Singur. Rănit. Aproape mort.

Error message

  • The file could not be created.
  • The file could not be created.
Plecat singur în excursie, Gregg Hein a fost pe punctul de a-şi pierde piciorul într-un accident în munţi.
 

LA PESTE 4.000 DE METRI altitudine, priveliștea din vârful Mount Goddard, situat în lanţul muntos Sierra Nevada din California, era de o măreţie sumbră – creste tăioase, versanţi de granit și iazuri de culoarea cobaltului. Gregg Hein, un bărbat înalt și subţire de 33 de ani, a respirat adânc și a simţit cum aerul îi umple plămânii și cum expiră orice urmă de griji sau gânduri negre.

 

ERA 5 IULIE, o zi în care majoritatea americanilor sărbătoreau cu familia şi prietenii la grătare sau în parcuri de distracţie. Gregg onora spiritul Zilei Independenţei prin ceea ce îi plăcea cel mai mult să facă: să meargă de unul singur în inima munţilor.

În timpul adolescenţei, petrecută într-una din suburbiile oraşului Clovis, din centrul Californiei, devenise fascinat de munţii Sierra Nevada din apropiere, pe care îi explora de fiecare dată când avea puţin timp liber. Cum puţini prieteni aveau rezistenţa lui fizică şi nu puteau să ţină pasul cu el, Gregg mergea cel mai adesea singur.

Pe la jumătatea ultimului an de facultate, Gregg Hein a renunţat la şcoală şi s-a dedicat pasiunii pentru natură. A lucrat pe rând ca pompier specializat pe incendii în afara oraşului, ghid de rafting şi naturalist în peşteri, îndeletniciri care l-au purtat prin Oregon, Alaska, Vermont şi Utah, după care a mers după o fată tocmai în Noua Zeelandă. În cele din urmă a ajuns să regrete faptul că nu avea o diplomă, aşa că la începutul anului 2014 s-a întors să îşi termine studiile la Universitatea de Stat Humboldt, unde a obţinut titlul de licenţiat în ştiinţele mediului.

Pentru a sărbători noua lui calificare, Gregg a plecat joi dimineaţă de la casa părinţilor săi şi a condus trei ore, până la unul din traseele de munte din Parcul Naţional Nevada. Planul era să pornească într-o călătorie de cinci zile, de la Lacul Florence până la Muntele Goddard şi înapoi. Asta însemna puţin peste 32 de kilometri la dus şi încă pe atât la întors.

Sâmbătă, în jurul prânzului, Gregg constata satisfăcut, în timp ce îşi trecea numele în registrul din vârful muntelui, că era doar al treilea drumeţ care trecuse pe acolo în acel an. După ce a făcut poze, a început să coboare pe versantul de nord al muntelui. Traseul abrupt era acoperit cu pietriş, aşa că Gregg mergea cât putea de încet, ca să nu provoace o alunecare de teren. În încercarea de a-şi găsi echilibrul, şi-a sprijinit mâna dreaptă de pantă şi o piatră cât pumnul de mare s-a desprins sub palma lui.

Dintr-o dată, un bolovan mare, de aproape un metru, urnit din loc de piatra desprinsă de mâna lui, stătea să cadă pe el. Înainte ca Gregg să se poată feri, bucata de stâncă masivă i-a izbit gamba dreaptă. Impactul puternic l-a aruncat pe spate şi i-a fracturat tibia şi fibula. Aterizat pe o porţiune cu zăpadă, rucsacul din spatele lui a acţionat ca o sanie, iar Gress a început să alunece. Începea să prindă o viteză din ce în ce mai mare când călcâiul său drept s-a lovit de o ridicătură în pământ. Gregg a văzut atunci că osul piciorului îi ieşise afară din piele chiar sub genunchiul drept şi că se îndrepta cu repeziciune spre un morman de pietre înalte. În urma lui, o dâră de sânge colora zăpada în linie aproape dreaptă. Gregg şi-a înfipt mâna şi piciorul stâng în zăpadă şi a reuşit să frâneze şi să se oprească cu doar câţiva centimetri înainte de bolovani.

Cu greu, s-a căţărat în vârful grămezii de pietre. Durerea îi pulsa în picior, dar încerca să o ignore, la fel ca bătăile puternice din piept. Trebuia să rămână lucid şi să evalueze situaţia. Starea lui era mult prea gravă ca să poată coborî de unul singur până în vale. Zona izolată de munte nu avea acoperire pentru servicii telefonice. Îşi anunţase părinţii că luni va fi acasă, aşa că probabil ei o să aştepte până marţi să îi anunţe dispariţia. Cum erau slabe şanse să fie găsit de cineva înainte de ziua de marţi, Gregg trebuia să găsească o cale să supravieţuiască până atunci.

 

PRIMUL LUCRU PE CARE trebuia să-l facă era să se îmbrace cât mai călduros. Pe timpul nopţii risca pericolul de hipotermie, dar înainte de asta putea să intre în şoc din cauza fracturii deschise. Gregg şi-a scos pantalonii scurţi şi i-a înlocuit cu nişte colanţi lungi din polipropilenă şi pantaloni de lână. Şi-a pus pe el trei bluze de corp, apoi o cămaşă groasă, şi şi-a scos bocancul drept, pentru a reduce presiunea asupra piciorului fracturat.

Deşi sângera destul de mult, evita să folosească cureaua drept garou, pentru că asta ar fi mărit riscul de a-şi pierde piciorul. A decis să mai aştepte şi să se concentreze pe stabilizarea fracturii. Cu ajutorul unui briceag, a tăiat colantul de pe piciorul drept, apoi a decupat două bucăţi late din salteaua de dormit, pe care le-a înfăşurat în jurul gambei şi al fluierului piciorului. A demontat apoi beţele pliabile de drumeţie şi a folosit părţi din ele ca atele, pe care le-a fixat de cei doi bureţi de saltea cu ajutorul curelei şi al unor chingi din nailon.

Ceva mai jos pe creasta muntelui, la capătul altei fâşii de zăpadă, era o porţiune de stâncă plată unde ar fi putut să se întindă confortabil. Gregg şi-a pus rucsacul pe umăr, s-a ridicat în fund şi a încercat să îşi ia avânt ca să alunece înspre peticul de zăpadă. Dar de data asta greutatea şi volumul bagajului l-au împiedicat.

Mai avea hrană şi apă pentru încă două zile, dar după nişte calcule rapide şi-a dat seama că poate trăi şi fără ele. Mult mai importante în situaţia lui erau obiectele care îl ajutau să nu se ude şi să nu-i fie frig, semnalizatoarele pentru salvamontişti şi lucrurile ce puteau fi folosite drept unelte. După ce şi-a băgat în pantaloni mănuşile şi două căciuli de lână, şi-a agăţat la gât lampa de frunte. Cureaua de la rucsac avea încorporat un fluier pe care l-a tăiat şi l-a agăţat de gaura unui nasture de la cămaşă. În buzunarele de la pantaloni şi-a pus briceagul şi nişte cabluri, iar în sacul de dormit impermeabil şi-a băgat haina de ploaie, după care şi l-a pus în jurul umerilor. Odată echipat astfel, Gregg a lăsat în urmă rucsacul cu restul lu-crurilor şi a început să se îndrepte spre platforma de piatră.

Efortul aproape că l-a făcut să leşine de durere, dar, într-un final, a reuşit să se târască în mâini şi pe pi-ciorul stâng până la fâşia de zăpadă. După ce a adunat câteva pietre pentru a-şi face un cadru pentru piciorul fracturat, Gregg s-a instalat cât mai confortabil posibil în mijlocul naturii.

Sub el nu se vedea decât peisajul sălbatic, lipsit de copaci şi de orice urmă de prezenţă umană. Cu toate acestea, Gregg a suflat din fluier şi apoi a strigat cât l-au ţinut puterile: „Ajutor!“

 

GREGG A CONTINUAT să strige şi să sufle periodic în fluier pe tot parcursul zilei. După ce s-a înserat, a intrat în sacul de dormit. Îşi mişca uşor piciorul rănit pentru a pune sângele în mişcare şi era atent la orice semn care ar fi putut indica o pierdere masivă de sânge. Deşi încerca să nu adoarmă, somnul l-a furat de mai multe ori pe parcursul acelor ore.

Odată cu venirea nopţii, Gregg invoca în minte chipurile oamenilor pe care îi iubea – al tatălui său, Doug, al mamei, Randy, al surorii Kristen şi al noii sale iubite, Katrina – şi se întreba dacă o să îi mai vadă vreodată. Ziua lui Kristen urma să fie miercuri, iar Gregg spera ca moartea lui să nu devină un eveniment cu care ea să îşi asocieze propria aniversare. Şi-a promis să facă tot posibilul ca să supravieţuiască.

În noaptea aceea, temperatura a scăzut la 5 grade Celsius. Gregg a fost trezit din somn, din când în când, de câte un frison. Spre uşurarea lui, până duminică dimineaţa, sângerarea aproape că se oprise. A început din nou să fluiere şi să strige după ajutor. Între timp, construia din pietrele din jur un adăpost împotriva vântului rece de munte.

Pe la ora prânzului, a simţit brusc un miros ca de ceva acru, putrezit, ce venea de sub atelele improvizate. Din marginile decolorate ale rănii curgea puroi. Exista riscul ca infecţia să se transforme în cangrenă – putea să-şi piardă piciorul şi chiar viaţa. A reuşit să se târască la câţiva metri depărtare de tabăra lui, către un mic petic de zăpadă, unde şi-a curăţat piciorul de murdărie şi ţesut mort. Apoi şi-a împachetat rana cu şi mai multă zăpadă, care urma să ia cu ea mizeria pe măsură ce se dezgheţa.

Întors la mica tabără improvizată din pietre, deodată auzi ceea ce părea a fi un chiot îndepărtat de bucurie. Sunetul părea să vină de undeva din vale. Cu nivelul de adrenalină la maxim, a început să strige cât îl ţineau plămânii „Ajutor! Ajutor!“ şi să sufle în fluier.

După 20 de minute de aşteptare şi-a dat seama că drumeţul trebuia să fi fost la kilometri depărtare şi, chiar dacă acustica a purtat vocea străină în direcţia lui, era clar că nu a făcut acelaşi lucru şi cu sunetele venite din partea asta. Gâtul i se uscase de la atâta strigat. S-a târât către peticul de zăpadă şi a luat câteva guri cu zăpadă, după care s-a târât înapoi în sacul lui de dormit. Norii au devenit roz, apoi indigo, iar Gregg a căzut din nou într-un somn agitat.

 

LUNI DIMINEAȚĂ, Gregg s-a trezit atât de însetat încât abia putea să înghită. La puţin timp, o altă voce s-a auzit în depărtare. I se părea că repetă aceleaşi cuvinte, „Unde eşti?“

S-a ridicat în capul oaselor, a suflat lung în fluier şi a strigat: „Ajutor! Fractură deschisă! Canionul Goddard de Nord!“ Vocea repeta aceleaşi două cuvinte. Gregg răspundea din nou şi din nou, până când a realizat că, de fapt, confundase ţipătul unei păsări cu vocea unui salvamontist.

Şi-a înăbuşit dezamăgirea şi şi-a verificat rana. Nu arăta deloc bine. Trebuia să o cureţe mult mai des, doar că îl îngrozea perspectiva de a se târî printre pietrele ascuţite ale versantului. Ajuns la zona cu zăpadă, şi-a umplut pelerina de ploaie cu omăt îngheţat şi a cărat-o apoi la umbră, în apropierea taberei. Acum putea să îşi cureţe rana de câte ori era nevoie şi să se hidrateze cu zăpadă topită când i se făcea sete.

Luni seara, norii negri de ploaie se strânseseră deja deasupra versantului. Aşa că Gregg a găsit o altă întrebuinţare pentru pelerina de ploaie: a întins-o ca pe un acoperiş deasupra cazematei din pietre, fixând-o la margini cu alte pietre mai mici. Apoi s-a ghemuit în sacul de dormit, în timp ce, în jurul lui, apa de ploaie spăla terenul abrupt al muntelui.

 

ÎN ACELAŞI TIMP, Doug Hein începea să fie supărat pe fiul său. Lumea îl aştepta acasă, iar Gregg nici măcar nu se sinchisise să îi anunţe că întârzie. Marţi după-amiază, când Doug a venit de la muncă şi a văzut că fiul său încă nu se întorsese, a început să se îngrijoreze. Cu toate acestea, era convins că tânărul avea să se întoarcă în curând. „Ştiam că din când în când obişnuieşte să îşi prelungească ieşirile cu câte o zi“, a explicat bărbatul de 64 de ani. Aşa că a decis să mai aştepte şi să nu alarmeze lumea degeaba – inclusiv pe soţia lui, Randy, directoare de liceu, care era plecată la o conferinţă în Las Vegas.

Noaptea de marţi a fost una rece în vârful munţilor. Gregg abia putea să doarmă din cauza tremuratului. Era îngrijorat şi de faptul că nu mai putea să îşi mişte piciorul drept. Abia miercuri dimineaţa şi-a recăpătat o parte din senzaţii. Gregg simţea şi că se deshidatra tot mai mult, în ciuda înghiţiturilor de zăpadă topită. Trebuia să se mute din acel loc.

Un mic lac se vedea ceva mai jos, la vreo doi kilometri şi jumătate depărtare. La acea altitudine, nopţile erau mai puţin friguroase, iar Gregg ar fi avut destulă apă la dispoziţie. Dar înainte de orice, trebuia să găsească o modalitate să se poată deplasa. Cu ajutorul sacului de dormit, cu chingi şi corzi, Gregg şi-a stabilizat piciorul fracturat, după care a pornit la drum, ajutându-se de mâini şi de piciorul stâng.

Acasă, tatăl lui suna la Departamentul şerifului din Fresno. Curând, zeci de voluntari salvamontişti au împânzit terenul dintre Lacul Florence şi vârful Goddard, împreună cu garda forestieră a Parcului Naţional şi câteva avioane de căutare.

În călătoria sa către lac, Gregg a prins vreo şase fluturi de noapte, trei gândaci de apă, doi greieri şi câteva furnici. A fost prima masă după cinci zile. Patru ore mai târziu, a ajuns la marginea mâloasă a lacului. A sorbit lacom dintr-un firicel de apă ce se scurgea în lac. Apoi şi-a construit un cuib din iarbă şi flori sălbatice şi, extenuat, s-a vârât în sacul de dormit.

Miercuri dimineaţă, Doug a sunat-o pe Randy, care a încercat să găsească un zbor din Las Vegas. La ora 2 dimineaţa, mama lui Gregg a închiriat o maşină şi a condus în viteză până acasă, unde a ajuns şase ore mai târziu. Între timp, pe malul lacului, Gregg şi-a permis pentru prima dată de la accident să îşi lase gândurile să hoinărească în voie. Joi dimineaţa, s-a trezit cu piciorul îngheţat şi rigid.

La un moment dat, a auzit un zumzăit ciudat. În zare se vedea un elicopter. S-a căţărat cu greu pe un bolovan din apropiere şi a fluturat sacul de dormit galben. Dar elicopterul, în loc să se apropie, se îndepărta.

Ceva mai târziu în aceeaşi după-amiază, Doug şi Randy s-au dus la centrul salvamontiştilor de la Departamentul şerifului, o rulotă în pădure, în zona lacului Florence. Cuplul a ajuns acolo în jurul orei 18.30. Câteva minute mai târziu, un alt elicopter a zburat deasupra taberei lui Gregg. Acesta şi-a fluturat sacul galben de dormit şi a aruncat cu câteva pietre în sus. De data aceasta, pilotul i-a făcut semn din cap.

Elicopterul a aterizat lângă lac, iar Gregg se abţinea din greu să nu plângă de fericire. Telefonul sergentului de la centrul de căutare a început să sune. Bărbatul s-a întors către Doug şi Randy şi a zâmbit. Seara, Gregg era deja într-un pat de spital din Fresno, cu familia adunată în jurul lui.

În următoarele luni, Gregg Hein a fost supus mai multor operaţii, reuşind astfel să îşi păstreze piciorul. În tot acest timp, a primit tot felul de mesaje de încurajare şi vizite de la oameni pe care i-a cunoscut cândva, dar şi de la persoane complet necunoscute. Gregg a început atunci să pună sub semnul îndoielii vechile sale idei despre independenţă. Sosise vremea să îşi clădească o nouă viziune despre lume.

„Atât de mulţi oameni au plecat în căutarea mea“, spune Gregg, care s-a înscris recent la un masterat de legislaţie a mediului înconjurător. „Am fost copleşit să aflu câte persoane s-au oferit să mă ajute. Iată prin ce a fost nevoie să trec, ca să simt, în sfârşit că sunt acasă“.

Vote it up
146
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza