Sus paharul!

Cu o dragoste reînnoită pentru vin, Beaujolais îşi deschide braţele către lume
 

„ÎNTR-O ZI SENINĂ“, îmi spune viticultorul Julien Sunier, în bucătăria casei lui de la ţară, „poţi vedea Mont Blanc de pe veranda noastră.” Mie îmi vine greu să-mi imaginez asta. Suntem în Beaujolais, o regiune cu dealuri line şi sate îngrijite, situată în partea estică a centrului Franţei, la 150 km de Alpi. Suntem în februarie, iar umezeala din aer este aproape palpabilă. Abia de-mi pot vedea maşina, prin ceaţa ce acoperă drumul care duce la casa lui Julien.

Dar n-are decât să ningă! Casa, care e totodată şi crama lui Julien, este confortabilă, iar soţia lui, Sylvie, a gătit pentru prânz friptură de porc şi varză de Bruxelles cu muştar şi barba caprei (o legumă rădăcinoasă, denumită şi „stridia vegetală“).

La 37 de ani, Julien Sunier se află în prima linie a noii generaţii de producători de Beaujolais, care au schimbat radical reputaţia vinurilor din regiune din unele modeste, care nu se remarcau prin nimic. Vinurile lui sunt reconfortante ca merele proaspete, uşor fructate, şi cu un conţinut de alcool suficient de redus pentru a savura vinul la masa de prânz fără să fii ameţit după-amiază.

Nimeni de prin partea locului – nici măcar viticultorii – nu stă recitând solemn ceva despre aromele din pahar. De fapt, s-ar putea ca vinul să nu fie nici măcar menţionat până la mijlocul unei mese. Apoi, undeva, între discuţii şi râsete, cineva va sorbi din pahar şi va spune: „Hei, ăsta e chiar bun.“

Acelaşi spirit prietenos se regăseşte şi în Beaujolais. Deşi despre unii francezi se spune că ar arăta lumii un chip impenetrabil, chiar pompos, Beaujolais se te întâmpină cu braţele deschise. Peisajul este plăcut. Ca o acuarelă. În drum spre Julien, am trecut pe lângă mici ferme de capre şi restaurante aflate la drumul mare, cu meniul scris cu cretă pe tabla neagră.

Mai târziu, eu şi Julien am coborât dealul cu maşina spre Avenas, oraşul unde locuieşte el. La marginea vechiului drum roman Via Agrippa, care face legătura între Lyon şi Boulogne-sur-Mer, stă biserica de piatră Notre Dame. Aceasta datează din secolul XII-lea şi este vestită pentru unul dintre cele mai frumoase altare sculptate din Franţa medievală, deşi n-ai spune asta dacă te-ai lua după indicatorul meschin care direcţionează vizitatorii spre obiectivul arhitectonic. Aici, chiar şi turismul este subevaluat.

Stau în faţa altarului şi contemplu ansamblul cu Iisus aşezat între cei 12 apostoli. Apoi, Julien mă conduce afară, la un bar, unde un om îl îmbrăţişează foarte prietenos. „El e primarul“, îmi spune Julien în timp ce ne aşezăm la o masă.

Viaţa socială în regiune se derulează în restaurante, pieţe în aer liber şi mici magazine. Dacă un vizitator îşi face apariţia într-un bar, nu-i neobişnuit ca localnicii să vină la persoana respectivă şi să se prezinte.

– Când cineva observă că ai paharul gol, ţi se va umple imediat, spune Julien. Într-o jumătate de oră, îi vei cunoaşte pe toţi.

ÎNAINTE DE CEL DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, vinurile de Beaujolais erau considerate printre cele mai bune din Franţa. Dar în 1945, economia locală era la pământ. Adoptarea unor tehnici de cultivare care să aducă o producţie cât mai mare şi utilizarea îngrăşămintelor chimice, pentru a spori producţia de fructe – şi a face mai mult profit – s-au dovedit a fi tentaţii cărora fermierii din regiune nu le-au rezistat. Delicaţii struguri Gamay, soiul principal din regiune, pare că a avut cel mai mult de suferit din cauza acestui tratament. Până în 1990, Beaujolais s-a transformat într-o poşircă fără gust.

Cam în aceeaşi perioadă, Marcel Lapierre a început o activitate de pionierat în Beaujolais, îmbuteliind vinul artizanal, într-un număr limitat de sticle, din struguri neatinşi de vreo substanţă chimică. Când Lapierre a murit, în 2010, a predat ştafeta fiului său, Mathieu, lui Julien Sunier şi altora ca ei. În timp, şi-au făcut un renume. Un aflux constant de vizitatori vine acum pentru vin şi se trezeşte fermecat de aceste locuri.

Beaujolais are puţine tururi cu ghid sau săli speciale pentru degustat. Cea mai importantă concesie făcută turismului organizat este traseul vinului din Beaujolais, prin ţinutul deluros mărginit de Lyon, la sud, şi de Mâcon, la nord. Marcat cu un logo oficial, traseul urmăreşte o re-ţea de drumuri, inclusiv scurtături idilice pe poteci străbătute de capre şi marcate cu indicatoare rutiere.

Chiar şi cu un GPS, labirintul este înşelător. După câteva zile de întoarceri din trei mişcări şi mers cu spatele, am renunţat să mai urmăresc indicatoarele şi m-am îndreptat spre dealuri.

Aerul pare scânteietor în prospeţimea dimineţii, în timp ce mă plimb printr-un peisaj cu pini înalţi şi aflorimente de granit care fac ca Alpii să nu mai pară atât de îndepărtaţi, la urma urmei. Cobor în Juliénas, un sat cunoscut pentru vinul lui cu parfum de violete şi o biserică încăpătoare, care ar putea găzdui probabil toţi cei 850 de săteni.

Mi s-a spus că localnicii din Beaujolais încep să bea păhărele de vin încă de dimineaţă. Când ajung la o cârciumă aflată vizavi de oficiul poştal, trei bărbaţi stau la bar făcând exact as-ta. E 10.30 dimineaţa, dar ei mă întâmpină cu atâta entuziasm şi voie bună, încât mă alătur grupului. Vinul meu, un alb, simplu, este din Pruzilly, localitate aflată la trei kilometri depărtare. Este cultivat, fabricat, vândut şi consumat pe o distanţă pe care o parcurgi în zece minute cu maşina. Nu are doar gust bun când îl dai pe gât. E şi plin de caracter.

Puţin mai târziu, intru în satul Chiroubles, unde vinurile sunt cele mai fine şi cele mai parfumate din regiune. Mă strecor încet printr-o neaşteptată mulţime de trecători. Am dat peste Fête des Conscrits, o tradiţie unică în Beaujolais, cu ocazia căreia sătenii născuţi într-un an care se termină cu aceeaşi cifră ca ultima cifră din anul curent – 3 pentru 2013, în acest caz – dau o petrecere pentru tot satul, care ţine cât e weekend-ul de lung.

Parchez şi mă iau după mulţime. Fiecare a doua sau a treia persoană pe care o văd poartă câte o panglică de o anumită culoare prinsă la haină sau legată în jurului unei şuviţe de păr – verde pentru cei născuţi în 1993, galben pentru 1983 şi tot aşa.

În faţă, un grup de 15 sexagenari cu panglici albastre (1953) pozează unui fotograf. „Au făcut asta la fiecare zece ani de când erau copii“, spune cineva cu mândrie. Ce altă modalitate de a marca trecerea anilor ar fi mai potrivită decât o fotografie făcută la fiecare deceniu în faţa primăriei?

Se aude o tobă, apoi o alta. O femeie îşi îmbrăţişează mama, care poartă o panglică roşie pentru cei 50 de ani ai ei. Un grup de tineri între 20 şi 30 de ani, cu panglici verzi, încearcă să cânte ceva împreună, dar melodia se pierde în hohote de râs.

Faţă de alte festivaluri, acesta este cu siguranţă unul deosebit, lipsit de formalism. Nu sunt întreceri sau chioşcuri cu mâncare, nici discursuri, nici distracţii organizate. Poate tocmai de aceea toată lumea, de la copiii de grădiniţă la cei de vârsta a treia, se simte atât de confortabil împreună. Nu au la dispoziţie decât timpul: timp să sporovăiască, timp să contemple, timp să alerge după un balon, exact ceea ce şi face o fetiţă într-o rochiţă albastră până când un fulg de zăpadă singuratic îi flutură pe nas. Fetiţa se opreşte şi priveşte intens în sus, ca şi cum răspunsurile la misterele universului coboară plutind din cer.

Toată săptămâna am sperat să-l întâlnesc pe Mathieu Lapierre şi să-i degust vinurile, în special Morgon din 2009, care este ultimul pe care Marcel l-a făcut înainte de a muri. Eu şi Mathieu am stabilit să ne vedem la crama lui din Villié-Morgon în ultima mea dimineaţă în regiune.

Ajung la Domaine M. Lapierre pentru a-l găsi închis. Câteva momente mai târziu, o maşină gri care a bătut multe drumuri la viaţa ei intră pe poartă. O tânără cu pletele ondulate curgând de sub o beretă din lână roşie sare din maşină şi se prezintă ca fiind Camille, sora lui Mathieu.

– Mathieu a dorit să te duc undeva, spune ea.

După ce cotim prin nişte curbe strânse ca o agrafă, ne oprim la o clădire cu un etaj aflată pe marginea drumului. Înăuntru, un tânăr vinde patru feluri de pâine bio. După ce a absolvit liceul, Aurélien Grillet şi-a dorit să creeze ceva de adevărată valoare pentru oraşul lui natal. Unul dintre fraţii lui făcea vin, altul cultiva legume. „M-am oprit la pâine“, a motivat el, şi a deschis Le Pain d’Auré (Pâinea lui Aurel).

– Îmi doresc ca toată pâinea să fie la fel de gustoasă, spune Camille. Iau o muşcătură. Acum ştiu de ce Mathieu a vrut ca eu să vizitez brutăria. Până când am ajuns din nou în maşină, am mâncat jumătate de pâine.

Eu şi Camille ne întâlnim cu Mathieu şi cu doamna Lapierre – văduva lui Marcel şi mama lor – să luăm masa la Le Pré du Plat, în Cercié. Am realizat că cele mai bune mese din regiune, chiar şi la cele câteva restaurante deţinătoare de stele Michelin, sunt simple şi lipsite de formalism: friptură de pui, ciucureţi (varietate de ciuperci) alături şi pâine bună pe masă. Masa de azi este printre cele mai bune din viaţa mea. Printre înghiţituri, Mathieu dezvăluie că plănuieşte să deschidă un restaurant asemănător.

Apoi Mathieu mă duce înapoi la cramă. Soarele a apus deja, iar noi stăm într-o curte degustându-i vinurile. El deschide o sticlă de Morgon din 2009 şi explică cât de mult îi place faptul că este atât de diferit de vinurile din recoltele precedente sau din cele care i-au urmat.

Vinul Morgon este excepţional, cel mai bun Beaujolais pe care l-am băut. Vreau să-i spun lui Mathieu ceea ce cred, dar el îmi face semn să mă opresc. Nu vrea să analizez vinul, vrea doar să-l beau, să mă bucur de el.

Vote it up
132
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza