...sunt peste tot

 

Pisica Marikomi-a salvat viața

Într-o duminică, la ora 6.30 dimi-neața, dormeam adânc. Normal, ce poate face un om duminica dimineața decât să doarmă? Pisica mea, Mariko, pe care o primisem în dar de la un prieten, în urmă cu câteva luni, după ce a găsit-o pe stradă, abandonată, a sărit din pat și a început, dintr-odată, să dea târcoale prin casă. Buimacă de somn, nu i-am acordat niciun fel de atenție. Văzând asta, pisicuța mea a început să se agite pe lângă mine, încercând să-mi atragă atenția. „Mariko, lasă-mă să dorm!“, am mormăit îmbufnată. Ea, nu și nu, trăgea de mine să mă trezesc. În-tr-un final, am cedat insistențelor și am ieșit de sub plapumă, clipă în care am simțit un puternic miros de fum. M-am speriat teribil și am fugit către ferestre, deschizându-le pentru a lăsa aerul să intre. De afară însă, m-a izbit și mai mult fum. Apartamentul vecinei de sub mine era în flăcări și tot fumul venea spre mine. Imediat, la ușă și-au făcut apariția pompierii, care mi-au impus să-mi părăsesc de urgență apartamentul. Numai că, speriată de zgomotul făcut de pompieri, Mariko a mea s-a ascuns sub pat și, cu toate eforturile, n-am mai reușit s-o scot de acolo în timp util, salvatorii insistând să părăsesc casa. Mi s-a rupt sufletul! O oră și jumătate a durat până când pompierii au stins îngrozitorul incendiu. Gândul meu era numai la pisicuța aflată sub pat. După ce ne-au dat drumul înapoi în imobil, am fugit într-un suflet spre apartament, sperând s-o găsesc vie și nevătă-mată. Mariko era pitită în continuare sub pat, îngrozită de fum și de toată tevatura creată. Am luat-o în brațe, i-am mulțumit și i-am promis că n-o voi mai părăsi niciodată! Pisica mea superdeșteaptă mi-a salvat viața.

„Hiena“, vagabondul cu suflet mare

În urmă cu opt ani, familia mea, care este mare iubitoare de câini, s-a îndrăgostit de un câine vaga-bond care se aciuase pe lângă blocul în care locuim. Era pricăjit, dar foarte afectuos. Deși mai aveam un câine, pe Lucky, un pechinez tibetan, am decis să avem grijă de el. Nu-l puteam lua permanent în casă, dar, ori de câte ori venea în fața ușii, era primit cu drag în căminul nostru, fiind hrănit, spălat și curățat. Devenise atât de apropiat de noi, încât părinții mei, atunci când ieșeau la plimbare, îl lăsau pe Lucky în grija Hienei. Foarte mândru de sarcina primită, Hiena îl plimba me-reu în lesă, țanțos, dar foarte atent să nu se îndepărteze. Îi ținea lesa în gură ca un stăpân deosebit de grijuliu. Spectacolul era extraordinar! La un moment dat însă, Primăria din București a început campania de prin-dere și eutanasiere a tuturor câinilor vagabonzi din oraș. Deși am fi dorit foarte mult să-l adoptăm definitiv, ne-am dat seama că Hiena nu poate sta permanent în apartamentul nostru, fiind un câine obișnuit mai mult cu libertatea. Cu mare tristețe în suflet, am decis să-l ducem la Măgurele, lângă București, și să-i dăm drumul acolo, pentru a scăpa măcar de vânătoarea și masacrul de câini din oraș. Zis și făcut! Numai că, la câteva zile după ce i-am dat drumul acolo, Hiena s-a întors la ușa noastră. Parcursese singur kilometri întregi. Pur și simplu nu ne-a venit să credem. A fost momentul în care ne-am dat seama că un câine e mai mult decât un suflet.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza