Singura impotriva tuturor

După ce a fost victima unui atac brutal, comunitatea aștepta de la această pakistaneză fără carte să restabilească onoarea familiei luându-și viața. Dar Mukhtar Mai a ales să trăiască, să lupte pentru dreptate și să construiască o viață mai bună pentru alte femei.
 

Noaptea trădării

In Meerwala, un sătuc din sudul provinciei Punjab din Pakistan, luna iunie a anului 2002 a fost excesiv de călduroasă. Nu era pic de vânt sau ploaie, iar soarele nendurător al verii pârjolea drumurile de țară părăginite și ardea lanurile de grâu, care căpătaseră o nuanță de un maroniu șters.

în seara zilei de 22 iunie, Mukhtar Mai, o săteancăî n vârstă de 28 de ani, mergea de-a lungul unui drum prăfuit mpreună cu tatăl și unchiul său, ndreptându-se spre casa vecinilor lor, care aparțineau unei caste superioare, familia Mastoi. Acest clan puternic susținea că fratele ei, Shakoor, n vârstă de 12 ani, fusese văzut n public mpreună cu o femeie din familia Mastoi. Aceștia declarau că Shakoor le făcuse familia de rușine, chiar pretindeau că băiatul ar fi violat-o pe femeie, și cereau să fie pedepsit pentru a se restabili astfel „onoarea“ familiei.

CEVA MAI DEVREME, în cursul aceleiași zile, adunarea tradițională a satului, panchayatul, decisese ca Mukhtar să liniștească familia Mastoi cerându-și iertare pentru presupusa crimă a fratelui său. Conform tradiției, iertarea trebuie acordată celor care și cer scuze cu sinceritate. Strângând puternic Coranul n mâini, Mukhtar tremura în timp ce se apropia de proprietatea nconjurată de ziduri a familiei Mastoi. Nu au de ce să-mi facă vreun rău, și spunea ea. Eu nu am făcut nimic. Ajunsă n fața unui grup de bărbați din familia Mastoi, unii agitând puști și pistoale în aer, femeia de 1,70 nălțime și dulce la vorbă și-a ntins șalul la picioarele lor n semn de supunere și umilință. Ținând Coranul cu degetele ei lungi și subțiri, a recitat un vers pe care l memorase din textul sacru. Coranul mă va proteja, se gândea ea.

Deodată, privind în ochii sălbatici ai Mastoilor, Mukhtar a realizat că pe aceștia nu i interesau sub nicio formă scuzele, ci vroiau doar răzbunare. I-au înșfăcat pe tatăl și pe fratele ei, amenințându-i cu armele. Câțiva bărbați au lovit-o și au tras-o de părul lung și negru, îmbrâncind-o într-un grajd.

– Dați-mi drumul,în numele lui Allah!, țipă Mukhtar.

O viață simplă

Erau o familie sărmană dintr-unul din cele mai sărace sate pakistaneze. Familia lui Mukhtar Mai, Gujari din casta de jos, își câștiga cu greu existența din sfecla-de-zahăr și lanurile de grâu pe care le cultivau lângă casa lor de chirpici din Meerwala. Aveau numai câteva capre și boi, o vacă și o bucățică de pământ. Nu aveau electricitate, telefon sau apă curentă. Niciun membru al familiei nu știa să scrie sau să citească și nici nu fusese la școală. Cu toate acestea, erau musulmani credincioși și își făceau rugăciunile de cinci ori pe zi. Mukhtar excela în frați la muncile

Deși își ajuta câteodată tatăl și pe cei doi frați la muncile câmpului, Mukhtar își petrecea cea mai mare parte a timpului în casă alături de cele două surori ale ei, dereticând și ajutându-și mama să gătească chapatti, orez și linte, la focul aprins în curtea casei, sau făcea broderii pe care le vindea cu câteva rupii la piață.

în momentul în care femeile se aventurau afară, se acopereau în hijaburi (basmale) sau burqua (văluri) cu falduri pentru a evita orice contact vizual cu bărbații din sat. Modestia nu era numai o virtute, ci și o poruncă. Sharia, legea tradițională islamică, le interzice femeilor să se plimbe cu un bărbat din afara familiei lor. Abaterile sunt sancționate sever, pedepsele fiind stabilite de panchayat, sfatul local.

Mukhtar fusese crescută cu un puternic simț al dreptății. Tatăl său, Ghulam, o învățase să-și respecte părinții și îi interzisese să mintă:

– Nu avem multe, însă suntem cinstiți, Îi spunea el.

Într-o zi, în timp ce ea alerga prin curte tachinându-și sora și fugărind animalele, mama ei, Bachual, a luat-o de mână și i-a spus să se potolească:

– Ai grijă, Mukhtar! Allah vede tot ce faci!

Tânăra fată nu a uitat niciodată acest lucru. Avea să stea trează multe nopți la rând pe salteaua ei tare de paie întrebându-se dacă Allah o privea sau nu. În cele din urmă, a ajuns la concluzia că știa cum arată Allah.

– Este înalt ca un rege. Îi răsplătește pe cei buni și îi trimite în iad pe cei răi, i-a spus ea surorii ei.

Mukhtar s-a căsătorit cu un bărbat dintr-un sat vecin când avea doar 18 ani. A fost o căsătorie aranjată, și nu o uniune din dragoste. Spre deosebire însă de multe femei aflateîn situația ei, Mukhtar a decis în cele din urmă că nu putea să mai trăiască alături de un bărbat pe care nu îl iubea.

Într-o zi, i-a spus tatălui ei că nu mai putea continua cu această căsnicie. Ghulam, un bărbat cu pielea închisă la culoare, îmbătrânită de anii petrecuți sub soarele neîndurător, i-a spus lui Mukhtar, care începuse să pângă:

– Inima ta îți va spune ce e bine și ce nu. Vei avea întotdeauna un cămin aici, alături de noi.

Divorțurile erau rare în lumea rurală din Pakistan, iar o femeie divorțată era adesea privită cu dispreț.însă părinții au susținut-o pe deplin. În mai puțin de un an a primit de la soțul ei talaqul – eliberarea oficială de căsnicie, și s-a mutat înapoi la familia ei, în Meerwala.

Fiind fără copii, divorțată și analfabetă, șansele ei În viață erau limitate. Însă se simțea mai puternică deoarece luase viața în piept. A muncit din greu făcând broderii șiînvățându-i pe copii Coranul. Din puținul câștigat își ajuta părinții, care și ei o sprijiniseră.

La vârsta de aproape 30 de ani, Mukhtar se resemnase deja cu traiul în casa părintească și se bucura de simplitatea vieții de fiică, soră și mătușă. Apoi,În acea seară călduroasă și liniștită, totul s-a schimbat.

Sacrificiu de onoare

Patru bărbați din familia Mastoi au violat-o pe Mukhtar Mai pe podeaua murdară și tare a grajdului cufundat în întuneric. Tatăl și unchiul au rămas afară neputincioși, ascultându-i țipetele care străpungeau noaptea.

– Allah, te implor, ai milă de noi!, a strigat Ghulam.

Dar bărbații nu au făcut decât să râdă. După ce au terminat cu ea, au aruncat-o la pământ pe jumătate goală. Familia Mastoi nu se temea de nimeni, mai ales de o țărancă. Ghulam a acoperit-o cu un șal și a cărat-o acasă.

Violată, pângărită și dezonorată în fața satului ei, Mukhtar simțea că nu are decât o singură opțiune. Dacă ar fi mers la poliție, rușinea și dezonoarea ar fi fost și mai mari pentru familia ei. Lumea se aștepta ca ea, asemeni nenumărator alte femei pakistaneze care fuseseră violate înaintea ei, să se sinucidă. Onoarea cerea acest lucru.

A zăcut timp de trei zile pe patul ei de paie, prea șocată pentru a se ridica și prea îndurerată pentru a putea mânca sau bea. Recita la nesfârșit versete din Coran, Însă un singur gând îi zăboveaîn minte: Trebuie să îmi iau viața!

Bachual și-a implorat fiica să trăiască, nepărăsind-o nicio clipă:

– Trebuie să mănânci, Mukhtar!, o implora ea.

Însă Mukhtar suferea prea tare și nu mânca nimic. Zăcea în pat, cu picioarele strânse la piept și șalul adunat în jurul corpului. Sunt deja moartă. Mi-am pierdut întreaga onoare, se gândea ea plângând.

în momentul în care Mukhtar a rugat-o pe mama ei să Îi aducă otravă, Bachual a Îngenuncheat, și-a aruncat hijabul la picioarele fetei și i-a strigat:

– Te rog, Mukhtar, nu! Te voi sprijini în tot ce vei face, dar nu-ți lua viața!

Cu mama ei la căpătâi, Mukhtar a recitat și alte pasaje din Coran. Acum ambii părinți își doreau ca ea să trăiască.

– Ești fiica noastră, i-au spus ei. Nu ne părăsi!

Pe când zăcea În patul În care dormise de când era copil, s-a hotărât săÎi ceară ajutorul lui Allah. Răspunsul a sosit a doua zi. Mullahul local, Maulul Abdul Razzaq, a condamnat violulÎn moscheea din Meerwala.

– Trebuie anunțată poliția, a spus el curajos adunării șocate de săteni.

În cele din urmă, la patru zile după viol, Mukhtar nu a mai rezistat și a Început să plângă. Însă aceste lacrimi nu mai erau lacrimi de rușine. Suferința se transformase În mânie, iar apoi Într-o dorință de dreptate.

Mukhtar Mai a luat o decizie importantă: cu sprijinul lui Maulul Abdul Razzaq avea să relateze poliției ce i seÎntâmplase ÎnÎntuneric, pe podeaua grajdului. Cu o ultimă sforțare, a făcut un legământ: Mă voi lupta cu ei.

Femeia a ales dreptatea În locul morții: N-au decât să mă omoare Mastoii. Dar nu o să le dau satisfacția să Îmi iau singură viața, și-a spus ea.

Lupta pentru dreptate

În momentul În care Mastoii au aflat că Mukhtar avea de gând să denunțe violul, au amenințat-o cu moartea. Poliția a dus familia la secția de poliție din orașul vecin, Jatoi. În timp ce mașina poliției părăsea hurducăind Meerwala, doi dintre verii lui Mukhtar fugeau pe lângă ea implorând-o:

– Nu face asta! Nu spune nimic poliției. Mastoii te vor omorÎ.

I-a ignorat. Nu Îmi pot face mai mult rău decât mi-au făcut deja. Trebuie pedepsiți, se gândea ea În timp ce taxiul claxona pentru a goni boii de pe drumul de țară.

A fost foarte greu pentru Mukhtar să relateze povestea violului unor străini, mai ales că erau bărbați. Însă a fost sprijinită de prezența mullahului și a părinților ei. Când au intrat În secția din Jatoi, Bachual și-a luat fiica de braț, sprijinind-o și ajutând-o să-și recapete forțele pentru a-și spune povestea. Aproape șoptind, cu fața pe jumătate acoperită În hijab, Mukhtar le-a povestit polițiștilor detaliile acelei nopți oribile. Era prea rușinată, prea jenată ca să-i poată privi În ochi. Să relatezi violul este aproape echivalent cu a-l retrăi, iar În următoarele câteva săptămâni avea să retrăiască teroarea de mai multe ori.

Mulțumită curajoasei ei decizii de a raporta delictul la poliție, povestea lui Mukhtar Mai a ajuns la știri, Întâi la nivel regional, apoi național și internațional. Nicio altă femeie din Pakistan, mai ales o țărancă analfabetă, nu Își Înfruntase Într-un asemenea fel agresorii. Curajul lui Mukhtar Mai a impresionat lumea Întreagă. Poza ei, cu ochii negri speriați ce priveau intens din spatele hijabului verde-deschis, a apărut În ziare și pe ecranele televizoarelor din toată lumea. Susținătorii drepturilor omului din Pakistan au mărșăluit În onoarea ei, cerând dreptate.

Timp de secole, agresiunile sexuale și violența Împotriva femeilor au fost foarte răspândite În Pakistan. Legile tribale, adesea brutale, ale țării, stabilite de adunările sătești, au ignorat multă vreme aceste atacuri asupra femeilor, considerându-le „răzbunări“ pentru presupuse daune. Chiar și În timpurile acestea moderne, în fiecare an peste 100 de femei pakistaneze sunt violate În grup, iar și mai multe sunt ucise „pentru onoare“. Majoritatea acestor crime rămân nepedepsite. Însă Mukhtar Mai era pe cale să rupă această tradiție.

Brusc, Mukhtar ajunsese eroină, un simbol al drepturilor femeilor. După ce a remarcat câtă publicitate se făcuse În jurul ei, guvernul național și-a oferit sprijinul, asigurându-i paza casei de chirpici din Meerwala 24 de ore din 24. De asemenea, guvernul a decis să o reprezinte În fața presupușilor ei violatori, promițându-i și un proces rapid.

Meerwala s-a umplut de vizitatori, printre care se numărau și alte femei violate care doreau să o Întâlnească. Fiecare poveste pe care o asculta Îi dădea noi forțe pentru a continua lupta. O femeie care avea funcția de ministru a venit la Meerwala și i-a dat asigurări, spunându-i blând, dar ferm:

– Ți se va face dreptate. Fii curajoasă!

Între timp, Mukhtar și-a amintit un lucru În care crezuse dintotdeauna: „De fiecare dată când Allah te pune la Încercare, Îți dă și curajul de a riposta“.

Un verdict surprinzător

– Guvernul m-a mandatat să Îți ofer acest cec În valoare de 500.000 de rupii. Nu este sub nicio formă o compensație, ci mai degrabă un simbol al solidarității noastre pentru toate suferințele prin care ai trecut, i-a spus Attiya Inayatullah, ministrul federal pentru drepturile femeilor de la acea vreme.

Mukhtar a rămas fără cuvinte când ministrul i-a Înmânat cecul. Deși nu Îl putea descifra – nu mai văzuse un cec niciodată –, știa că sunt mai mulți bani (8.200 de dolari) decât ar fi putut câștiga tatăl ei În zeci de ani.

Însă Mukhtar a privit-o pe Inayatullah și i-a spus:

– Nu. Nu am nevoie de bani.

– Te rog, continuă ministrul. Ia cecul!

După o scurtă pauză, Mukhtar i-a explicat:

– Nu am nevoie de bani. În schimb, lucrul de care aș avea nevoie cu adevărat ar fi o școală.

Ideea Îi venise În ultimele săptămâni. Își dădusese seama că o mare parte a oamenilor care o sprijiniseră erau instruiți.

– Educația este ceea ce le dă putere, i-a spus ea mamei sale Într-o seară.

Ea Însăși se simțise slabă, deoarece nu știa să scrie și să citească.

Mukhtar a fost de acord să accepte cecul, cu condiția de a-l folosi pentru construirea unei școli de fete.

– Atunci poate că tinerele nu vor mai trebui să treacă prin ce am trecut eu, a spus ea.

Mukhtar Mai se simțea tot mai puternică pe măsură ce tot mai mulți oameni o sprijineau. Mulțumită ̶n primul rând mamei ei, apoi tatălui, mullahului din sat, iar acum tuturor acestor străini, Mukhtar se simțea suficient de puternică pentru a le ține piept agresorilor ei la tribunal.

Și astfel, Într-o dimineață toridă de iulie, 14 bărbați din familia Mastoi au fost aduși Încătușați În fața instanței. Mukhtar de-abia dacă i-a privit. Nouă dintre ei erau acuzați de amenințări cu moartea la adresa lui Ghulam, iar ceilalți cinci, de viol.

– Mincinoaso!, se auzi un cuvânt care Îi ardea urechile lui Mukhtar.

Unul dintre cei nouă avocați ai Mastoilor o acuza Întruna de sperjur.

– Nu s-a Întâmplat nimic. Inventează totul!, Îi spuneau ei judecătorului.

În următoarele zile, Mukhtar a Îndurat chinul de a povesti de mai multe ori evenimentele din seara În care fusese violată. Însă nu a ezitat. În fața celor 14 bărbați Încătușați, i-a povestit judecătorului cum a fost violată și apoi azvârlită afară din grajd. Părea pe deplin calmă, Însă mai târziu avea să recunoască: „Simțeam rușinea străpungându-mi inima și stomacul“.

Verdictul s-a dat pe 31 august 2002, la numai două luni de la viol. Șase dintre bărbații din familia Mastoi au fost găsiți vinovați și condamnați la moarte pentru participare la viol. Ceilalți opt au fost eliberați.

Mukhtar Mai devenise o legendă. Însă ea și familia sa nu se simțeau Încă pregătiți de sărbătoare. Știau că violul divizase satul și că unii locuitori o acuzau că ar fi mințit și ar fi dezonorat Meerwala. Cu toate acestea, toată lumea, inclusiv susținătorii ei, au realizat că viața simplă a familiei ei și a satului Meerwala se schimbase pentru totdeauna.

Îndeplinirea promisiunii

Nimeni nu ar fi condamnat-o pe Mukhtar dacă s-ar fi mutat din Meerwala după proces. Ar fi putut Începe o viață nouă, departe de clanul Mastoi, care continua să o amenințe cu moartea. Însă Mukhtar avea visul ei:

– O școală ar putea schimba vieți, insista ea pe lângă mama ei.

Mukhtar credea că, dacă exista o posibilitate de a educa fetele din Meerwala – căci niciuna dintre ele nu mergea la școală –, probabil că acestea nu vor trebui să treacă prin ce a trecut ea. Mama ei i-a amintit că bărbații din satul lor nu vor avea niciun motiv pentru a-și trimite fetele la școală:

– Mukhtar, o să ne creăm probleme degeaba.

Însă Mukhtar era hotărâtă. A cumpărat o bucată de pământ lângă casa ei și a angajat muncitori care să o ajute la construcția unei școli primare. A lucrat cot la cot cu aceștia, făcând cărămizi de pământ sub soarele torid și cărân-du-le până la locul construcției. Sătenii priveau cu uimire cum Școala de Fete Mukhtar Mai se ridica sub ochii lor. A fost inaugurată În decembrie 2002. Guvernul a asfaltat strada ce ducea spre Meerwala și a conectat satul la electricitate și la rețelele de telefonie. Datorită lui Mukhtar Mai totul se schimbase.

Să construiești o școală era un lucru, dar să o și umpli cu eleve era cu totul altceva. La scurt timp, Mukhtar și-a dat seama că Bachual avea dreptate. Era greu să Îi convingi pe săteni să-și trimită fetele la școală. Însoțită de un polițist, mergea prin Meerwala din casă În casă, cerându-le părinților să Își trimită fiicele la școală. De fiecare dată auzea scuze de genul: „Fetele nu au nevoie să știe să scrie și să citească“ sau: „Numai băieții au nevoie de educație“. Însă ea era de neclintit. Dacă o familie avea mai multe fiice, Îi ruga ca măcar una să fie trimisă la școală pentru Început. A promis să facă rost de o dubiță care să ia fiecare fată de acasă. În cele din urmă, o mână de fete și-au făcut apariția la școală. Apoi, au sosit mai multe. Școala era foarte sărăcăcioasă. Elevele stăteau pe saci de grâu În loc de scaune. Nevenin-du-i Încă să creadă că visul i se Îndeplinea, Mukhtar ședea nerăbdătoare alături de tinerele eleve și Învăța să scrie și să citească odată cu ele.

Când banii au fost pe sfârșite, Mukhtar și-a vândut puținele lucruri pe care le mai avea: cerceii și vaca. Însă, pe măsură ce povestea ei era transmisă la știri, au Început să apară donațiile. În cele din urmă, și-a putut permite să angajeze tâmplari care să construiască scaune și mese de lemn pentru eleve. Odată cu montarea ventilatoarelor din tavan, atmosfera Încinsă din sălile de clasă a devenit suportabilă.

Lucrul bun era că acum Mukhtar avea suficienți bani pentru a construi noi săli de clasă. Într-un an a mai deschis și o școală de băieți În Meerwala și o altă școală de fete Într-un sat din apropiere.

În cele din urmă, peste 700 de elevi din toate castele s-au Înscris de bunăvoie la aceste școli. Surprinzător, câțiva erau din clanul Mastoi.

Școlile au reprezentat doar o parte din miracolul Înfăptuit de Mukhtar. Pe măsură ce povestea ei devenea cunoscută chiar și În cele mai mici sate din Pakistan, pe treptele casei ei Își făceau apariția diverse femei. Unele fuseseră violate, altele bătute sau mutilate în așa-numitele „crime de onoare“. Aveau chipurile pline de cicatrice înfiorătoare, fiind probabil victimele unor atacuri cu acid. Aveau urechile sau nasurile tăiate, o pedeapsă obișnuită pentru presupusele adultere.

Ele căutau un adăpost, un refugiu și – mai presus de toate – dreptate la cea care devenise Întruchiparea drepturilor femeilor. Mukhtar și-a deschis inima și avutul În fața acestor femei sărmane și a instituit în Meerwala Centrul de Criză pentru Femei „Mukhtar Mai“.

Cu toate acestea, lupta pentru dreptate dusă de Mukhtar nu luase Încă sfârșit. Într-o zi, a primit un telefon de la avocații ei:

– Curtea Supremă din Lahore va audia un apel din partea familiei Mastoi, au informat-o ei.

La 3 martie 2005, nu i-a venit să-și creadă urechilor: cinci dintre cei șase Mastoi condamnați (patru acuzați de viol) fuseseră achitați. Urma să fie eliberați. Celui de-al șaselea i se comutase pedeapsa În Închisoare pe viață.

Două zile mai târziu a găsit curajul pentru a le comunica reporterilor că avea să atace noua decizie a Curții. Deși era Încă Înspăimântată de amenințările familiei Mastoi, a jurat să rămână În satul ei natal:

– Acesta este ținutul meu, satul meu, a insistat ea.

Activiștii pentru drepturile femeilor au protestat Împotriva verdictului și au defilat cu pancarte afișând mesaje de solidaritate: „Curaj, Mukhtar! Suntem alături de tine!“.

În urma unui protest internațional, guvernul pakistanez a intervenit, iar bărbații din familia Mastoi au fost rearestați, urmând să fie judecați din nou. În prezent se află În Închisoare, așteptând o nouă dată a procesului. Între timp, Mukhtar Mai continuă să primească amenințări cu moartea și se află sub protecția permanentă a poliției.

Uși deschise

Meerwala adăpostește peste 5.000 de săteni și se Întinde pe o suprafață de 80 de kilometri. Case de chirpici văruite licăresc sub soarele după-amiezii. Lanurile de grâu sunt de un maroniu prăfuit. Palmieri maiestuoși se Înalță la cer, Înfruntând căldura verii.

În spatele unor porți negre de fier se află o casă Înconjurată de ziduri Înalte de aproape doi metri. Aceasta este casa lui Mukhtar Mai, școală și centru de criză pentru victimele violurilor. Într-una dintre cele șase săli de clasă de 37 de metri pătrați de la parter, copiii recită alfabetul englezesc, În timp ce În altă clasă o profesoară le predă În urdu dintr-un manual de fizică.

Pe un perete, un poster Înfățișează două fetițe pakistaneze. Mai jos este scris: „De ce nu ne trimiteți la școală? Gândiți-vă! O să vă prindă bine și vouă“. Capre și câini umblă prin curte. Muncitorii construiesc și alte săli de clasă, care vor deveni În curând un nou liceu.

Într-un birou de la etajul al doilea, Mukhtar Mai, purtând un șal galben, pantaloni galbeni și papuci Înflorați de culoare albă, ascultă cu atenție În timp ce o femeie din provincia Punjabi, Nasreen Bibi, Îi explică plângând cum fiica ei În vârstă de șapte ani, Quasar, a fost violată și omorâtă de vecini.

– Quasar s-a dus să cumpere bomboane. Nu am mai văzut-o niciodată de atunci, spune mama printre lacrimi.

O imploră pe Mukhtar să o ajute să-i aducă pe criminali în fața justiției.

În timp ce Nasreen stă deoparte, strângând mâna lui Mukhtar, fratele lui Nasreen, Jam, continuă povestea:

– Înainte să o Îngroape, i-au turnat acid pe corp ca să nu o putem recunoaște.

La câteva zile, familia își găsise copilul Într-un mormânt nu foarte adânc.

– Fața Îi era arsă de acid. Nici nu m-au lăsat să văd chipul fiicei mele moarte, se plânge Nasreen. Te rog, ajută-mă!, zice ea, prinzând-o pe Mukhtar de mână, ca și cum s-ar ruga.

Mukhtar o pune pe una dintre asistente să le dea lui Nasreen și fratelui ei numărul unui avocat pe care Îl angajează pentru asemenea cazuri. Ea Însăși va suna poliția ca să afle dacă este cercetată crima. Mama Îndurerată Îi mulțumește:

– Nu mai este nimeni ca tine, Îi spune ea lui Mukhtar.

În jur de cinci victime sosesc zilnic la centru, iar Mukhtar Mai nu refuză pe nimeni.

O femeie al cărei soț o bătuse și o alungase din casă nu avea unde să se ducă decât la centrul lui Mukhtar. Trei femei violate, toate Înspăimântate că vor fi ucise de soții lor dacă se Întorc acasă, au trăit luni de zile În centru Împreună cu copiii lor.

Toate aceste povești o afectează pe Mukhtar Mai. După ce a aflat povestea unei fete de șaisprezece ani, Nasima Labano, violată de un grup de opt bărbați În provincia Sindth, Mukhtar aproape a leșinat. Cazul era extrem de asemănător cu al ei. I-a oferit Nasimei adăpost și a hotărât să o ajute cu cheltuielile de judecată și cele de asistență medicală.

Mukhtar are o vorbă dulce și rareori privește un străin În ochi. Deși a călătorit mult și este cunoscută În Întreaga lume, este extrem de timidă și îi lasă pe alții să vorbească În locul ei. Însă În simplitatea ei regăsești eleganță și grație. Modul ei blând de a se comporta impune respect.

Când se plimbă prin curtea școlii, elevii vin la ea și Îi ating șalul cu politețe sau dau mâna cu ea.

– Când sunt În mijlocul elevilor mei, mă simt liniștită, spune ea În timp ce pășește prin curtea școlii. Acesta este visul meu.

Mukhtar radiază când o zărește pe Sidra Nazar, una dintre cele mai strălucite eleve ale școlii. Fetița de zece ani vrea să ajungă medic. Cu un an În urmă, părinții ei amenințaseră că o vor retrage de la școală deoarece o promiseseră În căsătorie unui bărbat de 30 de ani. Mukhtar i-a convins să renunțe la idee. Sidra este Încă la școală, liberă să Își urmeze visul.

CU ȘCOLILE ÎNFIINȚATE și centrul de criză pentru viol, Mukhtar Mai salvează nenumărate femei pakistaneze de la Îngrădirile justiției tradiționale, același sistem Învechit care a permis violul ei. Acum, femeile vin și Îi cer ajutorul În loc să se supună deciziilor panchayatului local. Un activist pakistanez pentru drepturile omului, Rashid Rehman, spune: „În mod neașteptat, această țărancă modestă a condus o revoluție pașnică“. După cum mărturisește Mukhtar Însăși: „Sunt doar prima picătură de ploaie din acest sat, dar după mine vor urma și altele. Iar mai multe picături pot da naștere unui fluviu“.

Vote it up
106
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza