Terenul visurilor

Pe un câmp de la marginea Bucureştiului, o mână de oameni au pus bazele unei echipe de fotbal atipice.
 

Portarul Tudorel Mihăilescu îşi conduce echipa la un meci pe propriul teren.

Pe iarba denivelată dintre un câmp pământos şi un teren de fotbal de la marginea Bucureştiului, 14 bărbaţi în pantaloni scurţi şi tricouri roşii, majoritatea trecuţi de 30 de ani, îşi rotesc capetele şi şoldurile, îşi scutură gleznele şi tibiile.

– Hai, încălziţi mijlocelul! Faceţi cât puteţi, să nu vă accidentaţi!, le strigă Daniel Boruga, un jucător care conduce antrenamentul de încălzire.

Bărbaţii râd şi fac glume pe seama burţilor şi cheliilor câtorva dintre ei şi îşi întind muşchii, bucuroşi de prima sâmbătă însorită din martie. După o iarnă în care s-au antrenat ocazional pe terenuri închiriate, sunt fericiţi să joace în sfârşit acasă. Patronul echipei, Constantin Zamfir, pregăteşte grătarul pentru petrecerea de după meciul cu adversarii din liga a IV-a de fotbal – A.S. Romprim.

Dintre cei 50 de jucători legitimaţi la cele trei echipe ale Frăţiei, unii sunt foşti fotbalişti care nu vor să renunţe la meciuri, alţii au jucat doar în copilărie. La Frăţia nu contează dacă eşti un bine cunoscut flautist în Orchestra Municipală Bucureşti, cum e mijlo­caşul Cătălin Opriţoiu, sau un zilier rom, cum e atacantul Marin Florian.

La 36 de ani, tatăl a două fetiţe, Marin îl ajută pe patron cu tot ce poate: nivelat, tuns şi vopsit terenul, cură­ţenie în vestiare etc. În schimb, colegii îi dăruiesc ghete de fotbal, apărători şi atenţii pentru copii.

Ceea ce contează este spiritul de echipă.

Două dintre cele trei echipe ale Frăţiei joacă în liga a IV-a de fotbal organizată de Asociaţia Municipală de Fotbal Bucureşti (AMFB). (Cea de-a treia activează în liga pentru seniori, Old Boys.) Astăzi, 22 martie 2015, Frăţia II se pregăteşte pentru primul meci acasă din returul campionatului.

Patronul Constantin Zamfir şi echipa lui au dus o luptă grea ca să revină pe terenul din sudul Bucureştiului.

În RomâniA, în momentul de faţă, există mai mult de 120.000 de jucători legitimaţi la echipe din toată ţara.

Constantin Zamfir n-a fost o excepţie. În copilărie, făcea naveta între satul părinţilor lui, din judeţul Te­leorman, şi capitală unde era atacant la echipa Autobuzul Bucureşti. În anii ‘80 a jucat în liga a II-a la Pandurii Târgu Jiu, iar în anii ‘90 a devenit antrenor-jucător la Vulcanul Bucureşti, o echipă de liga a IV-a patronată de uzina Vulcanul, producător de cazane industriale.

Daniel Boruga, antrenorul echipei, aflat în stânga, vorbeşte cu portarul Tudorel, cel din dreapta.

După căderea comunismului, pentru că întreprinderea Vulcanul urma să fie privatizată, iar echipa de fotbal să fie desfiinţată, Zamfir s-a hotărât să-şi împlinească un vis din tinereţe – să aibă propria echipă. şi-a vândut casa în care locuia cu soţia şi fiul, s-a mutat la socrii şi cu banii rămaşi a cumpărat terenul. Nu voia să-l vadă transformat în mall sau lăsat în paragină. A înfiinţat ASF Frăţia Bucureşti şi i-a pus numele cu gândul la părinţii lui, ţărani simpli care îşi învăţaseră cei patru copii să împartă întotdeauna tot ce au. Voia ca Frăţia să demonstreze că „avându-te ca fraţii, poţi să răzbeşti“ şi că singura cale pentru asta este „să împarţi pâinea“. Dar împlinirea visului din copilărie n-a fost nici uşoară, nici ieftină. La doi ani de la cumpărarea stadionului, patronul s-a trezit îngropat în datorii.

Odată devenit proprietar, uzina la care stadionul era racordat i-a cerut bani pentru apă şi curent. Nu-şi permitea să plătească, aşa că l-au debranşat şi a trebuit să facă rost de un generator electric. Cum nu mai avea nici apă, a făcut un credit de 1.000 de dolari ca să sape un puţ. Ce câştiga cântând la nunţi (învăţase de la zece ani să cânte la acordeon), sau din taximetrie, reinvestea în stadion sau dădea la bănci, iar ce nu câştiga împrumuta. Dar nu s-a gândit o clipă să renunţe. Primea jucători din toată ţara, indiferent de vârstă, etnie sau situaţie financiară. A ajuns să aibă probabil cea mai diversă echipă din istoria ligii a IV-a, adunând în aceeaşi echipă romi, congolezi, tineri de la orfelinate şi adolescenţi visători.

Trebuie să știu sigur cine mai e parte din echipa asta și cine vrea să ne despărțim. fără resentimente.

Şi un portar cu un braţ amputat de la cot în jos.

Tudorel Mihăilescu are 49 de ani şi drumul lui până la postul de portar şi antrenor la Frăţia nu a fost deloc lin. Născut cu o malformaţie la braţul stâng, care i-a făcut pe medici să i-l amputeze de la cot în jos, ca mai toţi copiii anilor ‘80 bătea mingea în spatele blocului. Era mândria cartierului şi oricine îl vedea în poartă ajungea să-l respecte pentru dexteritatea cu care apăra cele mai dificile şuturi doar cu mâna dreaptă. De la zece ani, Tudorel s-a rugat plângând de medicii sportivi să-i dea viza medicală şi să-l lase să joace cu o singură mână.

Mai mulţi antrenori de liga a III-a erau de acord să-l primească, dar pentru că în România comunistă persoanele cu dizabilităţi nu-şi aveau locul în sport, nu puteau să-l folosească în meciurile oficiale. Tudorel se mul- ţumea să fie copil de mingi pentru echi­pele de seniori şi să studieze tehnica portarilor. După vreo doi ani de încercări şi meciuri amicale, s-a dus plângând la vizita medicală şi i-a spus doctorului că el vrea să fie portar, că locul lui e în teren. Doctorul i-a dat voie să debuteze într-un meci oficial. A intrat pe teren în a doua repriză şi a apărat un 11 metri. A fost purtat pe braţe de colegi. Îşi trăia visul.

În 2013, Tudorel şi Zamfir s-au întâlnit ca adversari în teren, la un meci de seniori. Patronul s-a străduit să marcheze un gol în poarta lui Tudorel, dar fără succes. După meci, i-a pro­pus să vină la Frăţia. Îi uneau nu numai dragostea pentru fotbal, ci şi credinţa că, dacă îşi doresc, pot să reuşească orice îşi pun în gând.

Totul părea să se lege în sfârşit pentru Frăţia, când echipa a dat de şi mai multe probleme.

În aprilie 2014, jurnalistul britanic James Montague a scris un articol pentru New York Times despre diversitatea jucătorilor şi despre atmosfera de familie pe care patronul o între- ţine crescând găini şi capre pe lângă stadion. Presa din România a vorbit despre mărinimia patronului de club care creşte animale la stadion ca să-i ajute pe jucătorii mai sărmani. În fapt, găinile ajungeau pe grătar la final de meciuri, ouăle se împărţeau jucăto­rilor care aveau nevoie, iar caprele ar fi trebuit să ajute cu lapte şi brânză pentru un magazin alimentar pe care patronul abia îl deschisese.

După ce Frăţia a apărut în presa locală, stadionul a fost jefuit de trei ori. Au dispărut, pe rând, generatorul electric, maşina de tuns iarba, doi pui de Rotweiller pe care patronul voia să-i vândă, găinile şi caprele. Zamfir s-a gândit că furturile s-au întâmplat pentru că lumea a văzut la televizor că e rost de luat.

Patronul a fost devastat, dar hotărât să nu renunţe. Frăţia a început campionatul din toamna lui 2014 fără apă caldă şi electricitate şi, pe măsură ce vremea s-a răcit, a devenit tot mai dificil pentru jucători să se antreneze şi să joace fără un duş fierbinte. După prima zăpadă, au abandonat terenul de la marginea Bucureştiului şi s-au antrenat sporadic, în funcţie de când reuşeau să strângă bani, pe terenuri sintetice închiriate. Tudorel, Cătălin, Marin şi alţi 30 de jucători erau hotărâţi să nu părăsească echipa în ciuda greutăţilor, dar antrenorul congolez a decis să abandoneze şi a luat şi câţiva jucători mai tineri cu el.

După fiecare meci important, echipa sărbătoreşte alături de proprietarul clubului, Constantin Zamfir (aici, în tricou albastru).

La începutul anului 2015, când echi­pa părea să se sudeze din nou şi să depăşească obstacolele, Asociaţia Mu­nicipală de Fotbal Bucureşti l-a anunţat pe patron că nu vor mai putea să joace meciuri oficiale pe teren propriu, dacă nu îngrădesc suprafaţa de joc cu sârmă, dacă nu au curent şi apă pentru vestiare.

Tudorel îşi face încălzirea înainte de meci.

Zamfir obosise şi avea alte lucruri mai grave pe cap: fiul lui, căruia spera să-i încredinţeze într-o zi echipa, avea o problemă cardiacă şi toţi banii familiei se duceau acum pe analize medicale şi spitalizări. Dar voia ca echipa lui să mai aibă o şansă. În ianuarie, a închiriat un teren sintetic încălzit şi a convocat o şedinţă.

Mai mult de 20 de bărbaţi s-au adunat în jurul lui într-un vestiar înghesuit, bucuroşi de revedere.

– După cum ştiţi, i-am dat tot fotbalului şi fotbalul mi-a luat înapoi înzecit, le-a spus Zamfir. Nu am cerut nimănui nimic, dar norocul ne-a surâs şi un domn s-a oferit să ne doneze un generator electric.

A privit în jur şi a continuat:

– Trebuie să ştiu sigur cine mai e parte din echipa asta şi cine vrea să ne despărţim. Fără resentimente.

– Păi nu de-asta am venit, nea Zamfire?, a spus Marin. Am venit pentru că vrem să fim la echipa asta.

Zamfir a părut că s-a relaxat. Le-a explicat că nu mai putea să le ofere mai mult decât numele echipei, baza sportivă aşa cum e ea şi susţinere morală. Cine rămâne la echipă va trebui să plătească o taxă de 250 de lei pentru returul campionatului, din care se vor achita arbitrii, observatorii oficiali, benzina pentru generatorul electric.

Fiecare dintre cele trei echipe şi-a ales câte un reprezentant care să ţină legătura cu restul jucătorilor şi să se ocupe de adunat bani.

Zamfir a făcut rost de generator electric şi s-a împrumutat de 500 de lei ca să cumpere un cazan în care să încălzească apa pentru vestiare de la soare. În paralel, s-a antrenat cot la cot cu jucătorii. La 51 de ani, cu părul cărunt şi cu vreo 10 kilograme în plus, patronul e încă în formă. Răsuflă mai greu când se agită pentru fiecare gol, dar stă drept ca un soldat şi e rumen în obraji de la munca în aer liber. A crescut pe terenul de fotbal şi numai aici se simte cu adevărat viu. Ajutat de Marin, patronul a remarcat terenul cu var, a aranjat copacii de pe margine şi a peticit plasa împrejmuitoare şi vestiarele.

Cu câteva săptămâni înainte de reînceperea returului campionatului, AMFB le-a omologat din nou terenul, arbitrii şi observatorii au fost plătiţi şi Frăţia a fost gata din nou să joace.

Dar primul meci nu merge deloc bine. Învinşi cu 4-0, jucătorii se regrupează pe marginea terenului şi se îmbărbătează. Nu vor să plece supăraţi la vestiare. Unii sunt accidentaţi, alţii se simt prea bătrâni comparativ cu adversarii, care sunt de-o vârstă cu copiii lor.

Zamfir a privit meciul de pe mar­gine şi a fost ocupat să toarne ben­zină în generatorul electric, să încălzească apa pentru duşuri şi să răcească bere şi suc în butoaie.

Din punctul lui de vedere, meciurile astea nu sunt despre victorie ci despre a da tot ce poţi şi a te simţi bine pe teren, în special pentru jucătorii mai în vârstă.

Când terenul se umple de mirosul micilor bine perpeliţi şi jucătorii sunt duşaţi şi schimbaţi, Zamfir rupe pâinea ţărăneşte şi o împarte cu câte un mic dat cu sare şi muştar. Fredonează vesel şi bate ritmul cu două beţe: „Anii ne-au trecut în şir şi în păr ne-au nins! Frunzuliţă şi-o lalea, aici e clubul Frăţia!“.

Vote it up
98
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza