Singur pana la Polul Sud

A parcurs 1.120 km pana la capatul lumii. Singur. In timp record. Si a supravietuit pentru a-si spune povestea 
<p>Avea un ochi lipit de frig. Nu mai dormise de zile intregi si halucina.
Deja avea vedenii de 36 de ore. Cu singurul ochi pe care `l mai putea tine deschis i se parea ca vede casa bunicului, dar, cand se intorcea sa se uite, casa disparea. Bunicul, sotia, surorile si nepotul apareau cu totii in spatele lui. Stia ca nu puteau fi cu adevarat acolo – bunicul sau murise `n 2002, iar ceilalti erau in Statele Unite –, insa se hotari sa le accepte compania.
„O sa fie bine“, le spunea vedeniilor. „O sa o scoatem la capat.“
Repeta intruna ultima propozitie, constient fiind ca, in timp ce o facea, sansele sale scadeau de la ora la ora.

Todd Carmichael, un aventurier de 45 de ani din Philadelphia, petrecuse 39 de zile singur in Antarctica, unde strabatuse aproape 1.120 de km tragand o sanie pe care o botezase „Betty Purcica“. Slabise 25 de kg si pieptul sau era asa de strans, incat parea ca are coastele puse in ghips. Vantul batea cu viteze ce atingeau uneori 160 km la ora, lovindu-i trupul cu forta unui boxer dezlantuit.
Cu mai mult de o luna in urma, cand Carmichael incepuse calatoria, Betty era incarcata cu 80 kg de provizii, majoritatea mancare. Acum, incarcatura mai avea doar 30 kg. Insa el isi pierduse atat de mult din putere, incat sania i se parea la fel de grea ca inainte. Banuia ca ii degerasera picioarele, dar nu putea sa-si dea cizmele jos ca sa verifice. Daca ar fi facut-o, picioarele i s-ar fi umflat si n-ar mai fi putut sa le puna iar in cizme. Multi exploratori au murit din cauza ranilor la picioare.
Mergea deja de peste 40 de ore fara oprire. Linia de sosire – statia de cerce-tare americana de la Polul Sud – era aSa de aproape, incat credea ca o poate zari. Problema era ca nu stia daca nu cumva e doar o alta halucinatie.
Avea de facut o alegere cruciala: fie continua sa traga sania, riscand prabusirea iminenta si moartea, fie abandona Purcica si continua sa mearga fara echipament si provizii. Nu isi permitea nicio marja de eroare daca judeca gresit distanta sau daca statia de cercetare nu era acolo.
A renuntat la sanie.
„O sa ma intorc dupa tine“, spuse el. „Nu te voi abandona aici, ma voi intoarce.“

Carmichael mai fusese intr-o astfel de calatorie, in trecut. Dar dupa saptamani de vijelii neostoite – conditii meteo crunte chiar si dupa standardele extreme ale Antarcticii – a fost nevoit sa sune dupa salvatori. Abandonul a fost incarcat de umilinta. Ajuns acasa, a cazut in depresie. „ESecul te invaluie in permanenta“, spune Carmichael, un om de 1,92 metri, cu capul ras, ochii adanciti in orbite si umeri lati.
„Senzatia aceea, din momentul in care am fost evacuat, nu s-a estompat, desi zilele treceau una cate una. Traiam in esec. Nu puteam sa merg mai departe.“ Singurul lucru care l-ar fi putut consola era sa incerce din nou. De data asta, si-a fixat ca obiectiv sa doboare un record mondial.
Mai putin de o duzina de oameni a izbutit vreodata ceea ce incerca Carmichael sa faca: 1.000 de km singur, neasistat si fara niciun ajutor – fara parasutari de provizii, fara asistenta medicala, fara animale care sa traga sania – de pe coasta de vest a Oceanului Antarctic pana la Polul Sud Geografic. Recordul pentru cea mai rapida cursa solo, record pe care Carmichael vroia sa `l doboare, era detinut de o femeie britanica, Hannah McKeand: 39 de zile, 9 ore si 33 de minute. Carmichael ar fi primul american care ar termina cursa.

„Aceasta provocare nu e diferita  fata de cele pe care alti oameni sunt nevoiti sa le `nfrunte“, a spus Carmichael inainte de plecarea sa, pe 12 noiembrie 2008. „Doar ca s-a intamplat ca asta sa fie provocarea mea. Reprezinta o chestiune primara dorinta si vointa de a strabate distante vaste. Oamenii au incarcat si impins carute inca din zorile civilizatiei.“
Sotia lui, Lauren Hart, in varsta de 42 de ani, i-a inteles gandurile. Se cunoscusera `n 2004, pe cand ea ii luase un interviu pentru un post de televiziune din Philadelphia. L-a intrebat atunci de ce nu se casatorise niciodata. „Pentru ca sunt un drumet dedicat expeditiilor“, a spus el. Ea s-a convins ca expeditiile lui nu erau doar un hobby. Mai degraba, pareau sa se plieze pe ceva profund nomad din sufletul lui – ceva ce se intindea dincolo de simtul competitiei, pentru a imbratisa, `n cuvintele lui, „senzatia de evadare completa din realitatea conventionala“.

S-au casatorit `n 2005. Acasa, Carmichael era un sot devotat, chiar obisnuit, deseori acompaniindu-si sotia la meciurile Philadelphia Flyers, unde aceasta canta imnul national. Conducea o firma pe care el insusi o fondase – La Colombe Torrefaction, in domeniul prajirii si distributiei de cafea de inalta calitate. Ei `i era dor de el de fiecare data cand pleca in lungile sale expeditii, dar n-a incercat niciodata sa il opreasca. Ca supravietuitor al luptei cu cancerul, Hart stia ce inseamna sa ajungi la epuziare si totusi sa continui. Dupa ce Carmichael a abandonat prima sa incercare in Antarctica, ea a fost cea care l-a incurajat sa mai incerce o data.
El a facut-o, cu gandul la alta persoana draga. Bunicul sau, pilot in al Doilea Razboi Mondial, isi pictase pe avion cuvintele Tout Jour Prest, insemnand  ~ntotdeauna gata, in franceza veche. La randul lui, Carmichael si-a tatuat aceasta deviza pe bratul drept.

Temperatura era de 35 de grade sub zero cand Carmichael isi incepu drumul. La Hercules Inlet, punctul de start, isi puse banda adeziva pe obraji si pe nas pentru a diminua impactul inghetului si al vantului. Isi trase pe cap caciula Flayers din lana, isi puse ochelarii la ochi, isi fixa schiurile de fond in picioare si se inhama pe dupa umeri la Betty Purcica. Arunca o privire rapida la busola maritima – principalul sau instrument de navigatie – pe care o fixase sub barbie, sudand tevi de un sfert de tol intr-un soi de papion de metal. Apoi, se asternu la drum.
Prima panta se ridica necrutator de-a lungul a 100 km, unghiul de inclinatie intensificand impactul rafalelor de vant de peste 100 km la ora ce iti goleau pur si simplu plamanii de aer. Vantul sculptase in zapada si gheata formatiuni numite sastrugi, uneori de inaltimea unui om, uneori de latimea unei nave. In afara lor, nu era nimic de vazut, doar peisajul vast si dezolant. Dupa 12 km, i s-a rupt una dintre legaturile de schi, apoi unul dintre bete. In acest punct, ar fi avut sens sa abandoneze. Nu isi propusese niciodata sa mearga la pas pana la Pol.
Dar nu putea sa renunte. De la 17 ani, cand traversase desertul bazinului din Washington, Columbia, trecand prin zeci de expeditii solitare de-a lungul unor rute extreme din Sahara si Desertul Saudit,  acceptase o singura data infrangerea, in Antarctica.
„Am ajuns pana aici si probabil ca nu o sa mai am alta sansa sa incerc“, spuse in fata camerei video pe care o luase sa inregistreze si sa documenteze expeditia. Era descurajat – dar inca decis sa doboare recordul.
Tout jour prest.

Dupa doua saptamani, era cu aproape 100 de km in urma, fata de ritmul lui McKeand. Se recalibra, crescandu-si programul zilnic, de la Sapte la zece marsuri a cate 70 de minute fiecare. Scopul era sa strabata 32 de km pe zi, pentru a putea recupera decalajul. In afaceri, Carmichael credea ca ingredientul principal al succesului il reprezenta capacitatea de a te tine de un plan fara a face compromisuri. Daca ai slabi ritmul, relaxarea te-ar dobori.
„Nu poti sa-ti permiti derapaje de la rutina“, a spus el. „Daca te bazezi pe adrenalina sau pe emotii, te epuizezi. Inspiratia vine muncind, nu este un catalizator ca sa muncesti“.
Insa, a te tine de plan nu este intotdeanua posibil si nu i-a luat mult pana ce unele dintre cele mai mari temeri i s-au confirmat. In Antarctica, natura insasi pune capcane. Aschii mici de gheata se depun pe marginile crevaselor, pana ce unesc cele doua parti, creand o pojghita ce acopera un hau albastru, aparent fara fund. Carmichael pasi pe un astfel de pod si imediat simti cum i se rostogoleste pamantul de sub picioare. In alunecare, se prinse de o margine a crevasei, se apuca strans si reusi sa se traga afara.
Niciodata nu mai fusese atat de aproape de a-si pierde viata. ±i era de abia a patra zi de la inceputul expeditiei. Problemele se acumulau precum zapada care cadea. Un mic val de neopren pe care il atasase la ochelarii de protectie se intarise intr-o placa inghetata ce-i jupuise pielea de pe nas. Obrajii i se umflasera de la frig si se simtea de parca fusese la un dentist nepriceput.

In a saptea zi, in conditii de vizibilitate zero, Carmichael ajunse la o trecatoare lunga brazdata de crevase. N-ar fi avut nicio problema sa o traverseze pe schiuri, insa cu piciorul era extrem de periculos. Cu ajutorul telefonului prin satelit, lua legatura cu Patriot Hills, tabara de la baza.
„Nu miSca“, i-au spus. „Nu misca absolut deloc.“
Carmichael isi evalua pozitia fata de recordul lui McKeand. Voi tine cont de acest sfat, isi spuse, apoi continua drumul.
Acum facea cel putin  30 de kilometri pe zi. Odata a facut 42,5 kilometri, probabil cea mai mare distanta pe care a parcurs-o cineva in Antarctica,
intr-o singura zi. Agonia ii era intrerupta de accese de bucurie, atunci cand credea ca ceea ce facea era pentru a-si `ndeplini menirea pe Pamant.
„Scopul vietii nu este sa eviti durerea“, spunea el in fata camerei. „Uneori, lucrurile frumoase necesita suferinta, iar acesta este unul dintre ele.“ Alteori, contempla modul in care continua. „Cred ca ar putea fi mai rau“, spunea el. „Ma gandesc la sotia mea. A supravietuit luptei cu limfomul non-Hodgkin dupa un an de chimioterapie. Mult mai greu decat chestia asta“.
Mai avea un motiv de optimism. El Si Hart erau `n plin proces de adoptie a unei fetite etiopiene de Sase ani, pe nume Yemi. Era extrem de nerabdator sa devina tata.

Iar viata pe gheata il tinea ocupat. Prin satelit, primea mesaje text de la oameni din toata lumea care ii urmareau marsul. Se folosea de fiecare minut de mers pentru a citi, pregati mancarea, monta cortul. Cand venea vremea de odihna, se inchidea in sacul de dormit banana, isi acoperea ochii pentru a bloca lumina de 24 de ore si dormea pana suna alarma. Apoi, indesa 1.000 de calorii din pasat si 850 de calorii din biscuiti cu ciocolata cu menta si carnati. Mancarea ii tinea de cald. Ingera 8.000 de calorii pe zi, mancand de fiecare data cand lua o pauza. Dar, in acelasi timp, ardea 12.000, ceea ce genera un deficit ce il facea sa piarda mai mult de jumatate de kilogram pe zi.

Hotararea de a termina cursa si descurajarea in fata obstacolelor alternau. Pana in a 27-a zi, `ndoielile ii `ncarcasera sufletul lui Carmichael. Fata ii era batuta si avea urme de arsuri sub ochi. „Incep sa imi pun problema daca este fizic posibil sa fac asta“, spunea el catre camera. Pe vastele intinderi de zapada, se scufunda pana la genunchi la fiecare pas. Caderile si ridicarile constante din zapada erau echivalente cu exercitiile la aparatul StairMaster timp de 14 ore pe zi.
In ziua 35-a, era in continuare cu 32 de km in urma ritmului lui McKeand. Insa doborarea recordului avea sa devina in curand ultima dintre grijile lui.

La aproape 130 km de Pol, lui Carmichael i s-a stricat GPS-ul. Busola ii indica doar Polul Magnetic, aflat la sute de km departare de destinatia lui – statia de cercetare. Avea nevoie de  o determinare mult mai precisa pentru a afla directia corecta de mers. Daca reusea sa isi aduca aminte ultima sa pozitie pe GPS, ar fi putut supravietui. Daca nu, va muri.
Si asta nu era tot. Primusul se stricase, aSa ca nu mai avea nicio modalitate sa topeasca zapada pentru a hidrata mancarea. Vroia sa ii vorbeasca sotiei, dar si telefonul prin satelit era mort. Incercase sa apeleze si cu cel de rezerva, insa nici acesta nu functiona.

Se gandi la Robert Falcon Scott, exploratorul polar britanic care murise in 1912, impreuna cu toata echipa sa, la numai 20 de km de refugiul unde ar fi fost in siguranta. „Sunt la doua zile de mers de Pol. Nimeni nu stie unde sunt. Exista o posiblitate mica sa mor pe drum“, spuse Carmichael.
Intre timp, muSchii lui isi pierdusera elasticitatea si ii atarnau de oase ca niste franghii desfacute. De zile intregi tusea cu sange din cauza „plamanului de eschimos“, degeratura tesutului pulmonar.
Exact momentul potrivit sa inceapa sa halucineze. Isi vedea rudele si statia de cercetare se profila ca un punct in departare. Chiar era acolo? Era la 4 kilometri sau la 12?

Purcica ii cara proviziile si cortul. Il tinuse in viata si el se atasase emotional de ea, precum un copilas de paturica lui. Dar acum se afla la rascruce. Se deshama de la sanie.
Lua cu el numai camera, se indeparta, ezita, se intoarse. Fara sanie, sentimentul de izolare care il `ncerca devenea total si profund. Isi dorea sa poata continua. De cate ori pierdea din vedere statia, se intorcea sa isi verifice urmele pasilor in zapada, sa se asigure ca nu se invartea in cerc.
Si deodata, pe 21 decembrie, dupa un mars neintrerupt de 47 de ore, pasi pe pista de aterizare larga a statiei de la Polul Sud.
Inauntru, stiau ca el era pe drum spre ei, insa nu stiau cu siguranta cand urma sa ajunga. O femeie iesi si incepu sa ii faca semn cu mana. Ii arata cu bratul stalpul ceremonial, pe care el il atinse in timp ce se uita la ceas. Tocmai doborase recordul: 39 de zile, 7 ore si 49 de minute, cu mai putin de doua ore inaintea timpului lui McKeand.
Carmichael se simtea incantat. Insa stia ca arata rau si ca vorbeSte confuz. Ii spuse femeii care il intampinase ca trebuia sa se intoarca pe gheata;
– Trebuie sa ma duc sa iau Purcica.
Femeia n-a inteles, dar era prea epuizat ca sa ii explice. Ea il baga inauntru.
– Ce putem face pentru tine?
– Am nevoie doar de ceva de mancare, spuse Carmichael.
Dupa mai mult de o luna  cu un deficit zilnic de 4.000 de calorii, se simtea de parca ii ramasese creierul fara combustibil.
Simtea miros de oua si sirop de artar venind de la bufetul mare de alaturi. Nu mai mancase o masa normala de aproape sase saptamani.
– Imi pare rau, spuse ea, dar nu le putem da de mancare turistilor.
– Am nevoie doar de calorii, raspunse el. Dati-mi doar ceva condimente si imi va fi bine. Am nevoie doar de putin zahar.

Dar politica statiei era foarte stricta: proviziile erau numai pentru personalul autorizat. Statia primeste aproape 100 de vizitatori pe anotimp, cei mai multi dintre ei fiind turisti instariti care zburau pana acolo, se asezau langa stalpul ceremonial, faceau o poza si plecau. O mana de exploratori din echipe expeditionare veneau, aproape toti prin intermediul unui club numit Ski Last Degree. Acest club aranja trasee de schi de la paralela 89 la paralela 90 de grade latitudine sudica, in expeditii de 110 km lungime. In afara acestora, mai soseau in fiecare an, in grupuri mici, si cate opt sau zece exploratori „grei“ – genul de oameni care, ca si Carmichael, priveau Everestul ca pe o mult jinduita Lume Disney. Carmichael aranjase din timp ca cei de la Patriot Hills sa parasuteze provizii si ele ajunsesera conform planului. Insa Carmichael nu stia unde fusesera puse si oricum n-ar fi avut puterea sa desfaca cutia. Abia de se mai putea lupta ca sa respire.

O convinse pe femeie sa il roage pe managerul statiei sa faca o exceptie. In timp ce aceasta lipsea, cineva de la bucatarie care auzise discutia ii dadu doua prajituri mari umplute cu inghetata, pe care el le infuleca cu pofta. Apoi, merse in cortul pe care statia il pune la dispozitia vizitatorilor, carora nu li se permite sa doarma in cladiri. Se ghemui pe podeaua de gheata si adormi imediat.
Intre timp, personalul statiei isi dadu seama ca omul din cort nu era doar un turist si ca avea nevoie urgenta de ajutor. Cand managerul statiei il gasi tusind mari cantitati de sange in somn, acesta chema imediat personalul medical pentru interventie. Carmichael le putea citi panica din ochi pe masura ce acestia se uitau la radiografia sa pulmonara. Il bagara la vaporizator. Le lua 48 de ore pana sa `i restabileasca capacitatea pulmonara la 50%.
„A avut noroc“, spune Wayne Moore, doctorul asistent care l-a tratat pe Carmichael. „Cred ca mai avea maximum 24 de ore de trait. Caile sale respiratorii s-ar fi inflamat pana la punctul in care nu ar mai fi putut lasa aerul sa circule.“
Chiar si momentul sosirii lui Carmichael a fost foarte norocos. „A doua zi, vizibilitatea a scazut sub 400 de metri si nu s-a imbunatatit vreme de cateva zile“, spune Moore. „In niciun caz n-ar mai fi putut sa vada statia.“

Toata lumea de la statie a vrut sa il vada pe Carmichael. Imediat ce starea sanatatii i s-a ameliorat, s-a oferit sa le povesteasca celor de aici prin ce a trecut. „Credeam ca vor veni cel mult cinci sau Sase oameni“, isi aduce el aminte. Au aparut peste 150.
Drumul spre insanatosire a durat mai mult decat cele patru zile pe care le-a petrecut la statie si cele trei care i-au luat ca sa ajunga inapoi in Philadelphia. Chiar si cateva saptamani mai tarziu, pielea inca ii era arsa Si avea 10 kilograme mai putin decat in mod normal. Dar era bine. Isi atinsese obiectivul de care fusese obsedat.

Cand a fost intrebat ce anume l-a motivat pe gheata, a vorbit despre paradoxul prin care s-a simtit increzator in propriile puteri in timp ce – in aceeasi masura – se bizuia pe alti oameni. Sutele de mesaje text pe care le-a primit, multe de la oameni care se luptasera cu cancerul  sau trecusera prin alte suferinte, l-au ajutat sa isi mentina starea de spirit.
„Pe de-o parte, simteam ca nu pot sa ii dezamagesc pe toti acesti oameni care contau pe mine“, povesteSte el. Insa apoi se gandeste si la inspiratia pe care i-a dat-o modul in care acestia se luptasera cu propriile lor suferinte. „Inspiratia e ca dragostea. Cu cat ti se da mai multa, cu atat oferi si tu mai multa.“

Curand urma sa ofere – Si sa primeasca – o portie si mai mare de dragoste. Cand Hart l-a primit pe aeroport, in Philadelphia, avea deja vesti despre fetita lor: „Yemi va fi a noastra in cateva luni.“
Tout jour prest, se gandi el. Intotdeauna gata.</p>

Vote it up
173
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza