Singur printre depresii

Cuvantul depresie il folosim cand ne referim la ceilalti. Si il folosim des. Azi, voi vorbi despre propriile depresii 
 
<p>Traim intr-o lume in care aproape ne-am obisnuit ca persoanele din jurul nostru sa clacheze din cand in cand.
– Salut, ce faci?, am sunat si am intrebat un coleg de serviciu care nu venise la munca.
– Bine, spune el, sunt deprimat!
La un astfel de raspuns am ramas fara replica. In lumea noastra, depresia e o boala si nu prea. Specialistii spun ca e chiar una serioasa, noi, in viata de zi cu zi, nu o prea luam in seama pentru ca nu doare si nu iese la analize.
Dar, cu toate astea, suferim din cauza ei.

Prima mea depresie am avut-o la cinci ani. Bine, atunci habar n-aveam ce-i aia. Nu ca acum as sti mai mult. S-a instalat in timpul desenului animat 101 dalmatieni. M-a cuprins o mare tristete, m-am speriat de Cruella si, brusc, am realizat ca sunt muritor. Ca va veni o zi cand nu voi mai fi. Habar n-am daca e normal la cinci ani sa ai asemenea idei. Imi amintesc tot, stateam lungit pe canapea, televizorul Temp, alb-negru statea pe o comoda, iar mama, pe un scaun in partea dreapta a canapelei, la picioarele mele. Se uita cu mine la desene. Pentru cei care nu-si mai amintesc acele vremuri, trebuie sa stie ca filmul 101 dalmatieni era masacrat in vreo noua episoade de cate zece minute si primeam cate un episod pe seara, intre opt fara zece si opt fix, apoi incepea Telejurnalul. De ce ma mai mir ca am facut depresie? Astazi, fiica mea se uita o zi intreaga la desene. Uneori, dimineata, abia o scot din casa s-o duc la gradinita. Acum, desenele incep de la sase dimineata si se termina pe la miezul noptii.

Cum va spuneam, imi amintesc prima depresie. Cred ca m-a tinut vreo saptamana. I-am pus si cateva intrebari mamei despre moarte, cimitir, despre lumea de dincolo. Biata
femeie s-o fi speriat si ea, ca m-a cam repezit. Deci nu am primit raspunsurile pe care le asteptam. Cu toate astea, la un moment dat mi-a trecut. M-am luat cu fotbalul si am uitat. Si mi-am amintit de aceasta prima depresie dupa vreo 13 ani, cand am fost parasit de prima mea iubita.

O sa ma intorc la aceasta depresie, dar, inainte, sa va povestesc despre oameni care n-au stiut ce inseamna asta. Bunicul meu a murit la 60 de ani in urma unei tumori la creier. Nimeni nu prea stie care a fost motivul pentru care s-a imbolnavit. Nu fuma, nu bea prea mult, dar a avut o viata plina de peripetii, printre care in Al Doilea Razboi Mondial a fost prizonier la rusi vreme de sapte ani. Din 1940 pana in 1947. Cand i-au dat drumul si a ajuns in sat, le-a spus oamenilor ca o sa vina comunistii si o sa le ia pamanturile. Nu l-au crezut, dar n-a mai durat mult si i-au dat dreptate. Intr-o vacanta de vara, cred ca aveam opt ani, dupa ce imi povestise o grozavie de pe front, l-am intrebat daca nu `i e frica de moarte. Nu mi-a raspuns, doar a ras cu pofta si mi-a taiat o felie mare dintr-o paine de casa, cateva felii subtiri de slana, o ceapa si a adus un borcan cu branza framantata.

„Ia si mananca. Bucura-te de viata, ca de moarte o sa te plictisesti!“
N-am inteles niciodata ce a vrut sa zica, dar mancarea imi placea la nebunie. Sunt sigur ca bunicul meu nu a fost deprimat niciodata. Ura orasele, dormea din luna mai pana
tarziu in septembrie afara pe privdor, invelit intr-un cojoc din blana de oaie. Cum se intindea, cum adormea. Nu sforaia, nu-l dureau oasele, nu avea tensiune si nici migrene. Stia cu doua zile inainte ca o sa vina ploaia doar uitandu-se pe cer si adulmecand aerul. De cate ori simt ca se apropie depresia, ma gandesc la painea lui cu slana si cu ceapa, si parca ma simt mai bine.
Pana la urma, lipsa depresiei nu i-a salvat viata si s-a cam saturat de moarte.

Cred ca depresia in lumea moderna are legatura cu o greseala pe care o facem cei mai multi dintre noi. Suntem cumva educati si invatati sa avem foarte multe asteptari de la noi si de la viitor. Inocularea faptului ca viitorul repara lucrurile produce o ruptura in multi oameni. Cred ca, daca din frageda copilarie ni s-ar spune adevarul, faptul ca viitorul e cel mult neutru, ca lucrurile au tendinta sa mearga din rau in mai rau si ca fericirea personala nu are o legatura directa cu obiectele pe care le posezi, incidenta cazurilor de depresie ar fi mult mai mica.
Incepem fiecare an cu speranta ca necazurile reale sau cele imaginare vor disparea de la sine, aproape fara sa facem nimic si, cand ne dam seama ca, de fapt, nu vine nimeni sa ne rezolve problemele, ne intristam peste masura.

Dupa cateva saptamani de suferinta din cauza ca m-a parasit prima mea iubita, mi-am promis sa nu mai am niciodata depresie. Bineinteles ca nu am reusit, dar am invatat sa scap repede de ele. Nu-mi mai fac planuri de viitor, ma bucur de prezent, incerc sa stau cat mai mult pe afara, fac sport, nu tin cure de slabire, imi iubesc sotia si nu-i vand iluzii fiicei mele.</p>

Vote it up
190
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza