Spaima unui parinte tatuat

Mi-am dorit mereu sa fiu tata. Iar acum, cand dorinta mi s-a implinit, nu reusesc deloc sa ma acomodez
 
<p>In filmul Mananca, roaga-te, iubeste! e o replica senzationala. Prietena Juliei Roberts, la un moment dat – cand eroina interpretata de actrita ii povesteste ca o sa plece in Italia, o sa-si schimbe viata si o sa caute dragostea –, o priveste lung, ca si cum s-ar uita la cineva de pe alta planeta, si ii spune: „Noi, astia care avem copii, parca am fi tatuati pe fata!“.
Eram cu sotia la film, singuri, fara copil. Lasasem „tatuajul“ la bunici, impreuna cu „tatuajele“ surorilor mele, intr-o harmalaie de nedescris. Am ras la replica din film. Imediat mi-a venit sa plang si apoi am continuat sa privesc filmul despre criza femeii de varsta a doua care cauta solutii sa se reinventeze sau sa se salveze –  nu mi-am dat seama prea bine. Mai tarziu, in creierii noptii, in linistea dormitorului, mi-am amintit replica. M-am gandit ca toata viata mi-am dorit copilul pe care-l aveam. Si in adolescenta, si in tineretea zbuciumata am crezut ca, la un moment dat, voi deveni tata. Iar acum, cand sunt cu adevarat, nu reusesc deloc sa ma acomodez. Imi iau rolul in serios, dar sunt dezorientat, vraiste emotional, incapabil sa iau decizii, speriat de viitorul ei si al lumii in general. Imi imaginez tot felul de scenarii legate de siguranta ei, de dependenta de droguri, de educatia ei. Pe langa teama se aduna si celelalte. Cea mai enervanta treaba e incapacitatea de a avea reactia potrivita situatiei. Cand ar trebui sa fiu mai dur, sunt bleg si fac tot ce-mi cere. „Daca te-ai vedea ce fata lunga faci cand te roaga ceva!“, rade sotia de mine. Unii dintre prietenii mei care n-au copii au tot felul de probleme existentiale legate de iubire, de fericire, de viitor. Pentru mine, toate acestea se concentreaza in numele fiicei mele.
De curand, m-am mutat cu jobul si incep mai devreme. Obisnuiam s-o duc dimineata la gradinita, apoi sa ma intorc, sa alerg si sa merg la redactie. Cu noul program eram pus in situatia sa aleg: renunt s-o duc la gradinita sau renunt la alergat. Am vorbit cu sotia, iar ea mi-a sugerat ca am putea s-o inscriem pentru transport cu autobuzul scolii. In prima faza, mi s-a parut o idee excelenta. Am ajuns a doua zi de dimineata cu ea la gradinita si am pornit spre secretariat sa intreb ce trebuie sa fac ca s-o inscriu la autobuz. Dupa cativa pasi, m-am oprit. Am realizat dintr-odata ca s-ar putea sa pierd cea mai frumoasa parte a zilelor mele incarcate si monotone. Dimineata, cand o duc la gradinita, imi canta in masina, imi pune intrebari tampite, ma pune sa schimb posturile de radio in cautarea unei melodii pe care doar ea o are in minte, imi spune ca o doare burta, imi povesteste despre colegi si educatoare, despre pedepse si premii, despre cuvinte pe care nu le intelege. Dintr-odata mi-am dat seama ca pot renunta la multe, dar la acea jumatate de ora petrecuta cu ea in fiecare dimineata, pentru nimic in lume. Seara, cand am ajuns acasa, sotia m-a intrebat daca am rezolvat cu autobuzul. Am privit-o lung si i-am spus ca nu se poate si ca m-am decis sa alerg seara, dupa serviciu. N-a zis nimic, dar am avut senzatia ca un zambet minuscul i-a rasarit pe buze.
Nu am timp sa ma gandesc la mine. Persoana mea s-a spart in farame mici si s-a pierdut prin multimea de jucarii din camera ei, printre visele ei pe care mi le povesteste dimineata, printre liste pentru Mos Craciun si monede de 50 de bani pe care le indesam in pusculita ca sa cumparam un cal.
Intr-un fel, parintii seamana cu toti ceilalti oameni. Dar ei stiu ca fac parte dintr-o specie diferita. Abia cand am devenit parinte am inteles de ce mama nu era preocupata decat de noi. Se trezea cu noi in gand, se culca abia dupa ce ultimul dintre noi inchidea ochii. Stiu ca nu voi mai face niciodata lucrurile de la 20 de ani, si nici pe cele de la 30. Stiu ca pentru mine va fi mai importanta viteza cu care smulg o papusa din ambalajul complicat, va fi mai importanta o pereche de cizme de iarna din raionul cu haine pentru copii sau premiera la un nou desen animat. Stiu ca nu sunt decat un parinte tatuat pe fata definitiv.</p>
Vote it up
464
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza