Strivit de carduri si parole

Pentru accesul la birou, cumparaturi, salariu si multe alte servicii trebuie sa car o gramada de plastice
 
<p>
“Mi-am uitat cardul de acces“, spun umil.Fata din spatele pupitrului inalt ma priveste cu raceala. Nu spune nimic cateva secunde. Mie mi se pare ca trece o ora...

„Numele...“, se aude vocea ei metalica. Ma gandesc ca, daca tot se intra cu cardul, mai bine montau aici, la intrare, un robot. Ar fi fost mai uman.

E luni dimineata si e aproape normal sa-mi uit cardul de acces acasa. In timpul weekendului mi-l scot din buzunar si apoi nu ma mai gandesc la serviciu decat in momentul in care-mi pipai buzunarele la intrarea in companie. Dar, pentru robotul din fata mea, asta nu conteaza. Imi da un card de acces temporar. Bineinteles ca o sa uit sa-l predau diseara, la plecare, si o sa ma trezesc acasa cu doua carduri. O sa-mi ia o saptamana sa-mi limpezesc situatia cu accesul in firma, apoi vine weekendul si o iau de la inceput.
In momentul in care robotul feminin de la pupitru imi intinde porcaria de plastic alb, mi-am dat seama ca tehnologia, incet, incet, ne mana spre o lume absurda. Ne usureaza viata din multe puncte de vedere, dar o si incurca, incat nu mai stii pe ce lume traiesti.

Tot marketingul din lume, toata publicitatea iti transmite mesajul cat de usor e sa obtii un bun sau serviciu daca iti face rost de un anumit card, daca te inregistrezi la un anumit magazin, farmacie sau bacanie, daca te inregistrezi pe un anumit site. In schimbul inregistrarii primesti un „username“, o parola si, deseori, un card. Am vreo 15 „username-uri”. 15 pe care le stiu, mai sunt vreo 15 pe care le-am uitat. Parole nu va mai spun. De la telefon, pana la calculatorul de la serviciu, laptop, apoi un alt rand de parole, username-uri si pin-uri pentru tot felul de site-uri. La asta adaugati cardul de la policlinica, de la dentist, de la vreo trei lanturi de farmacii, trei de supermarketuri, un cinema (la asta am renuntat pentru ca, atunci cand mi-a expirat, mi-au pus in fata un maldar de formulare ca sa ma inregistrez din nou. Am zis pas) La toate astea se adauga cardurile bancare. La fiecare nou loc de munca sunt obligat sa-mi fac unul nou pentru salariu. Cum sunt jurnalist, cam o data la trei ani imi schimb jobul. Asa ca am in portofel vreo cinci carduri goale. Am pe acasa si carduri de acces de la vechile locuri de munca. Cred ca pot sa ma intorc cand vreau intr-o redactie in care am lucrat acum trei ani, sa ma asez la calculator, sa-mi „bag parola“ si sa incep sa scriu. Cel mai tare e cand scot bani de la bancomat, introduc in el un card expirat si formez un numar valabil. Se blocheaza bancomatul si plec. Intr-unul din cosmarurile mele, ma vad arestat de niste ofiteri de la Biroul de Credit pentru o datorie de un leu. Intotdeauna imi spun ca o sa-mi fac ordine printre carduri, dar nu reusesc pentru ca vin mereu altele.

Inginerii care se ocupa cu sistemele de securitate sunt oameni foarte inteligenti, dar nu inteleg nimic din natura umana. Urmatoarea mare inventie va fi cea in care nu mai ai nevoie de niciun card. Ci doar de un  cip infipt in creier. Asta la inceput. Asa a fost si cu cardurile. Aveai nevoie doar de unul, de o parola si de un „username“. Apoi s-a pornit iadul.
Dar sa vedeti cand se combina utilitatea cardurilor cu magia internetului. Iese un monstru numit „internet banking“. Doamna de la banca, dupa ce m-a pus sa completez zeci de formulare, m-a rugat sa bifez si optiunea „internet banking“. Auzisem de facilitate. Banuiam ca e ceva care `mi va complica existenta, dar am acceptat pentru ca era o doamna draguta. Dar nicio clipa nu mi-am imaginat ca e ceva descurajant de complicat. Peste o saptamana se intoarce cu un pachet. Ne asezam la o masa si incepe sa-l deschida. Scoate un manual mai gros decat culegerea de Analiza matematica a lui Petrica si Lazar, scris intr-un limbaj la fel de neinteles pentru mine. Pe langa analiza matematica, tipa draguta scoate si o cutiuta metalica asemanatoare cu un calculator de buzunar. Deschide manualul si incepe sa-mi explice cum sa-mi fac un cont de internet banking. Dupa o jumatate de ora de explicatii, m-a convins ca nu o sa-mi fac decat in situatia in care voi ajunge multimilionar si singura preocupare o sa fie aceea de a urmari cum mi se inmultesc banii pe internet. Pe langa parole, pin-uri, numere de cont si username-uri, trebuia sa generez si un cod din dracia de metal pe care trebuia sa-l introduc intr-un interval dat de timp ca sa pot sa-mi vad cele patru sute de lei flescaite din cont.

A trecut mai bine de un an, dar nu m-am incumetat sa folosesc culegerea si cutia metalica niciodata. Poate am imbatranit si nu mai fac fata valului de parole si carduri care se napustesc peste mine. Un alt cosmar al meu e ca-mi uit parola de la Facebook si nu mai pot sa vad pozele prietenelor care s-au maritat in ultimul weekend.</p>

Vote it up
239
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza