Speranta de pe fundul paharului

In lumea noastra se bea fara discernamant. Putini isi dau seama cand incep sa abuzeze. Eu mi-am dat seama. Iata povestea mea
 
<p>Ma trezisem de vreo ora si deja bausem un paharel. Era toamna lui ‘99 si "consumam" binisor. Implinisem 43 de ani. Plecasem de patru ani de la intreprinderea de stat Hidrosib, care era in pragul falimentului, si ma angajasem la o firma de automatizari din Sibiu.
De doua saptamani ma mutasem la niste prieteni din Cluj, pentru a-i face investigatii Alinei, fiica mea de 17 ani. Pe radiografie aparea ceva langa inima si trebuia sa aflam ce. Ea spunea ca medicii incearca doar sa-i inventeze o boala. Eu, insa, eram sigur ca nu era ceva care trece cu aspirina.
Dupa-amiaza a sunat telefonul. Erau cei de la Clinica de Pediatrie. Primisera rezultatele biopsiei. Am fugit
intr-un suflet la cabinet.
- Limfomul Hodgkin este in stadiul IIB. Dar este vindecabil in proportie de 85% cu schema de tratament pe care v-o propun, mi-a spus medicul.
Am simtit ca-mi fuge pamantul de sub picioare: copilul meu avea cancer! Am stat vreo ora pentru a discuta riscurile. Doctorul mi-a dat doua brosuri si mi-a spus ca din 13 pacienti cu diagnostic similar pierduse numai unul,
care nu raspunsese la tratament.
Nu m-am dus direct la Alina, care ma astepta, ci am intrat intr-un bar. Am comandat o votca si am citit brosurile. Cauzele cancerului. Nu se stia de ce apare. Sprijinul familiei. Acest capitol oferea sfaturi despre cum sa se poarte familia cu pacientul. Am iesit din bar si am sunat acasa, la Sibiu, sa-i dau vestea Aurorei, sotia mea.
- Ce ai baut?, a fost prima ei reactie.
- Copilul moare si tu ma intrebi ce am baut? Ce importanta are? Trebuie sa luam o decizie, i-am raspuns.
Alina nu a vrut sa se interneze. Asa ca, sapte luni de zile, de trei ori pe luna, am dus-o cu masina de la Sibiu la Cluj, pentru citostatice. In ultimele doua luni de tratament, nu mai rezistam psihic. O duceam la spital, o lasam acolo si, in timp ce i se punea perfuzia, eu mergeam in cel mai apropiat bar. Trecusem pe rom. Mi se parea mai
aromat decat votca. Berea nu-si mai facea de mult efectul.
In aprilie 2000, in preajma zilei mele de nastere, aveam sa primesc marea veste: boala Alinei remisese complet. Insa boala mea nu s-a vindecat la fel de usor, mai ales ca eu tot refuzam sa cred ca aveam o problema. Mai tarziu am aflat ca, la alcoolici, procentul de recuperare e de maximum 5%. Mult mai mic decat la limfom.

Prima data cand am baut alcool aveam vreo cinci ani. Parintii ma lasasera cu sotul nasei mele, care mi-a dat sa sorb dintr-un pahar de sampanie. Mi s-a facut rau si a fost scandal in familie.
Cand am inceput sa consum alcool - de data aceasta in cunostinta de cauza - eram prin liceu. Aveam 16 sau 17 ani. Nu stiam atunci ca, la adolescenti si tineri, primele excese constituie deja un indiciu asupra unei tulburari serioase a personalitatii lor sau a mediului in care traiesc si reprezinta un semnal de alarma. La aceasta varsta, dependenta se instaleaza mai repede. In cazul meu, nimic nu trada insa evolutia ulterioara spre aceasta.
La noi in casa mai erau discutii cu privire la abuzurile ocazionale de bautura ale tatei, care, ca medic veterinar in Ardeal, mergea pe la casele oamenilor si toti il serveau cu cate un pahar. Totusi, consider ca el nu a fost dependent de alcool. Nu cred in caracterul ereditar al alcoolismului. Cred ca am avut propriul drum, pe care l-am parcurs cu hotarare, incet, dar sigur, spre un deznodamant ce putea fi tragic. Am fost dintotdeauna o fire emotiva, iar la mine cateva picaturi de alcool aveau ca efect diminuarea inhibitiilor, ma faceau mai sigur pe mine, mai dezinvolt.

Pe Aurora am cunoscut-o cand studiam amandoi la Facultatea de Mecanica din Brasov. Nu i-am ascuns ocazionalele mele excese bahice, care aveau loc mai ales dupa examene. In 1981, dupa absolvire, am avut norocul sa primim serviciu de la stat, cum era pe vremea aceea, amandoi in acelasi loc: la Intreprinderea Mecanica din Medias. In 1982 s-a nascut Alina. Eram fericiti.
In 1987 ne-am mutat in Sibiu, orasul copilariei mele, unde eu si Aurora ne gasiseram posturi la fosta Intreprindere Balanta. Revolutia m-a prins lucrand ca inginer proiectant aici. Dupa ‘90, Balanta s-a indreptat cu pasi lenti, dar siguri, spre faliment. Aceasta m-a facut ca, in 1995, sa ma angajez la Terma Prod, mica firma de mecanizari a unui prieten. Faceam cazane si instalatii de incalzire pentru termocentrale si fabrici de mobila. Lucram cu dotari minime, intr-o magazie unde iarna era frig, iar vara cald. Erau conditii grele.
Aurora se imbolnavise prin 1993 si se pensionase pe caz de boala. I-a fost greu sa renunte la viata activa si nu a facut-o decat cand medicul i-a spus ca nu avea alta solutie. Suferea cand ne vedea plecand - Alina la scoala, eu la serviciu -, in timp ce ea ramanea acasa. De la un moment dat, chiar mi s-a parut ca abia astepta sa plecam si sa o lasam singura, sa doarma. Se inchisese in lumea ei. M-am retras si eu in munca mea. Si in alcool. Nici inainte nu scapam vreun eveniment - nunta, botez, petrecere - fara sa beau. Dar abia atunci a inceput alunecarea mea. Eu si Aurora nu mai comunicam. Ca tot omul, nu puteam lasa intotdeauna problemele de serviciu la usa casei. Seara ii mai povesteam necazurile zilei, ca sa ma descarc. Pana cand, odata, mi-a spus pe un ton agresiv:
- Mai lasa-ma in pace cu prostii tai, ca nu ma intereseaza!
De atunci, nu mi-am mai adus problemele acasa. Cand terminam programul, ma opream pe drum, intr-un bar, ca sa stau de vorba cu mine insumi, sa ma gandesc ce si cum aveam de facut a doua zi. Eram un bautor singuratic.
Treptat, am inceput sa iau cate o cinzeaca si dimineata, la prima ora. Cand tata s-a imbolnavit de cancer, in 2002, nu am putut fi alaturi de el. Eram deja satul de cancer, dupa spaima trasa cu Alina. Cand era internat in spital, lasam familia la capataiul lui, iar eu ieseam sa beau un pahar sau o halba.
Intre timp, cinzeaca de dimineata s-a transformat in cei 100 de mililitri de dimineata. Beam aproape zilnic. Nu mai eram capabil sa functionez normal fara alcool. Dar asta nu mi-a afectat viata profesionala. Intre timp, ma angajasem la o firma care fabrica scari metalice pentru resedinte. Desi nu mai aveam randamentul normal, reuseam totusi sa nu dau impresia ca sunt
alcoolic. In ignoranta mea, eram chiar mandru ca puteam bea din ce in ce mai mult fara sa se cunoasca.
Cel mai mult era afectata insa familia. Certurile cu sotia pe aceasta tema devenisera tot mai frecvente. Cand
intram in casa, Aurora si Alina ma priveau suspicioase. Le citeam in priviri intrebarea: A baut sau n-a baut? In sinea mea simteam ca ceva era in neregula, dar nu puteam sa ma opresc. Intre timp, Aurora devenea tot mai nemultumita. Iar eu, in loc sa-i spun ce ma supara, lasam sa se adune lucrurile si i le spuneam pe toate la betie.

La inceputul lui 2003, la insistentele ei, m-am hotarat sa merg la psihoterapie, in Sibiu. Situatia noastra materiala dupa boala Alinei nu era stralucita, asa ca nu am putut face decat trei sedinte de consiliere. Terapeuta a reusit, totusi, in acest scurt timp, sa-mi dea incredere in mine:
- Daca dumneata ai reusit sa-ti spui ca ai o problema, esti un om puternic.
- Cum, doamna, eu puternic? Pai eu cum dau coltul strazii ma gandesc numai cum sa beau ceva!, i-am spus.
Dar cred ca facusem deja primul pas spre reabilitare. Ea m-a sfatuit sa constientizez ce ma determina sa beau. Un an de zile dupa aceea m-am chinuit
sa-mi dau seama de ce. Si n-am reusit.
Dar de un lucru tot mi-am dat seama. Chiar daca inca nu ma deranja ca beau, ma supara totusi cantitatea tot mai mare. Daca inainte beam dimineata 100 de mililitri, pana la 10-11.00 nu aveam treaba. Dar acest interval se scurtase. Pe la 9.00 ma apuca panica, tremuratul si trebuia sa beau din nou.
Aurora nu s-a dat batuta si a gasit consiliere psihologica gratuita, la un centru al asociatiei caritabile Crucea Albastra, care ofera servicii pentru cei care sufera de diverse dependente. Am mers acolo o vreme, dar tot nu puteam reduce consumul de alcool. Am aflat ca limita dintre consumul inofensiv si cel daunator sanatatii este de 40 de grame de alcool pur pe zi pentru barbati (aproximativ 100 de mililitri de tarie, 400 de mililitri de vin, sau un litru de bere), iar pentru femei e jumatate din aceasta cantitate.
Cu toate acestea, continuam sa beau tot mai mult, parca intr-o incercare disperata de a nu recunoaste ca sunt dependent. Nu stiam cum sa mai fac rost de bani. Am vandut un gratar cu carbuni din casa. I-am luat pana si Alinei bani din pusculita.

Dupa cateva luni de consiliere la Crucea Albastra, am primit tema pentru acasa: trebuia sa am o discutie terapeutica, fara reprosuri sau jigniri, cu membrii familiei. Alina era deja studenta in anul I la Facultatea de Psihologie. Nu ma temeam de discutia cu ea. Noi doi fusesem intotdeauna pe aceeasi lungime de unda. Adesea ne coa-
lizam impotriva Aurorei, care are o personalitate mai dominatoare, ce tinde sa controleze vietile celor dragi. Surpriza, insa: am constatat cu uimire ca, pentru prima data in viata, eu si Alina discutam de pe pozitii total opuse. Imi spunea ca nu mai pot continua astfel, ca trebuie sa fac un pas decisiv. Mie mi se parea ca nu ma intelege, ba chiar ca imi era impotriva.
- V-ati coalizat impotriva mea. Eu sunt omul cu probleme, nu? Eu nu mai pot! Nu mai pot!, i-am reprosat Alinei.
"Nu mai pot" era de altfel laitmotivul acelei perioade la mine. Atunci Alina a izbucnit in plans si mi-a spus:
- Tata, ai luptat atat ca sa ma salvezi, iar acum vrei sa ma omori cu bautura?
A fost lovitura de gratie, punctul de cotitura. Chiar daca o parte din mine tot credea ca sunt nedreptatit si neinteles, am realizat, totusi, ca trebuia sa fac ceva. Daca nu pentru mine, macar pentru copilul meu.

Am discutat optiunile cu psihologul de la Crucea Albastra, care m-a sfatuit sa stau o vreme internat la un spital de psihiatrie sau la un centru caritabil din zona, unde se facea terapie de grup.
- Pai cum, intra un grup intreg asa, cu bocancii, in viata mea?, am zis.
Dar imi dadeam seama ca singur nu voi reusi niciodata. Fara prea mult entuziasm, dar ascultand glasul ratiunii, in aprilie 2003 am luat cea mai buna decizie din viata mea. Am demisionat de la firma ca sa ma internez la Asezamantul Nazaret, centrul de tratare a dependentelor infiintat de Crucea Albastra in comuna Sura Mica, la 13 kilometri de Sibiu. Cand au auzit, colegii au fost socati. Nu-si dadusera seama ca eram alcoolic. Unii chiar percepeau sederea acolo ca pe un stigmat.
- Mai, Cataline, nu ai nicio problema! Ne mai imbatam si noi si atat. Tu nu esti de Sura, mi-a zis unul din ei.
- Ba am o problema si vreau s-o rezolv, i-am raspuns eu.
Altul, care se internase acolo, apoi recidivase, a inceput sa critice centrul, explicand ca nu-ti dau niciun medicament ca tratament.
- Nu s-a inventat pastila aia, i-am spus. Daca nu e vointa pacientului...
Asezamantul Nazaret functioneaza in casa parohiala a Bisericii Evanghelice din sat. Peisajul si linistea ma faceau sa ma simt ca in vacanta. Eu nu ma integrez imediat, din cauza timiditatii. In primele zile am stat mai retras si am studiat cartile pe care mi le-au dat. Am avut o iluminare. A treia zi, pe holul clinicii, l-am oprit pe directorul asezamantului, dr. Holger Lux, un medic sas de 42 de ani, care conducea centrul de un deceniu, de la infiintare.
- Problema mea e ca la carte, doctore!
Dr. Lux e mai "neamt", mai putin volubil. S-a uitat doar lung la mine si a mormait ceva.

La Sura Mica nu ne lasau sa stam degeaba. Aveam zilnic ergoterapie (n.r.: terapie prin munca). Unii se ocupau de ferma de animale, altii de gradina, altii de curatenie. Eu am pavat curtea, am amenajat gradina si am coordonat un atelier de mecanica. Zilnic faceam te-
rapie de grup. Erau oameni cu aceeasi problema, oameni care te intelegeau. Simteai ca nu te judeca, dar iti puneau oglinda in fata. Fara suparare! Cred ca a fost singura data in viata cand sinceritatea m-a ajutat. Erai obligat sa fii sincer cu tine insuti si cu ceilalti. Am invatat sa spun "Nu" cand simt nevoia, sa ma cunosc mai bine si sa ma accept asa cum sunt. Nu ma mai deranjeaza ca sunt emotiv. Imi trece in cinci sau zece minute si fara sa beau un pahar!
Intr-o zi, la centrul de la Sura Mica a venit o fosta colega de serviciu de la Medias. Nu o mai vazusem de mult. Voia sa-si cumpere o bicicleta second-hand de la asezamant. Le aduceau din Germania si cei talentati la mecanica le reparau aici, apoi centrul le revindea cu un mic profit. Aceasta facea parte din ergoterapia noastra.
- Ce faci aici, Cataline?, m-a intrebat.
- Ce sa fac? Sunt bolnav si ma tratez, i-am raspuns.
Nu imi mai era rusine. Dupa trei luni petrecute la Asezamantul Nazaret - timp in care aveam voie sa iesim si sa mergem pe-acasa -, pot spune ca
m-am nascut a doua oara.
La nunta Alinei, acum patru ani, am rezistat "eroic" fara sa beau, in ciuda insistentelor chelnerilor si ale cuscrilor si in ciuda ironiilor celorlalti. Citisem despre cineva care a recazut in alcoolism dupa 30 de ani de abstinenta, tot la nunta fiicei sale. Ba chiar la indemnul ei de a bea un paharel.
De cand am iesit de la centru, nu
m-am mai angajat. Am ramas liber-profesionist. Castig in continuare din confectionarea de scari, iar ginerele meu american m-a invatat sa fac site-uri. Astfel imi completez veniturile cu bani din publicitatea online. M-am recompensat fata de centrul Nazaret, creand site-ul alcoolism.org, menit sa ii ajute pe alcoolici. Dr. Lux mi-a spus ca, datorita acestuia, multi au gasit calea spre asezamant. Din cand in cand, mai particip si la sesiuni de te-
rapie in grup. Le impartasesc si lor spusele lui Friedrich von Bodelschwingh, din cartea care mi-a schimbat viata: "Daca intalnesti un alcoolic salvat, intalnesti un erou. In el pandeste dusmanul adormit. Acest om ramane impovarat de slabiciunea sa. Sa stii insa ca este un om exceptional!".

Nu are rost sa ma ascund de voi. Nu stiu cu ce m-ar ajuta anonimatul: sunt Catalin Lupu si sunt un om exceptional. Am baut o viata, am fost alcoolic vreo patru ani, iar de sapte ani nu
m-am mai atins de alcool. Consider renuntarea la alcool cea mai importanta reusita din viata mea. Cel mai greu a fost sa ma obisnuiesc cu ideea ca nu o sa mai beau niciodata. Totusi, niciodata nu spun ca... nu voi mai bea niciodata. Trebuie sa fiu vigilent, alcoolul e un adversar redutabil. Si acum mai visez cateodata ca beau. Si in vis imi spun: Mai, dar eu ma lasasem! De substanta m-am lasat, dar a ramas gestul. Aurora imi atrage atentia ca nici acum nu pot sta cu paharul plin in fata. Il golesc mereu. Si il umplu iar. Cu suc sau apa minerala, desigur. </p>

Vote it up
314
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza