Stapan al propriului destin

Nascut pe 18 iulie, Nelson Mandela intruchipa o remarcabila poveste despre curaj, vointa si credinta in propriile convingeri
 

In 2005, Reader’s Digest a vorbit cu el despre viata sa, despre puterea mentala care l-a ajutat sa supravietuiasca celor 27 de ani in inchisoare si despre sperantele sale pentru Africa de Sud.

E un semn de apropiere din partea oamenilor din Africa de Sud fata de Nelson Mandela sa il numeasca Madiba, numele clanului sau, dar si o porecla afectuoasa. Asta pentru ca in Africa de Sud, Madiba a fost mereu vazut ca un parinte afectuos si intelept al unei natiuni transformate, dar si un adevarat om de stat international.

S-a nascut in 1918, fiu al unui membru al Casei Regale a tribului Thembu. Scolile la care a studiat Mandela au fost modelate dupa sistemul britanic. Mai tarziu, el a spus ca a fost invatat sa fie „un englez negru“. Ca negru sud-african insa, libertatile lui au fost strict limitate. Tanarul avocat s-a alaturat Congresului National African (ANC) si s-a dedicat stoparii prin mijloace pacifiste a sistemului de apartheid bazat pe diviziune si discriminare rasiala. Pus insa in fata represiunii brutale crescande a regimului, Mandela a fost acuzat de organizarea armata a unei aripi din ANC. Dupa luni intregi in care a trait si a lucrat in clandestinitate, a fost arestat in 1962. Judecat pentru tradare doi ani mai taziu, a fost condamnat la inchisoare pe viata fara posibilitatea eliberarii conditionate.

Detinut la inceput in inchisoarea de maxima securitate Robben Island, departe de Cape Town, Mandela ar fi putut foarte usor sa cedeze in fata disperarii. Tousi, el a refuzat sa lase sa-i fie distrus spiritul. „Eliberati-l pe Mandela“ a devenit un slogan in intreaga lume, iar in 1990 a iesit din inchisoare dupa 27 de ani. Curand dupa eliberarea sa, reprezenta ANC-ul in negocierile cu guvernul, ceea ce a dus la primele alegeri deschise tuturor sud-africanilor. Acestea, la randul lor, au condus la alegerea lui Mandela in 1994 ca presedinte al Africii de Sud. Puterea lui Mandela de a trece peste amaraciunea datorata separarii rasiste a tarii sale a ajutat democratia nou nascuta a Africii de Sud sa vindece ranile acelei diviziuni. Sud-africani de toate culorile se mandresc cu tranzitia pacifista a tarii lor de la conducerea minoritara a albilor la o democratie multirasiala – si ii acorda lui Nelson Mandela meritul conducerii acestei tranzitii.

Parasind functia dupa un singur mandat de cinci ani, Mandela a avut permanent un program crunt, care ar fi epuizat un om mult mai tanar. In interviul din 2005, el ne-a impartasit atat bucuriile, cat si necazurile. De exemplu, ne-a destainuit ca fiul sau, Makgatho, a murit de SIDA, desi putini au stiut ca este bolnav. Reader’s Digest a stat de vorba cu omul numit Madiba in biroul Fundatiei Mandela Rhodes din Cape Town.

RD: Cand in sfarsit v-ati recapatat libertatea politica dupa atatia ani de persecutie si inchisoare, oamenii ar fi inteles daca ati fi devenit un carmuitor condus de dorinta de razbunare. Totusi, ati ales calea reconcilierii. Sunteti vreun pic surprins de cata forta a generat?
Mandela: Ei bine, oamenii raspund in functie de felul in care relationezi cu ei. Daca ii tratezi cu violenta, vor raspunde in acelasi mod. Dar daca spui vrem pace, vrem stabilitate, atunci putem face multe lucruri care vor contribui la progresul societatii noastre.

RD: Ca presedinte, v-ati referit uneori la personaje din articolele Reader’s Digest, in special la cele care, la fel ca si dumneavoastra, au triumfat in fata adversitatilor. In inchisoare obisnuiati sa cititi revista?
Mandela: Da, e adevarat. Are povesti foarte interesante! Una dintre ele a fost despre un tanar din Canada – Terry Fox – care avea cancer la piciorul drept si care a fost sfatuit sa si-l amputeze. I-au amputat piciorul, dar el a refuzat sa isi planga de mila. A fost pe Atlantic si s-a hotarat sa alerge doar intr-un picior pana la Pacific. In felul acesta, povestile Reader’s Digest incurajeaza oamenii. Chiar daca ai o boala fatala, nu trebuie sa stai §i sa iti plangi de mila. Bucura-te de viata si infrunta boala pe care o ai!

RD: In tinerete ati fost crescut in spiritul bisericii metodiste. Religia a jucat un rol important in viata dumneavoastra?
Mandela: E important sa nu fii ostil fata de ceea ce marea parte a societatii a acceptat, fie ca sunt crestini, hindusi sau musulmani. E important sa respecti acest lucru, pentru ca, indiferent daca tu crezi sau nu in existenta unei fiinte superioare, umanitatea crede in asa ceva. Daca tu esti impotriva acestui lucru, te izolezi complet, si multi oameni nu te vor mai privi ca pe cineva care poate sa conduca societatea. Relatiile dintre o persoana si Dumnezeul sau reprezinta  ceva personal. Nu poti sa contesti credinta oamenilor intr-o fiinta superioara.

RD: Ati descris HIV/SIDA drept cea mai grava criza publica din toate timpurile si se pare ca ati transformat aceasta boala intr-o cruciada personala, pentru ca aveti convingerea ca se pot face mai multe. Este adevarat?
Mandela: Da. Unul din lucrurile cu care trebuie sa ne confruntam este stigmatul, evitarea oamenilor care sufera de SIDA. Prin contrast, amintiti-va ca Printesa Diana a vizitat spitalele cu suferinzi de SIDA, a stat pe paturile lor, a dat mana cu ei si a demolat ideea ca nu poti sta in aceeasi camera cu o persoana care sufera de SIDA. A facut foarte bine.

In 2000 m-am dus in provincia Limpopo (in  nordul Africii de Sud) pentru deschiderea unei scoli rurale. Discutam cu localnicii si mi-au spus ca intr-o casa din apropiere, ambii parinti murisera, lasandu-i singuri pe copii, cel mai mare in varsta de opt ani. Am spus: „Putem sa-i vedem?“ Vai, ce s-au mai bucurat, iar in drum spre casa respectiva au cantat cateva cantece despre mine. Apoi am intrat inauntru. Am stat cam 25 de minute. Cand am iesit afara, aceeasi multime care imi
cantase cantece acum fugea de mine. La inceput nu mi-am dat seama ca se indepartau de mine. Am marit pasul, dar si ei au marit pasul ca sa se indeparteze de mine. Cand mi-am dat seama ca fug de mine, pur si simplu m-am dus inapoi la masina.

RD: In afara de SIDA, cu ce alta mare problema se confrunta omenirea acum?
Mandela: Problema saraciei si lipsa educatiei, acestea doua impreuna. Este important sa ne asiguram ca toata lumea are acces la educatie.

RD: De-a lungul anilor ati alocat foarte mult timp copiilor dumneavoastra. Care credeti ca sunt cele mai importante lectii pe care parintii trebuie sa le aiba in vedere in cresterea copiilor?  
Mandela: Fara educatie, copiii nu vor face fata incercarilor cu care se vor confrunta. Asadar, este important sa li se ofere educatie si sa li se explice ca trebuie sa contribuie la dezvoltarea tarii. Fac acest lucru foarte des pentru copiii si nepotii mei, insa observ ca nepotii mei stiu acum mai multe decat mine!

RD: Ati devenit lider al aripii militare a Congresului National African dupa ce dumneavoastra si ceilalti conducatori ANC ati decis ca doar lupta non-violenta nu va pune capat opresiunii din Africa de Sud. Exista astazi locuri in lume in care luptele armate sunt justificate?
Mandela: Am fost nevoiti sa infiintam aripa militara ANC din cauza indaratniciei guvernului apartheid, care nu era pregatit sa discute cu noi. Nu erau pregatiti sa se adapteze sentimentelor noastre, asa ca am fost nevoiti sa adoptam metode pentru a-i constrange sa faca acest lucru, si am reusit. Asa ca decizia pe care o iei depinde de circumstantele in care te afli.

RD: Unde ati trage linia intre terorism si lupta legitima pentru libertate?  
Mandela: Sunt fidel principiului  – si am incredere in capacitatea oamenilor – de a gasi solutii rationale in situatiile conflictuale.  

RD: Exista personalitati internationale pe care nu le-ati intalnit, dar cu care v-ar face placere sa va intalniti?
Mandela: Sunt atat de multi barbati si femei care nu detin functii importante, dar a caror contributie la dezvoltarea societatii a fost enorma. Unii dintre acestia nu sunt cunoscuti nici macar in propria lor tara, dar cand te intalnesti cu ei, esti foarte impresionat. Aceia sunt eroi sau eroine pe care nu avem voie sa ii uitam. Daca te gande§ti la serviciile pe care le-au facut societatii, nu poti decat sa-i admiri.

RD: Deci diferenta o face mesajul, nu notorietatea celui care transmite acel mesaj?
Mandela: Da, asa este. Este vorba de contributia unei persoane la dezvoltarea societatii, indiferent de cunostintele sau provenienta sa.

RD: In timpul indelungatei incarcerari la Robben Island sau in alta parte, era ceva de care va aminteati, ceva ce aveati in minte, un mesaj sau un pasaj dintr-o carte, un cantec... ceva care v-a sustinut si v-a ajutat sa faceti fata acestor ani?  
Mandela: Era o poezie a unui poet englez, W.E. Henley, „Neinfrant“. Ultima strofa suna asa:
„Nu mai conteaza cat de aspru-i drumul,
Ce feluri de pedepse vin mereu,
Eu, azi, al sortii mele sunt stapanul
-Sunt capitanul sufletului meu“.

RD: Unii observatori cred ca ati fi fost un bun boxer profesionist daca nu ati fi avut de dus o lupta de eliberare. Ce alte profesii credeti ca v-ar fi placut?
Mandela: Mi-ar fi placut sa fiu un muncitor obisnuit, sa sap transee. Si boxul mi-a placut foarte mult, dar (ca si cariera) ar fi fost dificil. Unul din luptatorii pe care i-am admirat foarte mult a fost Muhammad Ali. Ca boxer, a incasat toata aceasta pedeapsa fara sa riposteze – incasand, incasand, incasand. In timpul luptei sale cu George Foreman – „Tunetul Junglei“, in Zair, in 1974 – a spus dupa cateva runde „Ne-am luptat atata si nici macar nu am inceput!“ Vezi tu, nu poti doar sa incasezi. Exista o limita, dupa care ripostezi.

RD: Cum v-ar placea sa fiti mentionat in istorie?
Mandela: Nu vreau sa fiu prezentat ca vreo divinitate. Mi-ar placea sa fiu tinut minte ca un om normal, cu virtuti si vicii.

Mandela este singurul din lume ce ar putea fi numit un sfant profan.— Richard Stengal, biograf si redactor-sef TIME

Vote it up
290
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza