SOS din iadul alb

Povestea batranului din Buzau care a stat cinci zile sub zapada si a salvatorilor sai
 

<p>

Viscoleste cu o furie de-a dreptul oarba. Ninsoarea este atat de densa, incat nu poti razbate cu privirea decat doi metri in fata. Mii si mii de fulgi de nea se aduna ciorchine pe orice corp ce indrazneste sa ramana nealbit, brazdand vazduhul aproape orizontal.

Undeva, in mijlocul furtunii, cateva mogaldete se chinuie sa infrunte marea alba, inaintand in ritm de melc, prin zapada in care se afunda pana la brau cu fiecare pas. Cagulele negre de pe fete sunt decorate deja cu mustati de gheata, in dreptul nasului si a gurii. O imagine ce aduce aminte de exploratorii de la poli. Dar nu suntem la Polul Sud, ci la aproximativ 20 de kilometri de Buzau. Iar mogaldetele nu apartin vreunor aventurieri in cautare de adrenalina si descoperiri, ci sunt ale unei trupe de jandarmi aflati in misiune pentru a cincea zi consecutiv. In fruntea lor se afla capitanul Virgil Cueru, in varsta de 33 de ani, seful Serviciului de Organizare si Coordonare al Jandarmeriei Buzau. Imediat in spate, tanarul capitan este urmat de Dorel Preda, in varsta de 37 de ani, unul dintre cei mai apreciati oameni din cadrul Jandarmeriei.

Ajunsi, in sfarsit, la adapost, la Caminul Cultural din satul Cotu Ciorii, un tanar cu o figura de adolescent ii abordeaza cu o mina disperata: „Veniti repede, va rog!“, le striga, abia tinandu-si rasuflarea. „Un batran… blocat in casa… nu mai stim nimic de el“. Desi franti de oboseala, jandarmii nu mai stau pe ganduri si ies, din nou, in viscol, pornind imediat in directia indicata de baiat, in speranta ca vor mai gasi pe cineva in viata.

Cu aproape o saptamana inainte, incepuse sa ninga linistit. Chiar idilic. De altfel, iarna fusese destul de blanda pana atunci, fara zapada in decembrie si mare parte din ianuarie. Privind la fulgii care se asezau calm pe pamantul inghetat, Teodor Antoche nu si-ar fi fi putut imagina, vreodata, ce avea sa se intample. De fapt, ce mai putea sa i se intample?

Pana la 63 de ani, vazuse destule. Fost profesor de matematica, nea’ Doru, asa cum il stiu vecinii, fusese lovit, in urma cu ceva timp, de artroza, o boala teribila, care-i macina cartilagiile si oasele. Asa ca nu se mai putea deplasa acum decat sprijinit de baston si in pas de melc. N-a fost casatorit niciodata si a locuit impreuna cu mama lui, pe care a ingrijit-o pana in momentul in care femeia a murit. De mai bine de zece ani, batranul traia singur, la marginea satului Cotu Ciorii, din judetul Buzau. Isi ducea zilele in aceeasi casa parinteasca, cu amintirea mamei, intr-o poza alb-negru ce atarna pe peretele dormitorului sau.

Ninsoarea a continuat sa cada fara incetare peste noapte. Zapada s-a tot adunat in jurul casei sale, viscolita din ce in ce mai mult de pe campul din apropiere. In cursul diminetii, batranul a tot incercat s-o inlature din dreptul usii, pentru a nu ramane blocat. Odata cu lasarea intunericului insa, a trebuiat sa se recunoasca depasit de situatie. La radio, autoritatile anuntau cod portocaliu de viscol si ninsoare si avertizau oamenii sa se pregateasca pentru ce-i mai rau. In acea noapte, nea’ Doru a ramas si fara curent electric. Nu peste mult timp, batranul s-a trezit ca, pe langa pragurile de la usi si de la geam, zapada a inceput sa-i navaleasca si prin prize! In dimineata celei de-a treia zile, cineva ii batu la geam.
– Nea’ Dorule! Esti acolo?

Era Dan, baiatul vecinilor sai, singurii din imprejurimi. Tanarul observase ca nu se mai poate ajunge la usa, care fusese acoperita complet de zapada, si isi croise drum spre o fereastra ce parea mai accesibila.
– Bre, nea’ Dorule, mai traiesti?, striga el, din nou.
– Da, mai, Dane, sunt aici!, raspunse batranul.
– Vezi ca incerc sa dau toata zapada de la geam, ca sa-l putem deschide…
– Bine, Dane, da’ vezi sa nu-l spargi, ca atat imi trebe’!
Cei doi reusira, intr-un final, sa descatuseze fereastra, iar baiatul se strecura in casa vecinului sau,
– Ce faci, nea’ Dorule? Mai ai de mancare aici?
– Nu mai am, Dane…
– Bine, hai ca-ti aduc din ce mai avem si noi! Si vezi ca vin cu un baiat din sat sa incercam sa-ti deblocam usa, spuse tanarul, inainte de a disparea, din nou, pe geamlacul deschis.

Eforturile consatenilor sai s-au dovedit a fi inutile. Frigul din timpul noptii betonase casele in troienele uriase de zapada aruncate de vant.
In noaptea care a urmat, batranul a terminat si ultimele provizii de alimente, dar si lemnele pe care reusise sa si le aduca in casa, inainte ca viforul sa-i sigileze usa. Zapada crescuse atat de mult incat batranul nu mai putea deja sa-si dea seama daca afara e noapte sau zi. Nea’ Doru’ a realizat ca singura lui sansa de a supravietui e sa mentina focul la soba, pentru a nu ingheta de frig. „Mi-am zis ca de foame n-oi muri eu tocmai acum“, povesteste batranul. „Dar mi-era teama ca nu ma mai trezesc, sa ma gaseasca bocna…“. Asa ca, disperat, fostul profesor de matematica a inceput sa-si scoata dusumeaua de lemn din sufrageria casei si s-o puna pe foc. Asta ii mai oferi un dram de caldura si lumina pentru doua zile. In cea de-a cincea zi, se lasa bezna totala.

Ninge fara incetare de aproape o saptamana. Ici colo se mai zaresc doar varfurile stalpilor de electricitate. Din cumpana uriasa a unei vechi fantani n-a mai ramas decat creasta. Drumurile au disparut demult sub nameti, iar casele abia mai reusesc sa-si faca simtita prin hornurile ce se incapataneaza sa ramana la suprafata.

Trupa de jandarmi condusa de capitanul Virgil Cueru, secondat de  subofiterul Dorel Preda, tocmai a finalizat cu succes o misiune in comuna Cilibia, la opt kilometri distanta, unde scosese zeci de oameni din masinile si casele ingropate in nameti. Salvatorii tanarului capitan s-au deplasat apoi in comuna invecinata, C.A. Rosetti, la opt kilometri distanta. Aici, o surpriza placuta: jandarmii au dat nas in nas cu mai multe grupuri de suporteri ale echipelor de fotbal din Bucuresti, care venisera in zona din proprie initiativa, pentru a pune umarul la salvarea sinistratilor. La primul contact, primarul din C.A. Rosetti i-a transmis lui Virgil ca cea mai incercata asezare din perimetrul comunei este satul Cotu Ciorii. Aici, dupa primele interventii, ofiterul luase decizia sa faca un popas.

E trecut de ora 13.00, iar oamenii sunt deja obositi. In mars inca de la primele semne ale diminetii, baietii lui Virgil au dat la lopeti, au impins masini, au dus batrani in spate si au carat in ranite baxuri cu apa, cutii cu conserve si alte pachete de hrana.

In fata apelului disperat al tanarului sosit val-vartej la Caminul Cultural, Virgil stie insa ca trebuie sa-si gaseasca forta sa mearga mai departe. La cateva zeci de kilometri distanta, bunicii lui, oameni la 80 si ceva de ani, care locuiesc de-o viata la tara, se afla in aceeasi situatie. Nu mai are nicio veste de la ei de cateva zile si spera ca cineva sa poata interveni in timp util pentru a-i salva.

Din spusele baiatului, acum este vorba tot de un batran, iar asta il motiveaza si mai tare. Imediat in spate, lui Dorel ii staruie in minte, in timp ce isi indeasa pasii in zapada troienita, imaginea unei batrane din Cilibia, care a izbucnit in lacrimi in momentul in care, dupa zile de singuratate, s-a trezit cu usa deblocata si cu prima paine oferita. „Mai, Virgil, ti se face pielea gaina cand vezi de astea…“, spune jandarmul. In 15 ani de meserie, de pe stadioane, pana la misiuni intreprinse chiar in Kosovo, Dorel Preda trecuse prin multe. Dar nu mai vazuse in viata lui atata urgie si durere.

Din casa lui Teodor Antoche nu se mai zaresc decat cosurile. Nicio lumina, niciun sunet, niciun semn de viata. Fara sa mai zaboveasca, Virgil si Dorel incep sa dea la lopeti, sprijiniti de colegii sai si de alti voluntari. Directionati de Dan, jandarmii incearca sa deschida calea catre usa casei si sa croiasca o scara din zapada, coborand progresiv de la cativa metri, din ce in ce mai adanc. Nu e munca usoara. Zapada s-a depus in straturi, iar cele mai adanci deja au inghetat, dupa atata zi de ninsoare. „Hai, baieti, nu mai e mult!“ Zeci de lopeti, zeci de minute de asteptare, omatul zboara in acelasi ritm in care si darele de aer cald se ridica din piepturile salvatorilor. Si, intr-un final, usa! Dincolo de ea, nea’ Doru… Fara glas, dar in hohote de plans.

Fostul profesor de matematica isi scosese, langa soba, costumul cel bun. Isi facuse geamantanul, cu ultimele lui haine, iar pe masa asezase actele, un chibrit si o lumanare. Era pregatit…

Minute in sir, Teodor Antoche a plans, ca un copil, pe umerii jandarmilor. „Daca nu erau ei, nu stiu daca as mai fi fost astazi aici, sa va povestesc toate astea“, ne marturiseste el acum. Batranul a fost scos apoi, pe brate, de Virgil si Dorel si transportat imediat la un adapost incalzit din apropiere. „Astfel de momente n-ai cum sa le uiti“, ne marturiseste capitanul Virgil Cueru. „Poate ca lumea, cand ne vede, isi imagineaza niste tipi duri. Dar suntem, mai presus de orice, oameni. Si cand stii ca ai salvat o viata, ceva se schimba iremediabil in tine.“

</p>

Vote it up
106
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza