Străinul care mi-a schimbat viața

Întrebarea șoferului de taxi a însemnat un alt destin pentru fiul său
 

Timp de 28 de ani, trei luni şi 12 zile, am condus un taxi pe străzile din New York. Dacă ar fi să mă întrebaţi ce am mâncat ieri dimineată, probabil că nu aş şti să răspund. Dar amintirea unei anumite curse îmi este bine întipărită în memorie. Era o dimineaţă însorită de luni din primăvara anului 1966. Din cauza vremii frumoase, lucrurile nu mergeau prea bine. Eram oprit la un semafor aflat chiar vizavi de Spitalul din New York, când am observat un bărbat bine îmbrăcat coborând pe scările spitalului. Mi-a făcut semn cu mâna.

În momentul acela, culoarea semaforului s-a făcut verde, şoferul aflat în spatele meu a început să claxoneze nervos şi am auzit fluierul unui poliţist. Dar eu nu aveam de gând să pierd cursa aceasta. Într-un final, bărbatul a ajuns în dreptul taxiului şi s-a urcat. „La Aeroportul LaGuardia, vă rog“, mi-a spus. „Şi vă mulţumesc pentru că m-aţi aşteptat.“

Ce veste bună, m-am gândit eu. Luni dimineaţa, LaGuardia e aglomerat şi, cu puţin noroc, aş putea să prind două curse legate dus-întors. Ar fi o zi perfectă.

Ca de fiecare dată, mă întrebam cine e pasagerul meu. Oare tipul ăsta e vorbăreţ, mumie sau un cititor de ziare? După câteva momente, el a fost cel care a deschis conversaţia. A început într-un mod destul de obişnuit: „Vă place să conduceţi taxiul?“

Era o întrebare obişnuită, aşa că i-am dat răspunsul obişnuit. „E ok“, am spus. „Mă ajută să-mi câştig existenţa şi, uneori, întâlnesc persoane interesante. Dar, dacă aş putea găsi o slujbă unde aş câştiga cu 100 de dolari mai mult pe săptămână, n-aş ezita. Dar dumneavoastră?“

Răspunsul lui m-a intrigat. „Eu nu mi-aş schimba serviciul, chiar dacă ar trebui să renunţ la 100 de dolari pe săptămănă.“

Nu am mai auzit pe nimeni să dea un astfel de răspuns. „Dar ce lucraţi?“

„Lucrez la departamentul de neurologie, la Spitalul din New York.“

Întotdeauna m-au fascinat oamenii şi am încercat să învăţ cât de mult de la fiecare. De multe ori, în timpul curselor mai lungi, am stabilit chiar o relaţie de prietenie cu pasagerii mei şi deseori s-a întâmplat să primesc sfaturi de la contabili, avocaţi sau instalatori.

Probabil că ceea ce am făcut a avut legătură cu faptul că acest om părea să-şi iubească munca. Poate că a fost de vină atmosfera plăcută din acea dimineaţă frumoasă de primăvară. Cert e că m-am hotărât să-i cer ajutorul. Ne apropiam de aeroport, aşa că mi-am făcut curaj.

„Pot să vă cer o favoare?“ Nu mi-a răspuns. „Am un fiu, are 15 ani, e un băiat bun. Se descurcă bine la şcoală. Noi vrem să-l trimitem în tabără vara aceasta, dar el vrea să-şi găsească o slujbă. Însă, un băiat de 15 ani nu poate să-şi găsească de lucru decât dacă tatăl lui ştie pe cineva cu o afacere, iar eu nu ştiu pe nimeni“. Am făcut o pauză. „Aveţi cumva posibilitatea să-l ajutaţi să-şi găsească o slujbă pe perioada verii - chiar fără să fie plătit?“

El nu răspundea nimic în continuare, iar eu începeam să mă simt ciudat pentru că am deschis subiectul. Într-un final, chiar înainte să ajungem în faţa terminalului, a spus: „Studenţii la medicină au un proiect de cercetare pe perioada verii. Poate ar putea să-şi găsească un loc acolo. Rugaţi-l să-mi trimită fişa cu rezultatele lui şcolare.“

A băgat mâna în buzunar şi a căutat o carte de vizită, dar nu a găsit. „Aveţi o bucată de hârtie?“ a întrebat.

Am rupt o bucată din punga în care aveam pachetul pentru prânz, el a scris ceva pe ea şi mi-a plătit drumul. A fost ultima dată când l-am văzut.

În seara aceea, în timp ce mă aflam la masă împreună cu familia, am scos bucăţica de hârtie din buzunarul cămăşii. „Robbie, aceasta ar putea fi o slujbă de vară pentru tine“, i-am spus fiului meu. El a luat-o şi a citit cu voce tare: „Fred Plum (n.r.: în limba engleză, prună), Spitalul N.Y.“

Soţia mea m-a întrebat: „E medic?“

Fiica mea m-a întrebat: „E un măr?“

Fiul meu m-a întrebat: „E o glumă?“

După ce l-am bătut la cap, după ce am încercat să-l conving cu vorba bună, după ce am şi ţipat la el şi l-am ameninţat că nu mai primeşte alocaţia, a doua zi de dimineaţă, Robbie i-a trimis situaţia şcolară. Glumele cu fructe au continuat pe parcursul următoarelor zile, dar, după un timp, incidentul a fost dat uitării.

DOUĂ SĂPTĂMÂNI MAI TÂRZIU, când mă întorceam de la muncă, fiul meu radia de fericire. Mi-a întins o scrisoare care îi era adresată, scrisă pe o hârtie groasă, cu litere în relief. Pe antet scria „Fred Plum, Medic, şeful Departamentului de Neurologie, Spitalul New York“. Trebuia să o sune pe secretara doctorului Plum, ca să se programeze pentru un interviu.

ROBBIE A PRIMIT SLUJBA. După ce a lucrat timp de două săptămâni ca voluntar, a fost plătit cu 40 de dolari pe săptămână pentru restul verii. Halatul alb de laborator pe care îl purta îl făcea să se simtă mai important decât era în realitate, în timp ce îl însoţea pe dr. Plum prin spital, ajutându-l la diverse treburi minore.

Vara următoare, Robbie a lucrat din nou la spital, dar de data aceasta a primit mai multe responsabilităţi. Pe măsură ce se apropia de finalul liceului, dr. Plum a fost foarte amabil şi i-a scris mai multe scrisori de recomandare pentru universitate. Spre marea noastră bucurie, Robbie a fost acceptat la Universitatea Brown.

A lucrat la spital şi a treia vară consecutiv şi a început, încetul cu încetul, să îndrăgească profesia de medic. Pe măsură ce s-a apropiat de finalul facultăţii, Robbie a aplicat pentru Şcoala de Medicină, iar dr. Plum l-a ajutat din nou cu scrisori de recomandare, în care a subliniat priceperea lui.

ROBBIE A FOST ADMIS la Colegiul Medical din New York şi, după ce a primit diploma de medic, a urmat o perioadă de patru ani de rezidenţiat, în care s-a specializat în obstetrică-ginecologie.

Dr. Robert Stern, fiul unui şofer de taxi, a devenit şeful rezidenţilor de la Centrul Medical Presbiterian Columbia. Unii ar putea-o numi soartă şi poate că aşa a şi fost. Dar asta nu face decât să demonstreze că marile oportunităţi se pot naşte în urma unor întâmplări absolut obişnuite – cum ar fi chiar o simplă călătorie cu taxiul.

Irving Stern, în vârstă de 93 de ani, locuieşte în continuare în Brooklyn. Robbie –acum dr. Robert Stern – şi dr. Plum şi-au trimis felicitări în fiecare an, cu ocazia Crăciunului, până la decesul doctorului Plum în anul 2010. Dr. Stern este în prezent specialist în obstetrică-ginecologie la Cabinetul de Medicină Health-Quest, din Fishkill, New York. Fiul său este cardiolog, una dintre fiicele sale este medic endodont şi cealaltă avocat. „E foarte posibil ca toate acestea să i se datoreze dr. Fred Plum, pe care nu o să-l uit nicicodată. Şi, evident, tatălui meu“, spune el.

 

© 1991 DE IRVING STERN. NEW YORK NEWSDAY (8 AUGUST 1991), NEWSDAY.COM.

 

Vote it up
117
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza