Suflet de gaucho

Crescătorilor de vite din Argentina, călăreţi mândri și iscusiţi, nu le e ușor să renunţe la tradiţia pe care o urmează de o viaţă.
 

ÎNTR-O DIMINEAŢĂ răcoroasă de iunie, Mario Cáceres iese din casa fermei lui, cu paşi mari şi apăsaţi. Poartă o beretă elegantă, o eşarfă roşie, pantaloni largi, numiţi bombachas, şi un fel de sandale, alpargatas. E întruchiparea unui adevărat gaucho, legendarul cowboy argentinian, simbol al independenţei, curajului şi pasiunii pentru cai ale acestei naţiuni.

Dar astăzi nu îşi începe munca urcându-se pe cal, ca în toţi cei 20 de ani pe care i-a petrecut crescând vite. Se urcă, în schimb, într-un tractor roşu aprins. În spatele acestuia se află o achiziţie nouă, de care Mario este foarte mândru: o semănătoare marca Crucianelli, care a costat 400.000 de dolari, un monstru tehnologic de ultimă generaţie, la fel de masiv şi greoi ca o poartă de start de la cursele de cai.

Bărbatul de 50 de ani aduce maşina în poziţia potrivită şi arată către păşunea unde nu mai are decât o vacă şi un viţel. În depărtare abia se văd două pete negre, singurele care au rămas dintr-o cireadă care cândva număra 1.600 de capete. Restul au dispărut de mult, iar ferma lui întinsă a început să fie acoperită de rânduri de soia, cultivată prin rotaţie cu grâu, porumb şi floarea-soarelui.

„Le păstrez de dragul vremurilor trecute“, spune Mario despre cele două vite şi cei 12 ponei de polo, care împart aceeaşi păşune.

Mario, care reprezintă a treia generaţie de crescători de vite din familia lui, nu se deghizează în gaucho. Şi-a petrecut copilăria călare, înconjurat de poveştile şi tradiţiile lor. În adolescenţă, era fascinat de Martín Fierro, un gaucho fictiv, ale cărui aventuri în războaiele cu indienii au însemnat în literatura argentiniană ceea ce înseamnă Huckleberry Finn şi Moby Dick în cea americană. Folclorul acestor gauchos a stârnit în Mario dorinţa de a deveni un crescător de vite, ca înaintaşii lui. Şi-a împlinit visul când a avut propria lui cireadă de vite Herefore, Shorthorn şi Angus, rasele care au dus faima Argentinei în lume.

Astăzi, viaţa de cowboy a lui Mario e o amintire tot mai îndepărtată. „Am lăsat totul în urmă.“

Când era copil şi trăia la o fermă din Roque Pérez, în provincia Buenos Aires, Mario nu-şi dorea decât să fie un gaucho al zilelor noastre. În adolescenţă, a devenit un călăreţ expert, participând la jineteadas, concursuri cu probe tradiţionale precum cursele sortija, în care călăreţii în galop aruncă beţe printr-un inel mic, suspendat de bolta unei arcade înguste. A devenit foarte îndemânatic şi cu lasoul – „ca să-mi fac meseria, nu ca să mă distrez“.

La vârsta de 12 ani, a fost trimis la o şcoală cu profil agricol de elită. Acolo a învăţat noţiuni de bază despre creşterea şi îngrijirea vitelor şi a căpătat o pasiune pentru cântecele populare numite milongas sureras , în care gauchos sunt elogiaţi pentru faptele lor de vitejie.

„Erau liberi, erau curajoşi, trăiau în aer liber şi mergeau încotro îi purta norocul“, spune Mario.

Mai târziu, a plecat la universitate în Buenos Aires, unde a cunoscut-o pe Marta, care avea să-i devină soţie, parteneră şi mama celor trei copii pe care îi au împreună. În 1989, cuplul s-a mutat la ferma părinţilor ei din apropiere de San Miguel del Monte, aflată la 177 de kilometri la sud-vest de Buenos Aires. Situat la doar câţiva metri deasupra nivelului mării, terenul drept, presărat doar cu câţiva eucalipţi înalţi, se întinde cât vezi cu ochii – un loc numai bun pentru vite.

„Mario se simţea ca un leu în cuşcă“, povesteşte Marta. „Numai la ţară era fericit. Aşa că ne-am hotărât să ne creştem copiii aici.“

Timp de aproape două decenii, Mario a muncit pentru a-şi creşte cireada, de la 800 de capete la 1.600, cumpărând şi înmulţind cele mai bune animale. „Aş fi putut să le triplez numărul în aceeaşi perioadă de timp, dar am urmărit întotdeauna să obţin o calitate excelentă.“ Dimineaţa devreme, îi plăcea să facă recorridos, când străbătea călare întreaga fermă, verificându-şi şeptelul, în căutarea animalelor bolnave sau rănite şi a gardurilor rupte.

După anul 2000, însă, veniturile provenite din creşterea vitelor erau în scădere, iar vecinii lui Mario au început, unul după altul, să-şi vândă cirezile şi să planteze soia sau alte culturi. Cauzele ţineau pe de o parte de politică şi, pe de alta, de economia globală.

Guvernele populiste, care au ajuns la putere după colapsul financiar al Argentinei din 2001, le-au impus crescătorilor de vite limite la exportul de carne, pentru a asigura o producţie suficientă pe plan intern, limitând piaţa şi provocând scăderea preţurilor, dar şi a veniturilor lui Mario. Consumul de carne de vită în Argentina era la rândul său în declin. În acelaşi timp, dezvoltarea Chinei ca putere economică globală a dus la creşterea cererii de soia, o sursă ieftină de proteine. Între 2003 şi 2013, numărul de vite din Argentina a scăzut cu 17%, ajungând la 50 de milioane de capete.

Dar Mario a rezistat. Chiar şi atunci când, în 2008, jumătate dintre cei 100 de crescători de vite din districtul lui deveniseră fermieri. Li s-a alăturat miilor de crescători de vite şi fermieri care au protestat în timpul grevei agrare din acel an, pentru a cere guvernului să restabilească piaţa liberă. În cele din urmă, a fost nevoit să recunoască faptul că, din punct de vedere economic, culturile de soia sunt de două ori mai profitabile decât creşterea vitelor, fiind practic lipsite de riscurile pe care le presupune îngrijirea animalelor.

Într-o zi, un prieten a abordat subiectul foarte direct. „M-a întrebat: «De ce să nu vinzi cireada? Creşterea vitelor a devenit acum o plăcere, nu o afacere». A fost picătura care a umplut paharul. Când abandonezi un mod de viaţă familiar şi sigur, schimbarea începe cu felul în care gândeşti. Cuvintele lui m-au ajutat să trec de la emoţie la raţiune“, povesteşte Mario.

Orice îndoieli ar mai fi avut au fost risipite de seceta dezastruoasă din acel an, care i-a uscat păşunile şi l-a obligat să cumpere cantităţi enorme de nutreţ scump. Plata facturii i-a redus profitul provenit din vânzarea vitelor la zero. Marta, născută tot într-o familie de crescători de vite şi care se împotrivise trecerii la cultivarea de soia cu şi mai multă îndârjire decât soţul ei, a cedat şi ea în cele din urmă.

„A fost mai mult decât greu, a fost dureros“, spune Marta. „A fost traumatizant să renunţăm la nivelul de profesionalism pe care îl atinsesem. Lăsam în urmă 20 de ani din viaţa noastră“, adaugă ea.

Până la finalul anului 2008, pentru Mario nu mai era cale de întoarcere. A început să reducă numărul de vite, proces care avea să dureze trei ani, a scos kilometri întregi de garduri din sârmă electrificată şi a plantat prima cultură de soia. A fost nevoit să sape opt kilometri de canale de scurgere, pentru a preveni inundaţiile provocate de furtunile puternice din regiune. „Vitele pot trăi o vreme printre bălţi, cerealele nu“, explică el.

Cinci ani mai târziu, Mario este fermier cu acte în regulă, o schimbare de identitate care cândva nici măcar nu i-ar fi trecut prin gând. Pe ferma lui, care se întinde pe 1.821 de hectare, cultivă soia, floarea-soarelui, grâu şi porumb. Anul trecut, a încasat 800.000 de dolari din vânzarea de grâne, de două ori mai mult decât obţinea pe vite „într-un an bun“.

„Am hotărât că vrem o viaţă mai bună“, spune Mario. „Numai teama m-a împiedicat să iau decizia mai devreme, teama de mine însumi şi de cum aveam să reacţionez la schimbare.“

Mario nu ÎŞI mai începe ziua de lucru la ferma unde odinioară se trezea înainte de răsărit, încăleca pe Pamperito, calul lui preferat, şi străbătea terenul, verificând gardurile şi sistemele de adăpare alimentate de turbine de vânt şi înhăţând cu lasoul viţeii care trebuiau vaccinaţi.

Acum, Mario locuieşte în San Miguel del Monte, iar primul lucru pe care îl face când se trezeşte este să-şi deschidă calculatorul şi să citească ştirile din ziarele online şi de pe alte câteva site-uri şi bloguri specializate în industria agricolă, pentru a afla noutăţile de pe piaţa mondială a grânelor şi a seminţelor.

În această dimineaţă de iunie, vrea să distribuie 100 de tone de boabe de soia, printr-un intermediar din Buenos Aires. Este una dintre cele două tranzacţii lunare prin care îşi vinde recolta, care anul trecut s-a ridicat la 3.600 de tone de soia şi porumb, depozitate în patru silozuri diferite din provincia Buenos Aires, grânarul naţiunii.

„Sunt la curent cu ce se întâmplă pe piaţă în fiecare zi. Tot timpul caut informaţii, încerc să evit surprizele“, spune Mario, după ce încheie vânzarea la preţul de 325 de dolari pe tonă. „Când vindeam vite, informaţiile despre preţuri le aflam din ziar, a doua zi. Acum totul e instantaneu. Grânele sunt o piaţă globală, vitele sunt o piaţă locală.“

După ce se ocupă de treburile administrative, Mario se îndreaptă spre fermă. Acolo se întâlneşte cu managerul, în hala pentru vehicule, unde discută despre întreţinerea celor cinci maşini de la fermă, în care Mario a investit peste 800.000 de dolari şi pe care le închiriază şi altor fermieri.

„Acum duc o cu totul altă viaţă. Soţia mea a fost foarte reticentă la schimbare. Îi plăcea să vadă vacile la fermă“, îşi aminteşte Mario.

Prosperitatea de care se bucură acum Mario datorită cultivării de soia a făcut mai uşoară trecerea la noul mod de viaţă. Împreună cu Marta, a făcut o călătorie de o lună prin Europa anul trecut, iar fiica lui de 16 ani a fost la Disney World de două ori, excursii pe care nu şi le-ar fi permis pe vremea când creştea vite. Familia deţine trei maşini, inclusiv un Mercedes Benz SUV nou.

Şi, totuşi, agricultura în Argentina este „ca atunci când sari coarda – trebuie să ştii când să intri în joc şi să sari şi când să te dai la o parte, ca să nu te împiedici“. Guvernul strâmtorat îi ia mereu prin surprindere pe fermieri, prin creşteri constante ale impozitului pe proprietate.

Dar Mario spune că nu mai poate da înapoi. A îmbrăţişat pe deplin viaţa de fermier, îi place să descopere tehnologii noi şi are ambiţii mari.

Într-o sâmbătă după-amiază, în ianuarie 2014, a condus aproape 260 de kilometri spre sud, până în oraşul Rauch, pentru a vedea o jineteada, varianta argentiniană a unui rodeo. La intrarea în târg, a văzut o bucată uriaşă de carne de vită rumenindu-se pe cărbuni încinşi. În apropiere, o mulţime de vânzători îşi aşezaseră tarabele unde vindeau mărunţişuri precum cuţite numite facones, curele ornamentale, poncho-uri colorate şi alte obiecte asociate cu gauchos. După-amiaza, călăreţii şi-au dovedit iscusinţa întrecându-se în curse cu obstacole, călărind la viteze ameţitoare, fără şa.

Mario spune că îl întristează stingerea acestei tradiţii argentiniene unice. E adevărat că stilul de viaţă gaucho a început să dispară acum mai bine de o sută de ani, aşa cum nici cultura cowboylor din vestul Americii nu a putut supravieţui apariţiei fermelor şi agriculturii industriale. „Pentru mine, creşterea vitelor nu a fost niciodată o afacere, ci un mod de viaţă, o filozofie. Îţi oferă cerul liber şi independenţă şi te învaţă să ai răbdare, pentru că rezultatele vin greu“, spune Mario, mergând agale printr-un câmp de floare-soarelui, unde pe vremuri mâna taurii. „Dar realitatea mi-a arătat că trebuie să mă schimb. N-aveam de gând să dau faliment pentru că-mi plac vacile.“

Va supravieţui spiritul gaucho în faţa tuturor forţelor sociale şi economice care îi stau împotrivă? Mario recunoaşte că niciunul dintre cei doi fii ai săi nu este interesat de creşterea vitelor, de polo sau chiar de gauchos.

„Tradiţia transmite o idee. Nu ar trebui să dispară cu desăvârşire, chiar şi în lumea asta materialistă. Altfel ne vom pierde rădăcinile.“

Asta crede Mario Cáceres, care rămâne un gaucho până la capăt.

Vote it up
62
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza