Teroare pe munte

Era o zi de vis pentru zborul cu parapanta. Dar o surpriza teribila pandea la inaltime
 

<p>

In timp ce plutea deasupra Muntelui Jahorina din Bosnia, Simon Vogrinec se minuna de una dintre cele mai frumoase panorame din Europa. De unde se afla, sustinut de harnasamentul parapantei, el putea sa vada la intervale succesive panglicile de un albastru-gri ale dealurilor si muntilor dintre Bosnia-Hertegovina si Muntenegru.

Era o zi frumoasa, senina, de octombrie. Dar era deja destul de rece in aer, ceea ce amintea de apropierea iernii. Simon facea ceea ce ii placea cel mai mult: „Cand zbor cu parapanta, imi place linistea din aer, unde singurul lucru pe care il auzi este vantul din parul tau“.
Dupa 10 sau 15 minute, el a aterizat pe un teren abrupt si ierbos sub varful Muntelui Jahorina, si-a strans parapanta, a pus-o pe umar si a inceput sa mearga spre varul sau, Uro, care aterizase inaintea lui, putin mai sus.

Deasupra lor, foarte aproape de varf, fratele mai mare al lui Simon, Botjan, se pregatea sa-l urmeze in zbor. „Aveam corzile in maini, dar chiar cand eram gata sa trag de ele ca sa-mi iau zborul, am auzit un zgomot puternic. Apoi am vazut un nor negru, urias.“
Simon, un tip inalt, musculos, in varsta de 28 de ani, a fost aruncat la pamant de explozia asurzitoare. „Am calcat pe o mina! Am calcat pe o mina!“ Din locul in care statea intins, el privea spre varul sau care, aflat la 30 de metri distanta, a pornit instinctiv spre el, dar s-a oprit brusc atunci cand si-a dat seama ca alearga pe un teren minat.

Facand ceea ce-i placea cel mai mult sa faca, Simon a readus in actualitate, fara sa vrea, una dintre multele fantome ce pandesc din groaznicul razboi din Bosnia dintre anii 1992 si 1995. Iar acum el si prietenii lui au fost prinsi ca pe o tabla de sah unde orice miscare gresita poate insemna o moarte in chinuri.  

Cei trei barbati faceau parte dintr-un grup de cinci tineri parapantisti, toti din Slovenia, care venisera in Bosnia cu o zi inainte si l-au avut ca ghid pe directorul scolii locale de parapanta, Mirvad Zenuni. In ziua urmatoare ei au mers fara insotitor spre Jahorina, pe ale carui creste marete s-au desfasurat probele de schi din cadrul Jocurilor Olimpice de Iarna din 1984.  
 
Exista un punct de decolare pentru parapante pe versantul sudic, dar ei au descoperit ca vantul batea acolo dintr-o directie nepotrivita. Asa ca si-au luat zborul din cealalta parte, fara sa stie ca se indreapta spre un pericol mortal.

Acolo fusese o statie radar pe varful muntelui si, ca s-o protejeze pe vremea razboiului, fortele sarbe au minat crestele pe partea de nord. Cand luptele au luat sfarsit, nimeni nu a pus semne de avertizare. Astfel de semne sunt o ca-racteristica a regiunii, care a fost din plin minata in timpul razboiului civil din anii ‘90.

„Noi am vazut oameni la cules afine, asa ca am crezut ca e un loc sigur“, spune Simon.  
Se crede ca el a declansat una dintre cele mai periculoase mine, ce sare din pamant si explodeaza la inaltimea taliei, de obicei ucigand pe oricine se afla pe o raza de 35 de metri. Tanarul sloven a scapat de la o moarte instantanee cu siguranta numai datorita stratului de lemn si spuma de dedesubtul scaunului parapantei sale, pe care el inca o purta atunci cand mina a explodat.

Cand fumul usturator al exploziei a inceput sa se risipeasca, Simon zacea cu fata in sus si cu picioarele jos in panta. Zacea uitandu-se catre peticul de cer pe care zburase fericit in urma cu numai cateva minute si si-a dat seama, spre surprinderea lui, ca nu avea dureri prea mari. Si-a spus in gand sa-si pastreze calmul.
„In acel moment, stiam ca sunt ranit foarte serios si ca trebuie sa fac tot ce e posibil sa trec prin asta cu bine“, spune el.

Ca asistent medical intr-un spital psihiatric, era obisnuit sa se confrunte cu situatii de urgenta care implica alte persoane. Avea un comportament imperturbabil, aproape lugubru.
„Am decis ca trebuie sa evaluez situatia. Puteam sa vad ca picioarele `mi fusesera zburate de la glezne de explozie. Mai erau inca prinse de rest, dar numai in tendoane. Nu aveam control asupra bratului drept, distrus de la cot in jos.“
 
Cu toate acestea, remarcabil – si, de o importanta cruciala, dupa cum s-a dovedit – el poate inca sa miste incheietura mainii drepte. „Imi dadeam seama ca trebuie sa stopez hemoragia“, spune el. Asta inseamna sa puna un garou. A folosit una dintre franghiile de la parapanta lui. „Nu aveam puterea sa leg cablul in jurul fiecarui picior. Dar am gasit o cale sa leg ambele picioare laolalta: am tras cablul pe sub picioare cu mana stanga si apoi mi-am aruncat mana dreapta peste corp, in asa fel incat sa pot sa-mi folosesc incheietura mainii drepte pentru a lega cablul deasupra genunchilor“.

Apoi Simon s-a gandit sa foloseasca avantajul pantei ca sangele care se ducea inspre picioare sa circule in schimb spre cap. Agonizand, si cu riscul inca prezent ca miscarile lui sa dezamorseze vreo alta mina, s-a intors in asa fel incat picioarele sa-i fie indreptate in sus, spre varful dealului.
Botjan, politist de meserie, si-a trecut, din precautie, in telefonul mobil numarul politiei locale. A sunat si apoi l-a chemat si pe Mirvad Zenuni, directorul scolii de parapanta, care a inceput sa sune disperat pe oricine s-a gandit ca ar putea ajuta. Curand avea sa descopere ca situatia politica din Bosnia, destul de complicata, avea sa ingreuneze operatiunea de salvare.   

Bosnia e impartita in doua: jumatate din ea este controlata de etnicii sarbi si este cunoscuta sub numele de Republika Srpska; cealalta jumatate este o federatie formata din etnici croati si, predominant, de musulmani bosniaci. Echipa federala de salvamontisti i-a spus lui Zenuni ca ei nu pot interveni pentru ca fiecare dintre cele doua parti lucreaza in schimburi de sapte zile si ca acum era randul celor din  Republika Srpska sa-si faca datoria. Dar Republika Srpska este la randul ei impartita in doua si elicopterul de salvare se afla in jumatatea de nord – prea departe de locul in care

Simon sangera de moarte. In cele din urma, unul dintre elevii lui Zenuni si-a amintit ca are numarul de telefon al unui diplomat sloven din Sarajevo, capitala tarii. A sunat si i-a inmanat telefonul lui Zenuni, care a sugerat ca ambasada sa ceara ajutor de la EUFOR, forta de reactie rapida a Uniunii Europene de langa Sarajevo, care are ca sarcina respectarea acordului de pace ce a pus capat razboiului.

Pe munte, starea lui Simon se inrautatea. „Durerile puternice au inceput la vreo 45 de minute dupa explozie“, spune el. Simon avea o statie portabila de emisie-receptie, cu doua frecvente radioVHF, la fel ca si cei care-l acompaniau in zborul pe deasupra muntelui. Ei le-au folosit ca sa-i ridice moralul. Dar cu cat minutele treceau si durerea crestea, momentele de tacere din partea lui Simon erau tot mai lungi. La un moment dat, tacerea a fost atat de lunga incat un alt var al sau, Jani, s-a gandit ca a murit. Dar apoi l-au auzit urland de durere.
„La momentul acela, a fost cel mai dulce sunet“, spune Jani.
„Dupa o ora, am inceput sa ma intreb daca voi reusi“, spune Simon. „Cu fiecare minut care trecea, ma simteam mai putin increzator ca as putea fi salvat“.
Alertat de politie, cu o anume intarziere, seful apararii civile din zona a format o echipa care sa raspunda la situatia de urgenta, ce cuprindea o unitate de salvamont, un politist, un doctor, o asistenta medicala, si o echipa de genisti. Dar era duminica, iar oamenii erau imprastiati care incotro.

La momentul in care salvatorii au ajuns in varful Muntelui Jahorina, era deja pe inserat, iar valatuci de ceata se lasau peste munte. Atunci Simon a primit un mesaj ce i-a marit sperantele.
„Unul dintre baietii nostri care fusese in contact cu echipa de salvare mi-a spus sa scot cablul din jurul picioarelor. El zice ca elicopterul e pe cale sa soseasca si nu vor fi in stare sa ma ridice cu cablul legat“.

La distanta, Simon a auzit zgomotul elicelor invartindu-se. A devenit tot mai puternic si el a fost sigur ca va fi salvat. Doua elicoptere trimise de EUFOR au ajuns in zona.
Apoi, o dezamagire crunta: echipajul elicopterului si-a dat seama ca riscul ca salvatorul lor sa declanseze explozia vreunei mine era prea mare. Simon si-a legat din nou cu mare efort cablul in jurul picioarelor. Singura solutie ramasa era echipa de salvamontisti care astepta la capatul terenului minat – acestia trebuiau sa mearga sa-l salveze pe Simon. Dar mai intai genistii aveau de curatat o cale de acces.

Simon a privit cum, infruntand pas cu pas pericolul, genistii aflati la o distanta de 100 de metri, cu tijele si detectoarele lor de metal au inceput sa se apropie de el in lumina tot mai scazuta. Au descoperit o mina chiar in drumul lor si au decis sa o ocoleasca.
Simon incepuse sa se simta groaznic de ametit. „Din acel moment, durerea a fost constanta si uneori de nesuportat“. Ca sa nu lesine, s-a gandit la prietena lui, Mojca.

Intre timp, Botjan a tinut sa vorbeasca cu fratele sau prin radio. „Ii spun doar sa se tina tare; ca acum salvatorii chiar vin“. Era vital ca fratele lui sa nu-si piarda cunostinta. In vreme ce valuri de durere ii strabateau corpul, el a sapat cu mainile in pamant cu toata puterea pe care o mai avea, incercand cu disperare sa ramana constient. Detonatorii de mine nu erau decat 50% siguri ca drumul era sigur si au spus echipei de salvare sa paseasca pe cat posibil pe piatra. Dar era deja intuneric si le-a luat aproape o ora dupa ce elicopterul salvator a renuntat sa ajunga la Simon. Atunci el era numai partial constient, vorbea incoerent si aiura. Dar, spune el: „Stiam ca am fost salvat si o mare greutate mi s-a luat de pe inima“.

De fapt, viata lui era departe de a fi salvata. Simon a fost dus, aproape inconstient, la un spital din Sarajevo. A doua zi, la terapie intensiva, i-a scazut tensiunea, pulsul i-a crescut si exista riscul crescut ca unul dintre rinichi si inima sa cedeze din cauza coagularii sangelui. Doctorul i-a cerut lui Botjan permisiunea de a-i amputa picioare fratelui sau. Imediat.

La trei zile dupa explozie, Simon s-a trezit la primele ore ale diminetii.
„Primul lucru pe care am vrut sa-l stiu a fost daca mai aveam picioarele. Eram prea slabit sa ma uit singur. Sora mi-a zis ca trebuie sa astept sa vina doctorul“.
Disperat sa afle raspunsul, el a insistat. Sora i-a spus lui Simon ca si-ar putea pierde slujba. Dar el a continuat presiunea si, in cele din urma, ea s-a apropiat de pat.

„Nu a rostit niciun cuvant. Doar a dat cearsaful la o parte. Ce am vazut a fost cel mai rau lucru dintre toate. Nimic nu a fost asa de greu de suportat: nici asteptarea, nici chiar durerea. Nimic nu a fost atat de greu ca a face fata acelei privelisti. Dar eram viu. Iar asta este cu adevarat ceva pentru care trebuie sa fiu recunoscator“.

La 18 luni de la accident (octombrie 2011), Simon are ambitia de zbura din nou cu parapanta. O campanie pentru a-i cumpara picioare „inteligente“ – proteze electronice care citesc miscarea corpului – si-a atins 90% din obiectiv. Spitalul unde a lucrat Simon a fost de acord ca el sa se intoarca la munca, iar relatia cu prietena lui, Mojca, a devenit mai puternica. „Nu ne certam pentru maruntisuri“, spune ea, „pentru ca  exista ceva mult mai important“.

</p>

Vote it up
175
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza