Supravietuitorul de la Auschwitz

Descopera povestea lui Samuel Pisar, un om care a trecut prin iadul acestui lagar. El ii fascineaza pe toti cei care-l asculta
 

<p>

Audienta tace in timp ce barbatul imbracat in smoching urca pe scena, in sala de concerte de la Kennedy Center, cea mai apreciata din Washington. Subtire si nemiscat, Samuel Pisar sta in fata a doua coruri, a unei mezzosoprane si a Orchestrei Simfonice Nationale, folosind linistea pentru a se aduna, inainte ca dirijorul sa dea semnalul. Este iunie 2011.

Asa incepe: Simfonia Nr. 3 – Kaddish, a faimosului compozitor american Leonard Bernstein, numita asa dupa rugaciunea rostita in memoria mortilor, in ritul iudaic. Libretul sau scenariul este scris de Pisar, un avocat care traieste cand la Paris, cand la New York sau Londra, care a supravietuit  lagarului de la Auschwitz si a fost un prieten apropiat al lui Bernstein. Cuvintele sale sunt dezvaluirea unui suflet.

Capetele oamenilor se pleaca in timp ce urmaresc cu atentie textul din brosura de 20 de pagini. Incuviinteaza cand Pisar vorbeste despre abandonarea credintei in timpul suferintei provocate de foame si durere, la fel si cand il cheama obraznic pe Dumnezeu la ordine: „Nu ai putea fi ceva mai uman, ca si noi sa putem fi divini?“.

La sfarsit, cei din sala se ridica in picioare si il ovationeaza. Secatuit, Pisar intelege totul. Pentru el, cuvintele nu sunt doar un testament al unui supravietuitor, ci un avertisment, intr-o lume care sta pe un butoi de pulbere. „Sa nu ramanem ancorati in trecut, indiferent cat de tragic ar fi acesta.“ El vrea ca lumea sa invete din lectia amara a trecutului, pentru a deveni mai sigura, mai buna.
„Sa nu uitam niciodata, amin!“, tuna el. „Niciodata, amin!“

Amintirile se deruleaza ca un film vechi, deteriorat. Este 1990. Bernstein – „Lenny“ pentru prieteni – sufera de cancer, dar nu lasa asta sa-i stea in cale. Dawn il gaseste deseori asezat la pianul sau Steinway, in holul central al casei in care locuieste impreuna cu sotia sa, Judith, chiar pe Bulevardul Foch din selectul arondisment 16 al Parisului. Pisar este si el acolo, la fel si Judith.

Discuta despre viata, moarte si Holocaust. Bernstein incearca sa-l convinga pe Pisar sa scrie un nou text pentru Kaddish. Desi au trecut 27 de ani de cand piesa a fost pusa in scena, Bernstein nu a fost niciodata fericit cu propria sa lucrare, pe care multi critici o considera ironica si oarecum iconoclastica.
„Eu doar pot dansa in jurul lui Dumnezeu, Sam“, pledeaza Bernstein. „Dar tu ai suferit fizic si moral in timpul celui mai mare si mai sangeros capitol al istoriei noastre. Ai putea scrie un text care sa-si aiba radacinile in experienta ta.“
„Lenny, te iubesc, dar raspunsul e nu“, spune Pisar. Nu ca si-ar nega trecutul, dar exista o lupta mai puternica cu Dumnezeu, pe care nu o poate face publica, deoarece nu o considera incheiata.

Cu 11 ani in urma, in memoriile sale, “Despre sange si speranta”, a scris despre pierderea parintilor, a surorii lui mai mici si a bunicii in crematoriile Holocaustului, despre supravietuirea in lagarele de concentrare de la Majdanek si Auschwitz si despre cum a scapat de la Dachau, intr-un mars al mortii. Si-a povestit calatoria de la ghetoul evreiesc din Bialystok, Polonia, pana la Universitatea Harvard, Hollywood si mai departe. Si a descris transformarea sa din baiatul scheletic cu un numar tatuat intr-un mecena al artelor si un avocat de succes. A fost unul dintre consilierii presedintelui american John F. Kennedy, iar apoi s-a mutat la Paris, unde i-a avut drept clienti pe Steve Jobs, Elizabeth Taylor si multi altii de acelasi calibru, dar si companii precum Coca-Cola sau Apple.

Dar este reticent in a se apuca de Kaddish pentru ca presupune ceva ce el nu e pregatit sa faca: sa se impace cu Dumnezeu, care nu a miscat un deget in timp ce sase milioane de evrei, inclusiv familia si colegii sai, au fost macelariti.
In acel an, in octombrie 1990, Bernstein moare.

11 ani mai tarziu, pe 11 septembrie  2001, Pisar urmareste relatarile in care avioanele lovesc World Trade Center si se intreaba daca lumea nu incepe sa semene destul de mult cu cea din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Este momentul, isi spune el, sa-ncep sa-mi scriu dialogul cu Dumnezeu.

Acum, la 83 de ani,  Pisar sta pe canapeaua din biroul sau lambrisat, plin de carti, cu ferestre ce dau spre o curte in care un cires e plin de flori. E zece dimineata, intr-o zi de primavara neobisnuit de calda. Cu sacou si cravata, da impresia unui barbat sobru care reuseste sa fie candid si dur in acelasi timp. Peste tot sunt fotografii. Ale lui Judith si ale copiilor lor, ale lui Bernstein, ale unor fosti presedinti americani. Dar cea mai importanta fotografie se afla in apropierea lui: un portret al mamei sale, Helena. Priveste direct in obiectiv, serioasa, cu parul strans, ca si cum ar fi pe cale sa spuna ceva.

Datorita mamei lui se afla aici. In timp ce nazistii lichidau ghetoul evreiesc din Bialystok, in august 1943, iar afara cainii latrau si se auzeau focuri de arma, ea l-a imbracat in pantaloni lungi, ca sa para mai mare de 13 ani si sa aiba o sansa de supravietuire. Baiatul a inteles mesajul ei fara cuvinte: Supravietuieste pentru toti. Pentru tatal sau, David, care devenise luptator in rezistenta si fusese impuscat in acel an, pentru sora lui, Frieda, pentru ea si pentru toti ceilalti.

Si asa a facut. A devenit mantra lui in timpul razboiului si dupa aceea. Nu poti jeli, si-a spus cu indarjire. Si nu-ti permiti luxul de a-ti plange de mila!
Viata depinde de o serie de decizii rapide. Odata ales dintr-un sir de prizonieri, pentru a fi trimis la camera de gazare, a apucat un mop si s-a comportat ca si cum ar fi fost acolo pentru a curata podelele. Asa si-a croit drum inapoi la baraci. La sfarsitul razboiului a devenit un escroc de 16 ani, care vorbea repede si isi castiga existenta din vanzarea la preturi astronomice a zatului drept cafea adevarata nemtilor care simteau lipsa cofeinei.

Apoi, viata i s-a schimbat din nou. Gasit de sora mamei lui, care traia in Franta, a fost dus la Paris, apoi trimis in Australia, unde cei doi frati ai mamei lui emigrasera inainte de inceperea razboiului. Iar tanarul, care pierduse sase ani de scoala si prefera sportul invataturii, supravietuitorul care trecuse prin inimaginabil, si-a descoperit dragostea pentru lectura si abilitatea de a gandi critic. Convalescent in urma unei tuberculoze cu care se molipsise in lagar, parcurgea zilnic cel putin trei carti, in rusa, germana, franceza si engleza, de la Dostoievski la Faulkner si Shakespeare. Escrocul a devenit un ganditor, si-a spus uimit.
A avut un parcurs magic. Au urmat diplome in Drept, dar si doctorate la Universitatile Harvard si Sorbona. A cunoscut-o si s-a casatorit cu Norma Marmorston-Weingarten, fiica unui celebru producator de la Hollywood. Si-a gasit apoi o slujba la sediul Natiunilor Unite din New York si a devenit tatal a doua fete, Helaina si Alexandra. Rapid, baiatul din Bialystok s-a transformat intr-un om de lume, un barbat sofisticat, elegant si spiritual.

In 1960, Kennedy, care citise teza de doctorat a lui Pisar despre cum se putea ajunge la pacea comerciala, culturala si la coexistenta in climatul generat de Razboiul Rece, l-a chemat la Washington pentru a-i fi consilier pe teme de politica economica. Lui Pisar ii placea munca de acolo, dar totul s-a destramat cand presedintele a fost asasinat. Si-a dus familia inapoi la Los Angeles, apoi la Paris, unde a deschis o firma de avocatura care oferea servicii companiilor aflate in topul Fortune, Comitetului Olimpic International, dar si starurilor hollywoodiene. Cu toate acestea, ceva ii lipsea si nu-si dadea seama ce. Era fericit? Conta? Viata mergea mai departe.

Apoi, in 1968, in timp ce se afla la o petrecere la New York, revelatia a venit sub forma unei femei pe nume Judith Blinken. Cu noua ani mai tanara, si ea era casatorita si nu cauta aventuri. Dar nu l-a putut refuza cand a invitat-o la masa si asa a luat nastere o poveste de dragoste.
Daca el a trebuit sa-si slefuiasca partile mai aspre ale personalitatii sale, ea si-a pastrat stralucirea. Era o femeie culta, care fusese admisa la colegiul Vassar, la varsta de 16 ani, fiind implicata in lumea dansului, a muzicii si a artei.

S-au casatorit in 1971, in urma unor divorturi civilizate de fostii lor parteneri, si s-au stabilit intr-o casa situata pe Bulevardul Foch din Paris. Fetele lui Pisar veneau in vizita din California, unde se stabilisera impreuna cu mama lor, iar fiul lui Judith, Antony, locuia cu ei tot timpul. In curand a aparut si micuta Leah, cu parul negru, ca mama ei.
I-a luat ceva timp lui Judith sa observe ca el isi lasa trecutul sa-i clocoteasca in suflet.
„Lasa-l sa iasa“, i-a spus. „Povestea ta va face oamenii sa gandeasca, sa-si puna intrebari si sa planga. Ai ceva de spus.“

Judith incerca astfel sa-i elibereze dorinta de a trai, dar si capacitatea de a vedea umorul in cele mai triste situatii. Cine mai putea spune povesti despre jocuri de noroc la Auschwitz, unde castigul il reprezentau bucati de paine mucegaita, unde parturile inlocuiau cartile de joc, iar rusii erau cei mai buni jucatori?

Asa a aparut cartea “Despre sange si speranta”, Pisar impartind capitolele cartii, pe masura ce le scria, copiilor la micul dejun, pentru a fi comentate si criticate. Era felul lui de a le spune ce se intamplase cu adevarat. Avea nevoie ca ei sa stie.

Prin intermediul lui Judith, Pisar a devenit apropiat de Bernstein. Compozitorul a citit autobiografia lui si a izbucnit in lacrimi.
„Sam, hai sa facem impreuna o opera despre Holocaust!“, a sugerat el. Pisar a refuzat. „Lenny, nu pot sa vad o soprana grasa cantand o arie in pragul camerei de gazare“, a spus el.

Atunci, Bernstein si-a dat seama ca doar un libret scris de Pisar pentru Kaddish ar fi potrivit. Si, desi Pisar i-a spus nu prietenului sau, atunci cand l-a intrebat prima oara, oferta avea, in cele din urma, sa-i schimbe viata, permitandu-i sa-si spuna povestea, fara inflorituri. O poveste tragica, dar plina de speranta, impartasita unei audiente care, probabil, altfel nu ar fi aflat-o. „Mi-a spus foarte clar ca el conta pe mine sa o fac“, isi aminteste Pisar.

In dimineata de dupa concertul din iunie 2011, de la Kennedy Center, Pisar marturiseste dubiile sale legate de crearea unui dialog in care-l trebuie sa-l provoace pe Dumnezeu, in loc sa-l venereze. Au fost necesare doua voci in interiorul lui pentru a scrie lucrarea. Si e nevoie de doua voci pentru a o pune in scena. Prima este „Sam“, un avocat casatorit cu Judith, un american a carui cetatenie i-a fost acordata printr-un vot unanim in Congres si caruia UNESCO ii va oferi cateva luni mai tarziu postul de Ambasador si Trimis Special pentru educatia si intelegerea Holocaustului si care, in primavara lui 2012, a primit gradul de Mare Ofiter al Legiunii de Onoare, una dintre cele mai inalte distinctii franceze. „Sam“ e un tip sofisticat, care se poate gandi la Dumnezeu fara urma de pasiune.

Cea de-a doua voce este a lui „Shmulik“, diminutivul idis al numelui sau, baiatul cutezator din lagar, cu ochii infundati in orbite, care urmareste batjocoritor cum perechea sa isi pune smochingul si medaliile pentru a iesi in oras. Arati bine, isi sopteste el, apoi adauga cu ironie: Singurul lucru care-ti lipseste este chipiul de la Auschwitz.

Pisar a jucat piesa de vreo 25 de ori, de cand a debutat la Chicago, in 2003. El remarca faptul ca, desi ambele sunt personaje cheie, Shmulik este criticul care i-o reteaza Domnului Cavaler, atunci cand o merita. „El e parte din cine sunt eu“, spune el. „Fara el nu as fi fost capabil sa urmez ordinul mamei mele si sa supravietuiesc.“
Dialogul sau cu Dumnezeu continua. Libretul a avut nevoie, uneori, de ajustari. „A scris, a rescris, a cizelat“, spune fiica lui, Leah. „E ceva ce in mintea lui, va face mereu“.

Nota: Kaddishul („Slavirea“) este o rugaciune de doliu care dateaza de mai bine de 2.000 de ani. Este o cale de a reafirma relatia cu Dumnezeu dupa pierderea cuiva drag, un parinte sau un copil. Cuvintele ei sunt o oda adusa pacii si gloriei Creatorului.
Kaddish-ul scris de Samuel Pisar, inspirat din vechea rugaciune, difera prin aceea ca este dialogul sau personal cu Dumnezeu, o cale moderna de a-si regasi locul intr-o lume care l-a abandonat odinioara.
Textul sau ne aminteste de toate legaturile dintre noi si de cele cu o putere superioara.
Textul integral Kaddish poate fi gasit la: www.jewfaq.org/prayer/kaddish.htm
Kaddish-ul lui Pisar poate fi gasit la: www.leonardbernstein.com/kaddish_pisar.htm

</p>

Vote it up
113
Ai votat deja!Voteaza