Singurul supraviețuitor

Când avionul se prăbușește, dar tu rămâi în viață...
 

Șansele de supravieţuire în urma unui accident aviatic sunt de 76%. Şansele de a fi singurul care rămâne în viaţă sunt infime. Iată cum e să fii singurul supraviețuitor.

 

PE 30 IUNIE 2009, şcolăriţa franţuzoaică Bahia Bakari, în vârstă de 12 ani, şi mama ei, Aziza Aboudou, de 33 de ani, se aflau la bordul unui Airbus A310, în drum spre Comore, un arhipelag de pe coasta estică a Africii. La doar câteva minute după ce zborul Yemenia 626 şi-a deschis roţile pentru aterizare, avionul a fost zgâlţâit violent de nişte vârtejuri de vânt, care bătea cu viteza de 65 km/h. Aeronava, cu 142 de pasageri la bord şi 11 membri ai echipajului, a plonjat direct în Oceanul Indian.

„Fie că e vorba de un miracol, de o coincidenţă sau, pur şi simplu, de noroc, atunci când eşti catalogat drept unic supravieţuitor al unui accident, ai de purtat cu tine o povară foarte grea“, explică regizoarea Ky Dickens, al cărei film documentar Unic supravieţuitor, lansat în 2013 prezintă poveştile câtorva supravieţuitori ai dezastrelor aviatice.

„Toţi simt că asupra lor se pune o presiune incredibil de mare. Ajung să se întrebe: Oare am fost salvat cu un scop? Poate am fost cruţat pentru că trebuie să fac ceva important în viaţă, dar ce anume?“, spune Ky, ea însăşi supravieţuitoarea unui accident de maşină în adolescenţă. Ky a contactat unici supravieţuitori ai unor accidente aviatice, şi le-a cerut să descrie întâmplările ce le-au schimbat viaţa şi amintirile cu care sunt nevoiţi să trăiască zi de zi.

 

SUPRAVIEŢUITOR: George Lamson Jr.

DATA: 21.01.1985 ZBOR: Galaxy Airlines 203 DE LA: Reno, Nevada CĂTRE: Minneapolis LA BORD: 71 persoane MEMBRI AI ECHIPAJULUI MORŢI: 6 PASAGERI MORŢI: 64

Piloţii avionului au redus semnificativ viteza motoarelor, pentru a scăpa de nişte vibraţii neobişnuite. Căpitanul a pierdut controlul aparatului de zbor, iar aeronava a căzut într-un parc cu rulote de vânzare, în apropiere de centrul oraşului Reno.

DUPĂ CE TATĂL MEU şi cu mine ne-am găsit locurile în avion, m-am aşezat confortabil şi am încercat să adorm. La puţin timp, doi bărbaţi au venit la noi şi ne-au spus: „Hei, aici sunt scaunele noastre.“ Ceea ce nu era adevărat. Dar îmi aduc aminte că tatăl meu a zis OK – şi aşa am schimbat locurile cu cei doi străini. Noile noastre scaune se aflau chiar în spatele unui perete despărţitor.

După decolare, totul părea să decurgă normal. Apoi au început turbulenţele şi avionul a făcut o turnură către dreapta. Nu părea să fie ceva serios, dar, când m-am uitat pe fereastră, mi-am dat seama că pierdeam rapid în altitudine. Apoi am auzit vocea pilotului în difuzor, care spunea că ne îndreptăm spre pământ. Anunţul cred că a fost făcut cu vreo cinci-zece secunde înainte de prăbuşire. Ne-am lovit de pământ de trei ori. A treia oară, avionul a izbit un parc de rulote, iar impactul l-a rupt în bucăţi. Mergeam cu 225 de kilometri pe oră. Am fost aruncat mai mult de 12 metri, pe o străduţă din Reno, destul de aproape de centrul oraşului.

Când am văzut rămăşiţele avionului în flăcări, m-am ridicat imediat şi m-am repezit la locul prăbuşirii. Încercam să găsesc pe cineva în viaţă. O amintire care mă va bântui mereu este momentul când l-am găsit pe bărbatul care mi-a luat locul în avion. Stătea întins pe câmp, cu faţa la incendiu. Am văzut că are ochii deschişi şi am mers înspre el, să-l ajut, dar mi-am dat repede seama că era mort. Dacă nu ar fi insistat să schimbăm locurile, eu aş fi zăcut atunci în locul lui.

După ce au ajuns şi ambulanţele la faţa locului, am fost dus de urgenţă la spital, împreună cu un alt supravieţuitor. Celălalt pasager avea arsuri de gradul trei pe toată suprafaţa corpului. Pielea îi era înnegrită de la foc. Îmi aduc aminte că i-am zis: „Nu-mi vine să cred că n-am găsit pe nimeni în viaţă. Uită-te la noi, suntem încă aici şi vorbim.“ Iar răspunsul lui a fost: „Nu mai e nimeni.“ În acel moment nu îmi dădeam seama cât de grav rănit era bărbatul de lângă mine, dar, când au început să ne trateze, îmi amintesc cum urla de durere. A murit câteva zile mai târziu. Întotdeauna mi-a fost foarte greu să le explic celorlalţi cât de copleşitor de trist şi de întunecat a fost acest episod din viaţa mea. Când te întâlnesc pentru prima oară, oamenii se uită la tine ca la o persoană specială. Aproape întotdeauna mi se spune: „Eşti incredibil, cum ai reuşit să supravieţuieşti tragediei prin care ai trecut!“

Dacă nu ai trăit o experienţă de acest gen, nu ai cum să înţelegi cu adevărat ce simte cineva aflat în această situaţie. În jurul tău au murit atâţia oameni, iar tu stai în mijlocul acestei catastrofe şi nu poţi decât să te întrebi: Cum de sunt încă aici? Ce e cu aceşti oameni desfiguraţi din jurul meu? De ce sunt toţi morţi?

După ce am ieşit din spital, m-am dus acasă, am terminat liceul şi m-am înscris la universitate. Îmi imaginasem mereu că voi absolvi facultatea, poate mă voi înscrie în Forţele Aeriene şi voi deveni pilot. După ce am terminat primul semestru la facultate, a venit vremea sărbătorilor de iarnă. Acela a fost momentul în care m-a izbit violent faptul că lucrurile nu aveau să mai fie niciodată la fel, nu-l mai aveam alături de mine pe tata.

M-am întors la şcoală, numai că, la un an de la accident, s-a întâmplat dezastrul cu naveta spaţială Challenger. Ştirea a fost ultra-mediatizată şi asta mă făcea să retrăiesc experienţa accidentului. Atunci s-a declanşat în mine o stare de depresie. Am renunţat la facultate şi, mai târziu, m-am mutat la Reno. Astăzi lucrez într-un cazinou.

Când mă gândesc la planurile pe care mi le făcusem când eram tânăr, pare că am eşuat lamentabil. Îmi imaginam că familiile victimelor din accidentul de avion îşi spun: „Uitaţi-vă la tipul ăsta. I s-a acordat o a doua şansă la viaţă şi nici măcar nu face mare lucru cu viaţa lui“.

În iulie 2010, m-am dus în Minnesota, să mă întâlnesc cu familiile a trei pasageri din zborul 203 Galaxy Airlines.

Simţeam că mi se face rău fizic în timp ce conduceam spre Minneapolis, la casa primei familii. Sarah îşi pierduse mama, tatăl şi doi bunici în acel zbor. Avea doar şase ani când avionul cu părinţii şi rudele ei s-a prăbuşit. Îmi închipuiam ce traumatizant trebuie să fi fost pentru ea. Când am intrat pe uşă, am îmbrăţişat-o, apoi am vorbit politicos despre tot felul de lucruri. A fost ca şi cum deodată am fost iertat pentru că am permis ca viaţa mea să nu fie perfectă, aşa cum ar fi trebuit. A fost un sentiment minunat de eliberare şi de căldură sufletească.

După ce s-a mutat la Reno, în anii ’90, George Lamson s-a căsătorit şi a avut o fiică, acum în vârstă de 18 ani. George şi fiica lui trăiesc în continuare la Reno, oraşul în care i s-a dat a doua şansă la viaţă.

 

SUPRAVIEŢUITOR: Annette Herfkens

DATA: 14.11.1992 ZBOR: Vietnam Airlines 474 DE LA: Ho Şi Min, Vietnam CĂTRE: Cam Ranh, Vietnam LA BORD: 31 persoane MEMBRI AI ECHIPAJULUI MORŢI: 6 PASAGERI MORŢI: 24

După ce au nimerit în mijlocul unei furtuni tropicale, piloţii au pierdut controlul aeronavei cu trei motoare, care s-a lovit de creasta unui munte.

TEXT PRELUAT DIN CARTEA TURBULENŢE: O POVESTE ADEVĂRATĂ DE SUPRAVIEŢUIRE

ERAM ÎN AER DE 49 DE MINUTE, mai aveam şase minute până la destinaţie, când deodată avionul s-a clătinat puternic. I-am spus atunci logodnicului meu, Pasje: „Stai liniştit, e doar un gol de aer“. Nici nu am terminat bine fraza că avionul a căzut din nou, brusc şi la fel de violent. Oamenii au început să ţipe. Am întins mâna către mâna lui Pasje şi... Acesta este ultimul lucru pe care mi-l amintesc.

Aeronava noastră atinsese vârful unui munte cu viteza de peste 480 km/h. Creasta muntoasă a sfâşiat o aripă în două, iar avionul s-a prăbuşit pe culmea următorului munte. Când m-am trezit, eram în continuare pe locul meu din avion, ţintuită în scaun de un corp fără suflare, căzut deasupra mea. Scaunul de lângă mine se rotise spre spatele aeronavei. În el, Pasje zăcea cu un zâmbet vag pe buze. Era mort. În faţa mea, în locul unde trebuia să fie carlinga pilotului, vedeam verdele luxuriant al junglei, printr-o mare gaură. Corpul meu era acoperit cu tot felul de răni deschise. Un os albăstrui, de vreo zece centimetri lungime, îmi ieşise prin piele. Când am încercat să mă mişc, am simţit o durere cruntă la ambele şolduri.

Nu ştiu cum am reuşit să ies din epava avionului. În jurul aeronavei erau împrăştiate corpuri neînsufleţite şi oameni care gemeau de durere. Un bărbat vietnamez, foarte amabil, m-a asigurat că ajutoarele vor sosi în curând. „Sunt o persoană importantă“, mi-a mărturisit acesta. „Vor veni după mine, nu-ţi face griji, ne vor găsi“.

În următoarele ore, respiraţia bărbatului a devenit din ce în ce mai sacadată. Viaţa i se scurgea din corp. Când şi-a închis ochii, am ştiut că s-a dus. Mi-am dat seama că nici ceilalţi pasageri din jurul meu nu mai scoteau niciun sunet, nu mai făceau nicio mişcare. În viaţa mea nu m-am simţit mai singură ca atunci.

Timp de opt zile, am stat întinsă pe jos, în mijlocul junglei, şi am aşteptat. Lipitoarele puseseră stăpânire pe mâinile mele. Picioarele mi se umflaseră, erau de două ori mai groase decât în mod normal, iar degetele de la picioare se înnegriseră complet. Nu aveam nimic de băut la îndemână. De fiecare dată când ploua, îmi storceam pe buze puţină apă din tricou şi scurgeam în gură apa adunată în bucăţile de metal căzute în jurul meu. Corpul bărbatului de lângă mine a început să se descompună, aşa că m-am proptit în coate, ca să mă târăsc şi să îmi schimb locul. După zile de inerţie, ajunsesem să simt că devenisem una cu frumuseţea naturii şi cu procesul de descompunere din jurul meu.

Într-un final, în cea de a opta zi petrecută în junglă, la locul accidentului a apărut un grup de bărbaţi vietnamezi. M-au luat şi m-au coborât de pe munte, pe o bucată de pânză. Drumul spre civilizaţie era lung, aşa că a trebuit să petrecem încă o noapte în junglă. Când am ajuns în satul de la poalele muntelui, am fost dusă imediat cu maşina la un spital din Ho Şi Min. A doua zi, m-au transportat cu avionul la o clinică din Singapore.

Două săptămâni mai târziu, starea mea era destul de stabilă pentru a putea fi transferată în Olanda, ţara mea natală. Aici doctorii mi-au luat grefe de piele de pe şold, pentru a-mi acoperi rana de la fluierul piciorului. Mi-au verificat cele patru şuruburi, care îmi fuseseră fixate în maxilarul fracturat. Durerea devenise a doua mea natură. La două luni şi jumătate de la accident, m-am întors la munca mea ca broker de obligaţiuni internaţionale şi la casa mea din Madrid.

Absenţa lui Pasje m-a izbit cu o violenţă pe care nu o mai simţisem până atunci. Schimbasem durerea fizică pe suferinţa sufletească.

Încercam să mă comport ca aceeaşi Annette de dinainte de accident, încercam să par la fel ca ceilalţi din jurul meu. Poate că am făcut asta ca să nu-i îngrijorez pe cei dragi, ca să nu mă îngrijorez pe mine însămi. Am făcut tot posibilul ca lumea să uite că am fost unica supravieţuitoare a unui dezastru aviatic.

În anul 2006, m-am întors în Vietnam. Am mers în sătucul unde am fost dusă după accident şi i-am întâlnit pe unii dintre bărbaţii care mă salvaseră cu mulţi ani în urmă. Jungla nu îmi mai părea atât de verde. Am urcat mai departe, pe munte, şi m-am oprit în dreptul unei pietre. Am căutat în rucsac delfinul de lemn în miniatură şi foca mică albă pe care le adusesem cu mine. Le-am aşezat pe piatră. „La revedere, Pasje“, am şoptit.

Annette Herfkens, împreună cu soţul ei, Jaime Lupa, şi copiii lor, Maxi şi Joosje, locuieşte la New York.

 

SUPRAVIEŢUITOR: Jim Polehinke, copilot

DATA: 27.08.2006 ZBOR: Comair 5191 DE LA: Lexington, Kentucky CĂTRE: Atlanta LA BORD: 50 MEMBRI AI ECHIPAJULUI MORŢI : 2 PASAGERI MORŢI: 47

Piloţii au înscris avionul pe o pistă prea scurtă. Avionul a continuat să ruleze pe terenul de la capătul pistei, a dărâmat un gard de metal şi a intrat pe câmpul din afara aeroportului, unde a lovit câţiva copaci şi a luat foc.

ÎN TIMP CE PILOTUL conducea avionul de la terminal înspre pista de decolare, eu verificam setările echipamentului, înainte de zbor. Preocupat de controlul de rutină, nu m-am uitat pe fereastră să verific numărul pistei, aşa cum făceam de cele mai multe ori înainte de decolare. Dar, chiar dacă m-aş fi uitat, multe din luminile din aeroport erau stricate. Probabil n-aş fi observat că marcajele de pe asfalt nu se potrivesc cu numărul pistei ce ne fusese indicată.

Am aşteptat să ni se dea liber pentru decolare şi căpitanul a zis: „OK, pornim“. A îndreptat botul aeronavei spre pistă şi a întors avionul în linie dreaptă, cu direcţia de decolare. Apoi a adăugat: „Frânele şi comenzile funcţionează?“ I-am răspuns: „Frânele şi comenzile verificate“.

După asta, nu-mi mai amintesc nimic. Pe înregistrarea audio din cutia neagră se aude vocea mea, care spune: „Ce ciudat, nu sunt lumini“. Câteva secunde mai târziu ajunsesem în capătul pistei şi am lovit cu viteză un rambleu de la capătul aeroportului. Avionul s-a ridicat în aer pentru scurt timp, după care a atins gardul aeroportului, a lovit câţiva copaci şi s-a desfăcut în bucăţi.

Când au sosit echipele de salvare, m-au auzit tuşind şi m-au scos din cabina în flăcări.

Timp de patru zile am fost în comă indusă. Corpul meu era ca o păpuşă de cârpe strivită. Tibia şi femurul piciorului stâng erau fracturate. Osul călcâiului drept îmi ieşise prin talpă. Aveam coaste şi degete rupte, pelvisul era fracturat. Plămânul drept colapsase. Suferisem şi leziuni ale creierului.

Când mi-am revenit, am văzut că soţia mea era lângă mine. Mi-am zis: OK, sunt la spital. Deci ce s-a întâmplat? Atunci soţia mi-a explicat că am suferit un accident de avion. Am reacţionat cu o întrebare: „E toată lumea OK?“ Îmi amintesc că mi-a zis: „Nu. Eşti singurul supravieţuitor“. Am izbucnit în lacrimi.

În prima săptămână, medicii au făcut tot ce au ştiut ca să îmi salveze piciorul stâng. În final, doctorul mi-a spus: „Avem două variante. Putem să aşteptăm să vedem dacă piciorul tău se vindecă, dar, în acest caz, există riscul ca infecţia să se răspândească în corp şi să mori. A doua variantă ar fi să îţi amputăm piciorul stâng“. Am optat pentru a doua variantă.

Din punct de vedere emoţional şi psihologic, în primii doi ani de la accident m-am cufundat într-o gaură neagră. Eram furios că toată vina fusese aruncată pe mine şi pe căpitan. Şi îmi părea nespus de rău pentru familiile victimelor care au murit în accident. Sunt recunoscător că soţia mea, Ida, este o femeie atât de puternică. Ea a fost sprijinul meu.

Sfatul meu pentru cei aflaţi într-o situaţie similară este: „Uită-te înainte, spre lumina de la capătul tunelului. Trecutul nu mai ai cum să îl schimbi, aşa că mergi înainte şi mulţumeşte-i lui Dumnezeu că trăieşti“.

Fetiţa a fost aruncată din avion. Fără vestă de salvare, mâncare sau apă potabilă, s-a agăţat de o bucată din epava avionului şi a plutit în derivă timp de 13 ore, până când o barcă de salvare a pescuit-o din apele oceanului. Câteva zile mai târziu, Bahia a fost dusă într-un spital din Paris. Un psiholog i-a dat atunci o veste surprinzătoare: era singura supravieţuitoare a catastrofei aviatice.

După accident, Jim şi soţia lui s-au mutat într-un alt stat al SUA. Jim este preşedintele unei organizaţii care promovează activităţi în aer liber pentru persoane cu dizabilităţi.

 

Vote it up
179
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza