cum sa se sprijine unul pe celalalt – in cer si pe pamant.  
 

Articole similare

PAULA MORA, O FETITA de noua anisori, se zgaieste la cerul senin. Ca toti ceilalti vreo suta de barbati, femei si copii care se foiesc prin jur, fetita poarta pantaloni albi si o camasa cu guler rosu pe care se vede simbolul „Castellers de Barcelona“.

Si mai poarta ceva: o casca de protectie mare si neagra. Pentru ca, in cateva minute, toti cei din jur vor incepe sa se suie unii pe umerii celorlalti, tot mai sus, pana la cer. In cele din urma, micuta Paula va trebui sa urce pana in varf si sa ridice pumnul in aer in semn de finalizare a castelului de oameni, denumit in catalana castell.

Casca trebuie sa-i protejeze capsorul daca se intampla sa cada din varful gramezii umane, care se ridica pana la vreo 12 metri deasupra strazii. Forta, echilibru, curaj si discernamant sunt cele patru virtuti de baza ale Castellers de Barcelona, iar Paula si echipa ei vor avea nevoie de toate pentru a reusi ce si-au propus azi.

Aceste castells sunt o traditie de peste 200 de ani in Catalonia, regiune din nord-estul Spaniei. In secolul al XVIII-lea, obiceiul avea conotatii religioase: catalanii construiau turnuri in forma de cruce sau alte simboluri pioase. Dar, cu timpul, acestea s-au pierdut. In 2010, UNESCO a inclus aceste castells pe lista Mostenirii Culturale Intangibile a Umanitatii. Azi, catalanii inalta turnurile pentru simpla bucurie si provocare pe care o reprezinta actiunea in sine.

In aceasta dupa-amiaza de duminica din luna mai, echipa Paulei participa la un festival care celebreaza Nou Barris, un cartier din nordul orasului Barcelona, iar sute de oameni s-au adunat in piateta larga si pavata pentru a urmari spectacolul.

Grupul Castellers de Barcelona a fost infiintat in 1969, fiind unul dintre cele mai vechi din oras. Oricine e primit, iar membrii echipei care sporovaiesc amical in lumina soarelui au varste cuprinse intre cinci si optzeci de ani.

Cam un sfert dintre ei nu se implica niciodata fizic la inaltarea turnului, ci se multumesc sa cante in orchestra zgomotoasa, care emite diverse melodii si ritmuri la tobe si instrumente de suflat dupa finalizarea fiecarui nivel al turnului. Atat membrii orchestrei, cat si cei care construiesc efectiv turnul cu corpul lor se antreneaza de trei ori pe saptamana, timp de zece luni pe an si invata se sprijine unul pe altul – atat in cer, cat si pe pamant.

„Suntem mereu impreuna. E ca a doua familie“, spune Eduard París, jurnalist local.

Brusc, actualul sef de echipa, sau cap de colla, un tip voinic si barbos pe nume Ramon Morentin, incepe sa strige in catalana, iar constructia turnului incepe. O mare de barbati si femei in camasi rosii formeaza o gramada deasa de trupuri inghesuite unul intr-altul, cu bratele intinse in fata si pumnii impletiti, cu capete lasate pe umerii celorlalti si sprancenele incruntate in semn de concentrare. Din haosul de brate si trupuri rasucite apare ordinea si incep sa se vada trasate linii care pornesc din centru si se extind in afara.

Vreo 80% din grup formeaza aceasta pinya, sau strat de baza, care nu numai ca sustine greutatea turnului, dar ofera si plasa de siguranta in caz de prabusire. Oricine se poate alatura la pinya, deoarece acest obicei vechi nu are restrictii. Si unii dintre privitori chiar se decid sa participe, scotandu-si ceasurile si ochelarii, inainte sa se inghesuie in cei care formeaza cercul de la exterior, ce furnizeaza sprijin constructiei.

„Segons!“, striga Morentin, iar cinci barbati urca deasupra bazei pentru a forma al doilea nivel. Traverseaza pe deasupra bazei formate din trupuri umane, pentru a ajunge in centrul ei. Patru din cei cinci formeaza un patrat si isi strang bratele de ale celui de al cincilea, care sta la mijloc, intre ei. Picioarele si trunchiurile lor sunt ferm sustinute de zeci de maini care se intind de jos.

„Terços!“, tuna Morentin, si alti cinci urca pe pinya pentru a se catara apoi pe umerii celor de la al doilea nivel. Fiecare casteller poarta un brau negru lat in jurul mijlocului, numit faixa (n.red.: se pronunta „fasa“), care le sustine spinarea si serveste drept loc de pus piciorul pentru cei ce urca.

Acum cei de la al doilea nivel incep sa tremure sub greutatea celor de la al treilea. Barbatii scrasnesc din dinti si le dau lacrimile, in timp ce echipa de jos ii incurajeaza sa nu se lase.

In timp ce spectatorii redusi la tacere privesc in sus cum se adauga al patrulea si al cincilea nivel, cei din pinya isi tin capetele in jos, protejate, in caz ca turnul cade. Ei sunt la curent cu progresul castelului ascultand ritmul tot mai intens al tobelor si instrumentelor de suflat din orchestra. Nu vad niciodata ce se cosntruieste, doar simt.

Cei care formeaza nivelurile superioare nu pot privi decat in fata, cu o privire concentrata, in timp ce bratele si picioarele le tremura sub greutatea celor pe care ii sustin. Orice farama in plus de concentrare conteaza pentru a nu colapsa sub enorma apasare a turnului uman care se inalta pana la ceruri. Oameni in toata firea se tin pe dupa umeri ca la sarba, cu ochi inlacrimati.

Curand ii vine randul Paulei sa urce in varful castelului frematator.

Pentru un observator din afara, pare nebunie curata sa lasi un copil sa faca ceva ce pare atat de periculos.

„E mai sigur decat pare“, spune David Tarrats, o caramida din baza pinya a carui fiica, Helena, de 13 ani, se urca la al cincilea nivel, Cinc. „Cand faci un turn ai mai multa grija decat cand joci fotbal, de exemplu. Esti mai concentrat“.

Castellers de Barcelona estimeaza ca, din cele 50 de reprezentatii date anul trecut, turnul s-a prabusit numai de cinci ori. Cand o face, cade spre interior, sustinut pe pinya.

Totusi, in timp ce Paula se urca pe umerii bazei si continua ascensiunea, nu poti sa nu-ti tii rasuflarea.

Desi se credea imposibil, s-au construit castells si de noua niveluri. Azi, se incearca unul de cinci cu opt: cinci la baza, opt pe verticala. Au incercat sa faca unul la fel si la reprezentatia din saptamana anterioara, dar s-au rasturnat inainte ca Paula sa ajunga in varf.

„Nu si azi“, se gandeste Paula in timp ce se catara peste al treilea, al patrulea, al cincilea si al saselea nivel, fiecare format din oameni tot mai marunti si mai slabi. Toti tremura sub greutatea celorlalti. Fiecare clipa in plus de verticalitate este o victorie chinuitoare, care se p0ate oricand transforma in infrangere daca un singur om ezita. In cele din urma, gafaind, Paula ajunge la ultimul nivel, format dintr-un singur copil ghemuit. Cand se uita la chipul copilului, se vede pe ea insasi, fiindca este sora ei geamana, Claudia.

Paula urca pe umerii Claudiei si isi inalta pumnisorul spre cer, in timp ce muzica atinge un crescendo, iar multimea de jos izbucneste in strigate. Este momentul victoriei: e prima data din an cand le iese un castel asa de inalt. Este nu numai victoria Paulei, ci si a fiecaruia dintre cei de mai jos – catalani de cele mai diverse varste care au impartasit acelasi scop: sa o inalte pe ea. Isi vor petrece vara impreuna, repetand reprezentatia in fata multimilor de privitori.

Clipa victoriei trece. Paula se lasa sa alunece in jos pe turnul din oameni ca un pompier pe bara. O urmeaza imediat sora ei, apoi membrii fiecarui nivel, de sus in jos.

Aluneca inapoi spre pamant si sar in bratele multimii care-i ovationeaza, unul cate unul, ridicand pumnii spre cer cu lacrimile siroind pe obraz.

 

Vote it up
260
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza