Toată lumea la bord!

O croazieră prin inima Europei, unde istoria este la o escală distanță
 

Se ivesc zorile, în timp ce Viking Idi alunecă tăcut în amonte. Apele fluviului, încă întunecate, sunt marcate de dâră albă de spumă, lăsată în urmă de vasul de croazieră. Deodată, Dunărea pare că ia foc, soarele răsare și își revarsă reflexiile în apele fluviului. Peisajul din jur prinde culoare și formă. În dreapta mea se întind podgoriile, iar la stânga se întrezăresc agitația și graba autostrăzii ce duce spre Viena.

Impulsionat de gândul că aș putea rata ceva senzațional, mă sculasem cu noaptea în cap. Cu binoclul la gât, mi-am luat o ceașcă de cafea aburindă de la restaurantul vasului și m-am așezat confortabil într-un scaun de pe punte, cât mai aproape de proră. Spre deosebire de croazierele pe ocean, pe malurile unui fluviu va fi întotdeauna ceva spectaculos de văzut.

Aceasta e partea frumoasă a croazierelor pe continent – că nu doar escalele în porturi, cu vizitele în orașe, sunt atracția principală a unei astfel de excursii. Panorama de la bordul vasului Idi nu e nici pe departe monotonă. Peisajele se schimbă constant, ca într-un caleidoscop cu fortărețe, castele, mănăstiri, localnici și vase ce trec în susul și în josul apei. Observ că nu sunt singurul turist sârguincios. Alți patru pasageri sunt deja instalați pe puntea navei. Cu glasuri somnoroase, schimbăm politicos câteva formule de binețe.

Să-l lăsăm pe Johann Strauss la o parte. Valurile Dunării nu sunt nici pe departe albastre, ci au mai degrabă o nuanță difuză de gri-verzui. Și totuși, această eroare de cromatică nu știrbește nimic din romantismul și grandoarea Dunării care, în drumul ei lung prin bătrâna Europă, este vegheată de-a lungul malurilor danubiene de mărturii spectaculoase ale istoriei antice, medievale și contemporane.

Suntem la 350 de kilometri vest de Budapesta, orașul în care ne-am îmbarcat pe Idi. În trei zile de croazieră, vasul a trecut prin Slovacia și s-a îndreptat spre Austria. Acum tocmai intrăm în defileul Wachau, o porțiune de 33 de kilometri din traseul Dunării cu monumente și locuri istorice atât de bine păstrate încât a fost inclus în patrimoniul cultural mondia­l UNESCO.

Mi-a stârnit curiozitatea directorul de programe al vasului, când ne-a spus, seara trecută, că astăzi urmează să trecem pe lângă castelul Kuenringerburg. Se spune că regele Angliei, Richard Inimă de Leu, a fost prins și ținut prizonier timp de trei luni în Kuenringerburg, când se întorcea acasă după cea de-a treia cruciadă. Asta se întâmpla cândva între anii 1192 și 1193.

„A stat captiv la castel până ce mama lui, Eleonora de Aquitania, a plătit o sumă mare de bani drept răscumpărare“, ne-a povestit olandezul Jochgum Schuijt, directorul de programe de la bordul Idi, pe care toată lumea îl strigă Joey.

Pe măsură ce ne apropiem de orașul austriac Dürnstein, văd în zare ruinele castelului Kuenringerburg, ce se înalță semețe în mijlocul dealului înverzit, asemeni unui alpinist oprit la jumătatea drumului. Pietrele căzute ale Kuenringerburgului se confundă, în lumina dimineții, cu aflorimentul stâncos pe care e ridicat castelul, dar conturul turnului se distinge clar pe albastrul cerului. 

Îmi iau binoclul de la ochi și observ că pe mal, la 30 de metri depărtare de puntea de la tribord, câțiva dintre cei 950 de locuitori ai orașului Dürnstein, care servesc micul dejun la mese în aer liber, ne zâmbesc și ne fac cu mâna. Asta îmi aduce aminte că e vremea pentru miucul dejun, așa că cobor un nivel mai jos, pe puntea restaurantului.

Viking Idi nu este o navă care îți ia ochii de frumusețe. Este mai degrabă o ambarcațiune elegantă, construită pentru transportul fluvial. Ca formă, aduce foarte mult cu un șlep. Este destul de joasă pentru a trece pe sub poduri, destul de îngustă pentru a încăpea prin ecluze și suficient de lungă (în jur de 135 de metri) pentru a găzdui 200 de pasageri și 50 de membri ai echipajului. Pe lângă restaurant, o mică bibliotecă și un salon cu vedere panoramică, vasul este dotat cu trei niveluri de cabine private, dintre care majoritatea au ferestre de sus până jos. Puntea de sus este prevăzută cu  mese și umbrele și cu un loc de promenadă.

În timp ce îmi aleg somon afumat, baghetă și câteva fructe proaspete, îmă gândesc că sunt deja în a cincea croazieră. Celelalte călătorii le-am făcut pe fluviul Yangtze din China, pe Nil în Africa, pe Amazon în America de Sud și pe Irrawaddy din Myanmar, în Asia.

Între timp, am învățat că cea mai mare diferență dintre o croazieră pe ocean și una pe fluviu este că prima te poartă de la o țară la alta, pe când cealaltă te duce prin interiorul țărilor. Călătoria pe fluviu mi se pare o experiență mult mai intimă și mai interesantă.

Cu atât mai mult cu cât, istoria și fluviile merg mână în mână. În Europa, civilizațiile s-au dezvoltat de-a lungul râurilor, care au fost principala rută de transport pe continent până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Pentru călătorul de astăzi, asta înseamnă că istoria este la numai o escală distanță.

După micul dejun, vasul acostează în Melk, unde, la fel ca în toate porturile unde facem escală, suntem întâmpinați de un ghid local. După o plimbare de 20 de minute, iată-mă față în față cu o impozantă mănăstire benedictină. Cocoțată în punctul cel mai înalt din Melk, abația decorată în auriu și alb domină panorama orașului.

Clădirea, așa cum este astăzi, a fost finalizată în 1736, dar a funcționat ca o mănăstire încă din 1089. În timp ce urc scările către mănăstire, pășesc pe urmele imperiale ale Mariei Tereza, împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman care a făcut aici un popas în drumul ei de la Praga la Viena, în 1743.

Pe drum ne întâlnim cu un grup de copii, ce au în jur de zece ani, condus de trei căugări. „La mănăstire sunt treizeci de călugări care țin o școală pentru aproape 900 de elevi“, ne explică Anna, ghidul nostru din Melk.

L fel ca toți ghizii de pe parcursul croazierei Viking, Anna vorbește celor 20 de turiști de pe Idi prin căști fără fir, care ne ajută să auzim fiecare explicație, fără să ținem neapărat pasul cu restul grupului. Pot să mă opresc și chiar să mă abat puțin de la traseu, fără să ratez vreo poveste interesantă a locului. Tehnologia pusă în serviciul istoriei.

În timp ce Idi trece din Austria în Germania, un vultur planează în dreptul prorei și se pierde în depărtare, unde se zăresc turlele înalte din Passau. Imediat ce vasul oprește în portul orașului bavarez, vestit pentru frumusețea sa, văzduhul se umple de sunetul puternic al clopotelor de biserică. În mai puțin de o oră ne pierdem prin mulțime, pe străduțele cu piatră cubică.

Situat la confluența a trei ape – Dunărea, Ilz și Inn –, Passau are acum 50.000 de locuitori. Cândva un important centru comercial pentru sare, locul are o istorie care datează de pe vremea celților și a romanilor. Astăzi, orașul este renumit pentru catedrala sa, care găzduiește cea mai mare orgă din Europa. Intrăm în biserică, ne apropiem de altarul scăldat în lumina lumânărilor și ne înălțăm capetele să admirăm cele 17.974 tuburi de orgă.

Ca multe alte orașe și sate de-a lungul Dunării, Passau este inundat constant de ape. Nu întâmplător localnicii îi mai spun și „Veneția Bavariei“. Ghidul nostru, Daniel, ne spune: „Aici nu există asigurare pentru casă, deoarece inundațiile nu sunt un risc, sunt o realitate“. Multe clădiri din apropierea râurilor au hochwassermarks – marcaje cu anul inundației și nivelul la care a ajuns apa în oraș. Recordul pentru cel mai mare nivel al inundațiilor s-a produs în anul 1501, iar pe locul doi este creșterea apelor din 2013.

Orașul este dominat de la înălțime de Veste Oberhaus, o fortăreață construită în 1219, care astăzi găzduiește un restaurant și un muzeu. Mă încumet să urc aleea pavată înspre fortăreață și, o jumătate de oră mai târziu, ajung în vârful dealului, plin de sudoare. Îmi comand o halbă de bere blondă, cu gust înțepător și răcoritor, și mă desfăt cu panorama orașului. Nu e de mirare că Napoleon, când a venit, a văzut și a cucerit Passau, în 1809, a spus că este cel mai frumos oraș al Germaniei.

Din păcate, astăzi străzile din Passau sunt depășite de aglomerația traficului de mașini, camioane, autobuze și taxiuri. Îmi dau seama că, în mare parte din Europa, navigarea pe râu devine o alternativă mai bună decât șofatul. În orașele vechi e din ce în ce mai greu să te deplasezi cu mașina, iar găsirea unui loc de parcare este o adevărată provocare.

De la Passau, Dunărea ne plimbă agale prin Pădurea Bavariei, o reminiscență a Pădurii Hercinice, vestită în timpul Imperiului Roman pentru mărime și densitate. Soarele târziu de seară e filtrat de crengile pădurii, o oaste verde și compactă de copaci falnici. Rândurile strânse de copaci aliniați unul lângă altul, asemeni unor soldați pe câmpul de luptă, este întreruptă din loc în loc doar de câțiva bolovani acoperiți cu licheni, pietre masive aduse de trecerea vreunui ghețar cu miliarde de ani în urmă. Soarele se pierde după linia  orizontului și tot peisajul se cufundă, pe nesimțite în întuneric.

La cină, Joey ne informează că ne îndreptăm spre o porțiune din Dunăre care este prea joasă pentru a putea fi traversată – un detaliu despre care citisem înainte de a pleca în croazieră, știam așadar că este posibil să se întâmple și așa ceva. Situația este ușor de remediat, navele de croazieră Viking navighează constant în susul și în josul Dunării. Tot ce trebuie să facem este să ne împachetăm bagajele, iar în următoarea dimineață suntem transportați cu autobuzul, trecem de pasajul cu strâmtoarea din Dunăre și ajungem la o altă ambarcațiune, Viking Kvasir, ai cărei pasageri sunt mutați pe Idi. Ambele nave de agrement, identice până în cel mai mic detaliu, chiar și până la numărul cabinelor, se întorc din drum și, în scurt timp, noi ne continuăm călătoria spre vest. În schimbul unei mici inconveniențe de împachetare-despachetare, am câștigat o incursiune pitorească în peisajele rurale ale Germaniei.

După masa de prânz, mă instalez din nou pe un scaun de pe punte, cât mai aproape de proră, cu puțin înainte ca Viking Kvasir să intre într-una dintre cele 67 de ecluze din traseul nostru. Poarta din spate se închide ușor, timp de zece minute apa este pompată pentru ca vasul să se ridice cu aproape șase metri și, într-un final, poarta din față se deschide și ne continuăm drumul la un nivel al apei ceva mai ridicat. Acum o sută de ani, soarta bărcilor depindea de priceperea navigatorilor de a trece prin curenții și vârtejurile de pe Dunăre, dar furia apelor a fost îmblânzită de aceste zeci de ecluze poziționate de-a lungul fluviului.

O oră mai târziu pășesc pe un pod de piatră din secolul doisprezece, folosit de cruciați în drumul lor spre Ierusalim în urmă cu nouă sute de ani. Podul duce spre Regensburg, declarat Patrimoniu Mondial de către UNESCO, un oraș vechi în care arhitectura romană intră în coliziune cu stilul gotic și cel provensal – case patriciene cu decorații în stuc pe pereți și ferestre decorative, fortărețe medievale, o catedrală gotică cu turnuri gemene, mănăstiri și abații.

Printre toate monumentele din Antichitate și Evul Mediu, viața își continuă nestingherită cursul. O piață modernă în care vânzătorii își strigă în gura mare prospețimea și aroma fructelor sau legumelor, toate tronează pe tarabe precum imense giuvaiere colorate. Regensburg are o populație de 150.000 de locuitori, iar principalul angajator este BMW care are una din cele mai importante fa-brici de piese auto chiar la marginea orașului. Dar turismul este, de asemenea, o sursă importantă de venit.

„Regensburg este cel mai bine păstrat oraș medieval de pe toată întinderea Germaniei. Iar asta se datorează faptului că cel de-al Doilea Război Mondial a lăsat doar daune minore localității“, ne explică Josef, ghidul nostru local, în timp ce trece prin dreptul unui zid roman intact, care a fost cândva parte dintr-o fortăreață construită acum mai bine de două mii de ani.

„Are cea mai mare colecție de clădiri medievale – peste 1.000 de construcții doar în centrul vechi al Regensburgului“, mai spune el.

Spre sfârșitul după-amiezii, sunt înapoi pe vas. Intrăm pe Canalul Rin-Main-Dunăre, la 100 de kilometri nord de Munchen.

Deși canalul destinat să facă legătura dintre Dunăre și Rin s-a deschis pentru prima oară în 1992, ideea originară aparține lui Carol cel Mare. În 1793, el a poruncit construcția unui canal care să permită oștilor sale să poată înainta spre centrul Europei.

În dimineața următoare, ajungem în Nürnberg, al treisprezecelea oraș al Germaniei după mărime. De data asta, călătoria noastră în trecut se oprește undeva în prima jumătate a secolului XX.

Stau în mijlocul câmpului Zeppelin, un teren vast, folosit pentru parade, locul unde Hi-tler a condus cele mai mari adunări ale naziștilor, în anii ’30.

Parcă aud marșul apăsat al cizmelor naziste. Imaginea câmpului Zeppelin de astăzi este cu perechi de îndrăgostiți care se plimbă mână în mână, și diferite placarde care anunță concerte în aer liber ale Orchestrei Simfonice din Nürnberg. O mare parte din oraș a fost distrusă de bombardamentele Aliaților în cel de-al Doilea Război Mondial, dar a fost restaurat cu minuțiozitate, iar astăzi se mândrește cu muzee, piețe, biserici, fântâni și galerii superbe.

În contrast cu clădirile clasice sau în stil bavarez din oraș, zăresc o construcție imensă, din cărămidă roșie, ce ar fi trebuit să fie un amfiteatru cu 50.000 de locuri care să găzduiască congresele partidului nazist. Ridicarea amfiteatrului a fost abandonată în 1939, la începutul războiului.

Clădirea a rămas neterminată și fără acoperiș, dar o parte din această construcție a fost transformată în muzeul intitulat Centrul de documentare, care trasează începutul, gloria și declinul ideologiei național-socialiste germane.

Intru în muzeu și sunt imediat înconjurat de o mare de rucsacuri și geci de blugi. Nimic neobișnuit – este doar una dintre numeroasele excursii cu școala, pe care elevii germani le fac aici. Vin aici pentru a învăța câteva noțiuni despre cel mai întunecat capitol din istoria națiunii lor.

La început, copiii par lipsiți de griji, se înghiontesc și chicotesc unii cu alții, dar devin serioși, pe măsură ce sunt inițiați, pas cu pas – prin intermediul filmelor de arhivă, fotografiilor și simulărilor pe computer – în capitolele negre ale nazismului: începuturile ideologiei, războiul bru­tal, Holocaustul și apoi procesele pentru crime împotriva umanității și execuțiile oficialilor de la conducerea partidului.

Elevii ies amuțiți, cu umerii căzuți și fețele triste. Un băiat își șterge pe furiș câteva lacrimi, altul își fixează vârfurile adidașilor Reebok. Două fete se țin de mână, își trag nasul și își șoptesc cu buzele lipite ca ventrilocii.

„Se fac multe vizite cu școala la acest muzeu. Și asta se întâmplă în fiecare an cu regularitate. Nu cred că există vreun german care să nu fi venit aici înainte de absolvire“, ne spune Sabine, ghidul nostru. „Una dintre cele mai obișnuite reacții ale copiilor este șocul pe care îl au când realizează că aproape toată lumea din Germania a permis să se întâmple acele lucruri. Și se gândesc la bunicii și străbunicii lor care astăzi par niște oameni normali“.

Mai târziu, la cină, în aceeași seară, discuțiile se sting mai repede decât de obicei, iar chelnerii toarnă mai mult vin în pahare. Dar, când sosește momentul să aflăm programul pentru a doua zi, atenția ne este atrasă de următoarea escală, orașul Würzburg, a cărui istorie datează din anul 1000 î.e.n. și care, timp de secole, a servit drept reședință a mai multor prinți-episcopi influenți.

„Este faimos pentru unul dintre cele mai impecabile palate construite în stil baroc din Europa“, ne spune Joey, care mai adaugă că rezidența din Würzburg este și ea înscrisă pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

Mai rămăseseră șase zile din călătoria de 1.400 de kilometri, care se va încheia la Amsterdam, iar istoria se pregătea să își deschidă un alt capitol în fața noastră. Ca întotdeauna, vocea captivantă și misterioasă a trecutului ne fascina și ne prindea în mrejele ei.

Vote it up
83
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza