Strigat de ajutor

Ai putea supravietui 18 ore, fara vesta de salvare, in mijlocul unui lac cu o apa de 15 grade Celsius? Cineva a reusit
 
<p>
Michael Trapp se simtea foarte bine in timp ce-si pilota, pe deasupra lacului Huron, avionul Cessna 150, fabricat in 1966. Era dupa-amiaza zilei de 26 iulie 2011. Zbura la o altitudine de 900 de metri dinspre casa lui din Gouverneur, statul american New York, spre Eau Claire, statul Wisconsin, la o reuniune de familie. Julie, sotia lui, se aratase nemultumita de decizia lui. Ba chiar ii ceruse sa-si scrie testamentul, daca insista sa mearga. Dar Trapp n-o luase in seama. Intr-adevar, nu facuse niciodata un zbor atat de lung, iar avionul avea o varsta mai mare decat el. Si da, nu mai traversase niciodata o intindere de apa atat de mare. Stia ca nu are la activ decat 130 de ore de zbor. Dar, zau asa, ce poate sa mearga rau?, se intrebase. Facuse sute de decolari si aterizari, isi stabilise traseul cu multa grija, ba chiar hotarase sa plece cu o zi mai devreme, ca sa evite vremea rea. Calatorind cu avionul sau, nu cu o cursa comerciala, economisea cateva sute de dolari. Cei care scoteau din buzunar aproape o mie de dolari pentru privilegiul de a fi pipait de agentii de securitate si de a fi inghesuiti ca sardelele intr-o cutie erau niste fraieri.

Chiar in timp ce se gandea la asta, zgomotul motorului se schimba. Considerabil. Oare nu mai avea combustibil? Putin probabil. Si totusi, Trapp lua decizia sa treaca pe alimentarea din celalalt rezervor. Insa motorul continua sa piarda putere, iar avionul incepu sa coboare. Barbatul porni si carburatorul. Nicio schimbare. Apoi deschise supapa de admisie. Dar avionul continua sa piarda altitudine. Se uita prin parbriz si zari o bucata de uscat – parea sa fie peninsula Michigan, care pe harta seamana cu o manusa cu un singur deget.

A luat legatura cu turnul de control din Lansing, statul Michigan, comunicandu-si pozitia si directia. „Ma aflu deasupra apei si am probleme la motor“, le-a spus el. „Ati putea sa ma urmariti pe radar, va rog? Sa va asigurati ca ajung la tarm?“

Lui Trapp i s-a spus sa intre pe o frecventa radio de urgenta si sa comunice centrului de salvare amplasamentul si datele sale de identificare. Dar apa se apropia cu repeziciune – ajunsese deja la 30 de metri de suprafata lacului –, asa ca a trecut iarasi pe frecventa turnului de control din Lansing. „O sa ma prabusesc in apa!“, a strigat el.

Incetinise la 80 de km/h, stiind ca la 78 km/h, avionul nu s-ar mai fi mentinut in aer. Sirena de la bord ii semnaliza oprirea motorului. Trapp deschise usa cabinei si trase de mansa ca sa ridice botul avionului. Ironia sortii: chiar atunci, motorul porni din nou. Prea tarziu! Coada atinse apa, iar avionul se dadu peste cap. Parbrizul se facu bucati, iar apa navali in cabina. Raspunsul turnului de control la SOS-ul lui Trapp se pierdu in furia apei. Era ora 16.12.

La 42 de ani, Trapp nu era ceea ce s-ar putea numi un barbat bine facut. Mecanic auto si – dupa spusele lui – „impatimit al vitezei“, Trapp se cantarea in mod regulat, de fiecare data cand participa la cursele locale de raliu. Avea 1,75 metri si 93 de kilograme, ceea ce reflecta viziunea lui relaxata asupra vietii. Nu era genul care sa-si faca multe griji. Ii placea sa rada si sa-i amuze pe cei din jur, petrecandu-si timpul in familie sau intre prieteni. La prima vedere, oferea imaginea unui amator de senzatii tari, dar, pentru el, adevarata atractie a raliului era atmosfera de camaraderie din timpul curselor: ii placea sa repare masini cu prietenii lui, la fel de mult pe cat ii placea sa le conduca.

Nu-si dorise dintotdeauna sa zboare. Microbul il lovise insa cu trei ani inainte. Zbura cu avionul unui prieten, iar, la un moment dat, acesta i-a spus: „Tine mansa un pic, Mike. Vreau sa fac niste poze.“ Si a prins imediat gustul pilotajului. Cateva luni mai tarziu, deja obtinuse permisul de pilot si stransese mare pare din cei 13.900 de dolari cat il costase micul avion Cessna. Baietii si nepotul lui – Jeffrey (19 ani), Nicholas (17 ani) si Drake (11 ani) – erau entuziasmati si fiecare voia sa-l insoteasca in zborul peste Muntii Adirondack si fluviul St. Lawrence, sa admire lacurile, padurile si oraselele din nordul statului New York. Dar Julie nu era la fel de incantata. Avionul ii dadea fiori. Zburase cu el doar de doua ori. Daca sotul ei avea de gand sa-si riste viata, era liber s-o faca, dar ea nu voia sa-i fie alaturi in aceasta aventura.

Odata prabusit, Trapp si-a desfacut harnasamentul de siguranta. Isi tinea respiratia. A inotat pe sub apa si a iesit la suprafata, agatandu-se de coada avionului, care incepuse sa se scufunde. In cele din urma, i-a dat drumul. L-a urmarit scufundandu-se sub adidasii sai, pana cand a disparut cu totul. „Adio, fata mea...“, a zis el cu voce tare. Avionul Cessna s-a scufundat in mai putin de un minut.

Macar esti in viata, si-a spus Trapp in sinea lui. Iar apa nu era foarte rece – avea intre 18 si 22 de grade. Fara avionul de care s-ar fi putut tine si fara niciun un echipament de plutire, Trapp era nevoit sa calce apa. Valurile de vreo doi metri il tot scufundau insa. Iesea la suprafata, scuipa apa, dadea din maini si din picioare, dupa care tragea aer in piept cu o clipa inainte sa-l loveasca urmatorul val. Trebuie sa-ti faci un plan, s-a gandit el.

Cat lucrase in marina militara, Trapp invatase sa transforme o pereche de pantaloni intr-o vesta de salvare. Si-a scos adidasii din picioare, apoi si-a dat jos blugii, a legat cei doi craci unul de altul, i-a umplut cu aer, dupa care si i-a pus in jurul gatului. La urmatorul val mai puternic, pantalonii i s-au rasucit in jurul gatului si aproape l-au sugrumat. Si-a zis in sinea lui ca fusese o idee prosteasca, asa ca a aruncat pantalonii si a revenit la calcatul apei.

A facut pluta, ca sa-si mai traga sufletul, insa valurile nu conteneau, iar la un moment dat, apa i-a navalit in plamani. A vomitat. Te-ai prabusit cu avionul si ai reusit sa scapi, si-a zis in sinea lui. Iar acum o sa te ineci. Blugii inca pluteau la cativa metri de el, asa ca a inotat pana la ei, si-a scos portofelul si l-a varat in chiloti. Se gandea ca altfel s-ar fi putut face identificarea sa, in caz ca s-ar fi inecat in cele din urma.

Julie a primit telefonul pe la ora sase seara. I s-au comunicat putine detalii: Michael trimisese un SOS. Acum era dat disparut. Garda de Coasta incepuse cautarile. Aveau s-o tina la curent. Julie a inchis, buimaca, ba chiar si furioasa. Si te-am prevenit, si-a zis ea. Nu putea sa faca altceva decat sa astepte.

Garda de Coasta a trimis in cautarea lui Trapp trei aparate de zbor si trei ambarcatiuni. Dar cum autoritatile nu reusisera sa identifice coordonatele avionului inaintea prabusirii, zona de cautare avea o suprafata de 4.600 de kilometri patrati, adica aproximativ suprafata Parcului National al Marelui Canion. Unde mai pui ca, in mijlocul unor valuri de doi metri, un cap iesind deasupra apei era un lucru minuscul.

Inca nu sunt pregatit sa mor, si-a zis Trapp in sinea lui. Intr- adevar, valurile erau puternice, dar si-a amintit ca vazuse la televizor un reportaj despre o fata de 12 ani care traversase Canalul Manecii. „Daca o fata de 12 ani poate sa faca asta, atunci si eu pot sa rezist aici o vreme, calcand apa“, s-a gandit el. Ii era greu sa nu se gandeasca insa la toate lucrurile pe care le lasase in avion – telefonul mobil impermeabil, doua rulade, dar si o geanta frigorifica si un bidon cu apa, care l-ar fi putut ajuta sa stea la suprafata. Se intoarse pe burta, inotand caineste, iar dupa cateva clipe, zari ceva. O geamandura de navigatie? In culmea bucuriei, porni intr-acolo. Ce bine! O sa inot pana la geamandura si o sa stau agatat de ea pana or sa vina sa ma salveze, si totul o sa fie bine. A inotat din greu timp de doua ore, facand pluta din cand in cand, ca sa se odihneasca. La un moment dat, in timp ce isi tragea sufletul, cu urechile scufundate in apa, a auzit un zgomot de motor. A ridicat capul din apa si s-a uitat de jur imprejur. La nici 50 de metri de el, a vazut un cargobot urias. A inceput sa strige si sa dea din maini, dar nava a trecut pe langa el, iar siajul elicei aproape ca l-a inecat.

Soarele mai avea un pic si cobora sub linia orizontului, iar Trapp si-a dat seama ca obiectul spre care inotase nu era o geamandura de navigatie, ci varful unui cos de fabrica de pe tarm. In regula, si-a zis el. Si mai bine. O sa inot pana la mal. La un moment dat, cand mai avea cam trei kilometri pana la luminile palpaitoare ale tarmului, a nimerit peste un curent care l-a pus la grea incercare. A hotarat sa inoate din rasputeri, pana o sa-si piarda respiratia, iar muschii sa i se „gripeze“. Dar mai intai a facut pluta o vreme ca sa se odihneasca. Dupa ce si-a revenit, si-a dat seama ca se indepartase de tarm. Pe cer aparuse prima stea. Si-a pus o dorinta.

Familia si prietenii se adunasera in casa lui Trapp din Gouverneur. Julie era ingrijorata. Statea langa telefon si vorbea putin. Aprecia sprijinul oferit de musafiri, dar cel mai mult si-ar fi dorit sa fie lasata singura. In cele din urma, dupa ce au plecat cu totii, s-a intins in pat, iar mintea i-a fost asaltata de scenarii la care ar fi preferat sa nu se gandeasca. Dupa o vreme, a reusit sa adoarma – pe partea patului unde de obicei dormea Michael.

De-a lungul acelei nopti, lacul a fost survolat fara incetare de doua elicoptere, un avion C-130 din Carolina de Nord, o aeronava de la departamentul unui serif local si una a Fortelor Aeriene Canadiene. Dar Trapp n-a vazut niciunul dintre aceste aparate de zbor. In schimb, a vazut lumina verde a unei geamanduri aflate la ceva distanta de tarm. A hotarat sa revina la planul initial – sa se agate de geamandura si sa astepte pana avea sa fie salvat. Dar curentul ii dadea in continuare batai de cap.

Si totusi, Trapp se straduia sa-i tina piept, innebunit de distanta mica ce il mai despartea de geamandura. Inota pana simtea ca i se muiau mainile si picioarele, apoi se odihnea pe spate, sub cerul instelat, iar cand reincepea sa inoate, isi dadea seama ca era mai departe decat inainte. In noaptea asta, n-o sa vina nimeni dupa tine, si-a zis in sinea lui. Trebuie sa te linistesti si sa astepti sa rasara soarele. Iar dimineata o sa te vada cineva si o sa vina sa te salveze. S-a intins iarasi pe spate, vrajit de luminile palpaitoare ale cerului, si a urmarit stelele cazatoare, surprins de cat de multe puteai vedea. Asta daca nu aveai nimic altceva la care sa te uiti. Valurile se domolisera, iar Trapp mai inota doar din cand in cand, sa ramana in zonele cu apa calda. Cand incepea sa tremure, se straduia sa se controleze, frecandu-si pielea de pe maini si picioare, pana cand reusea sa inoate iarasi calm.

Se gandea la cei dragi. Erau multi oameni care depindeau de el: Julie, baietii lor, angajatii de la atelierul auto, prietenii lui. Dupa o vreme, si-a dat seama ca putea sa-si ia o pauza de la incercarea prin care trecea, imaginandu-si ca era acasa, alaturi de cei dragi – razand cu prietenii lui, sau ghemuit in pat, alaturi de Julie. Din cand in cand, il mai izbea insa cate un val rece, dupa care scuipa apa care ii intra in gura si o lua de la capat.

In mijlocul unei astfel de pauze, Trapp a simtit ca-l loveste ceva in coaste. Ce naiba? A intins mainile in jur, cautand o bucata de lemn sau o cine stie ce alta ramasita. Dar nu era nimic de genul acesta. Era un peste. Un peste urias. Mintea lui Trapp a inceput sa goneasca nebuneste, imaginandu-si niste falci uriase care il inhatau de sub apa. Nu! Trebuie sa-ti scoti asta din cap. N-ai timp de asa ceva.

S-a intins iarasi pe spate si s-a relaxat. Dupa cateva clipe, a simtit un tantar care il ciupea de frunte. Nu se poate! La trei kilometri de tarm? N-ai niciun pic de mila? A tras o injuratura si a dat din mana, iar tantarul a plecat.

Mai tarziu, s-a intors pe burta, ca sa-si dea seama unde se afla, si a vazut o umbra falfaind intre el si luminile de pe tarm. Si-a incordat privirea si a reusit sa-si dea seama ce era: o pasare de apa – un cormoran. Acesta a zburat de cateva ori in jurul lui, apoi a aterizat pe apa neagra si a inceput sa inoate spre el. La naiba! O sa-mi scoata ochii cu ciocul. „Pleaca de-aici!“, a urlat el, iar pasarea s-a speriat si exact asta a facut.

Asteptand sa rasara soarele, prin minte i se perinda intreaga lui viata. Se gandea la prostiile pe care le facuse, la certurile inutile cu Julie. A inceput sa se roage. „Mai lasa-ma sa-mi imbratisez sotia o data. Mai lasa-ma sa-mi imbratisez copiii o data. Te rog. Fa sa se intample ceva.“

Au trecut si alte nave, dar Trapp se leagana in mijlocul valurilor la fel de invizibil si de insignifiant ca o bucata de lemn. Cand a rasarit soarele, Trapp s-a bucurat de caldura, insa valurile au devenit mai mari. I se facuse foarte frig si incepuse sa aiba crampe puternice in muschii epuizati de efort. Nu ai multe optiuni, si-a zis in sinea lui. Sau inoti, sau mori. Sunt singurele tale variante.

A hotarat s-o apuce contra curentului pe o traiectorie oblica si astfel sa ajunga la tarm. A inceput sa inoa-te din greu. Un vas de pescuit s-a apropiat de el foarte mult – atat de mult, incat Trapp avea impresia ca il putea atinge. Pe punte se plimbau trei persoane. A tipat si a dat din maini cu toata puterea, pana cand a ramas fara vlaga. Dupa ce si-a revenit, curentul il tarase la vreo 500 de metri distanta de nava.

Deja nu-si mai simtea mainile si avea niste furnicaturi ciudate in brate. Trebuie sa te linistesti, si-a spus iarasi in sinea lui. Dar ii era din ce in ce mai greu sa faca asta. A ridicat privirea si a vazut apropiindu-se un iaht. A scos un card de credit din portofel si s-a straduit sa reflecte razele soarelui spre iaht. Si-a scos apoi o soseta si a inceput s-o agite in aer.
Dar n-a avut noroc. In urmatoarele doua ore, s-au apropiat de el inca doua iahturi, iar Trapp a incercat in van sa le atraga atentia. Statea in apa de 18 ore.

Dupa o vreme, a vazut inca un vas. Amortit si plin de crampe, Trapp s-a oprit ca sa agite soseta si sa reflecte lumina soarelui cu cardul de credit. Dar vasul si-a continuat drumul. Te rog, te rog, te rog! S-ar putea sa nu mai am o noua sansa. Te rog!“

Dean si Diane Petitpren pornisera impreuna cu prietenii lor intr-o vacanta la bordul iahtului lor Viking, lung de 18 metri. Dupa vreo trei ore pe lac, Diane a aruncat o privire spre tarm si a vazut ceva plutind in apa. A ramas cu ochii atintiti intr-acolo, iar Erik Krueger, capitanul pe care il angajasera pentru acea croaziera, a intors iahtul.
   
Era ora 10.30 atunci cand a sunat telefonul lui Julie Trapp.
– Alo?, a raspuns ea cu precautie.
– Numele sotului tau e Michael?,
a intrebat Marita Grobbel, o invitata a familiei Petitpren.
Julie n-a fost in stare sa raspunda.
– L-am gasit in lacul Huron, a continuat Marita.
– Marita! Spune-i ca e in viata!, a strigat Dean Petitpren.

Mike Trapp a fost dus la spitalul Covenant din Saginaw,  Michigan, unde a primit ingrijiri medicale pentru hipotermie si epuizare fizica. Statea intins pe patul de spital, minunandu-se de norocul sau. La un moment dat, a vazut-o pe Julie in prag.
– Nu vreau sa te ranesc, asa ca n-o sa te strang prea tare in brate, a zis ea.
– Nu-ti face griji din cauza asta, i-a raspuns Trapp, cu ochii plin de lacrimi.
Asa ca Julie l-a strans in brate cat de tare si-a dorit.

Potrivit Serviciului de Cautare si Salvare al Statelor Unite, o persoana care sta in apa cu temperatura intre 15 si 20 de grade ajunge la epuizare sau isi pierde cunostinta in doua pana la sapte ore. Incercarea prin care a trecut Trapp a durat 18 ore. A slabit trei kilograme si a stat trei zile in spital, recuperandu-se de pe urma nivelului foarte ridicat de proteine din sange – eliberate de muschii lui suprasolicitati –, care i-ar fi putut bloca rinichii.

Dupa ce l-au scos din apa, salvatorii sai de pe iaht l-au infasurat intr-o patura groasa si i-au dat o banana. „A fost cea mai buna banana pe care am mancat-o in viata mea“, spune Trapp. Iar patura absorbea razele soarelui si imi incalzea trupul. „Eram… Simteam… “ Face o pauza sa-si adune gandurile: „Sunt putine momente la fel de pretioase ca acela. Acum ma bucur de viata mea si ma distrez. Inca nu sunt pregatit sa renunt la toate astea.“

</p>
Vote it up
238
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza