Sindromul primului copil

O prietena a nascut. Isi dorea copilul, a citit toate cartile. Totul a fost frumos pana acesta a venit pe lume
<p>Odata cu aparitia bebelusului au venit si problemele. Nici numaratul degetelor de la maini si de la picioare, nici nota noua la nastere n-au convins-o pe prietena mea ca baietelul ei este in regula. Ajunsa acasa, a intrat in panica. S-a speriat ca nu putea sa-l alapteze. A intrat in panica pentru ca nu-i cadea buricul.
Ii era teama ca mananca prea putin si ca doarme prea mult. Era disperata. Plangea.
Degeaba cei din preajma ii spuneau ca totul e bine. N-aveau niciun spor.
Cand mi-au ajuns la urechi problemele ei, mi-am dat seama ca exista un sindrom al primului copil aparut intr-o familie din clasa de mijloc. Habar n-am daca s-au scris studii pe aceasta tema, dar prin experienta traumatica a primului copil a trecut si sotia mea impreuna cu mine. Sau eu impreuna cu ea. Aceleasi griji si aceleasi spaime. Nimeni nu m-a pregatit pentru asta. Nu stiu de ce traiam cu senzatia ca, intr-un fel, o sa stim ce sa facem, ca un har divin se va cobori asupra noastra si ne va inspira cum sa hranim bebelusul, cum sa-l spalam, cum sa-l adormim, cum sa-l imbracam. Nu e prostie mai mare. Intotdeauna venirea pe lume a primului copil te ia pe nepregatite.
Imi amintesc momentele de acum cinci ani in care ma uitam ca vitelul la poarta noua la o asistenta din spital care hranea copiii cu o cana de tabla plina cu lapte. Imi dadeam seama ca e aiurea, dar habar n-aveam ce alta solutie ar fi avut. Mamele erau cazate la parterul spitalului, iar bebelusii la etajul doi. Micutii mancau mai des decat puteau lauzele sa urce pe scari. Si uite asa, din primele clipe de cand vine pe lume un copil, intri in situatii fara iesire. Ţin minte si acum cum stateam in farmacie in fata unui raft plin cu marci de lapte praf pentru nou-nascuti si nu-mi mai aminteam tipul de lapte pe care trebuia sa-l cumpar.
Cu timpul, toate aceste spaime se estompeaza. Cei implicati uita cum stateau cu copilul gol-pusca in mijlocul patului, iar acesta urla pana se invinetea si nu stiau cum sa-l apuce si sa-l bage in cadita pentru baie. Chiar parintii cred, dupa un timp, cum cred si eu acum, ca totul s-a rezolvat de la sine. Aproape am uitat cum am fugit cu sotia si copilul din spital in toiul noptii, disperati ca nu stia sa manance din biberon, ci numai din cana. Aproape am uitat cum m-am rugat de cea mai buna asistenta de la neonatologie sa vina la noi acasa seara de seara timp de o luna si sa ne ajute sa cream un „sistem functional de crestere a copilului“. Si acum cred ca au fost cel mai bine cheltuiti bani din viata mea. Aproape am uitat faptul ca noaptea ma trezeam de fiecare data cand bebelusul incepea sa planga si ma gandeam ca a patit ceva rau, ceva iremediabil. Aproape am uitat ca si atunci cand Maria dormea linistita ma duceam langa patutul ei si puneam mana pe pieptul ei ca sa simt daca respira.
Pentru cei mai multi parinti, copilul e atat de important, incat vreme de cateva luni traiesc intr-o panica totala. Ca sa iesi din ea nu te poate ajuta decat un medic pediatru bun si cu experienta. Experienta cu copiii, dar mai multa experienta cu parintii disperati. El te poate linisti. Si uite asa, incet, incet, iesi la liman. Te obisnuiesti si cu grijile, si cu situatiile fara solutie, si cu trezitul in creierii noptii, si cu spaimele de virusi si boli pe care le crezi incurabile, care se abat asupra copilului.
De multe ori m-am gandit cum se descurcau oamenii pe vremuri, cand nu aveau nici internet unde sa cauti febril cand ii apar pete pe piele ca sa-i pui singur diagnostic, nici mobil ca sa te sfatuiesti repede cu prietenii care au un copil mai mare si aproape sigur au trecut si ei prin asta. Cum se descurcau fara medicamente, pampers, lapte praf, biberoane ergonomice, cuptor cu microunde, borcanase cu piure de legume cu vitamine, patuturi cu vibratii si melodii, carut cu computer de bord, pre-mergator, post-mergator, crema de corp si inot subacvatic? Singurul raspuns care  mi-a trecut prin cap e ca se descurcau greu. Ca aveau aceleasi probleme ca ale parintilor moderni, iar sansele de supravietuire erau mai mici din lipsa medicamentelor si a informatiilor. Spaimele erau la fel de mari, iar dramele, infinit mai dese.
Cred ca meseria de parinte e una extrem de dificila si a fost intotdeauna asa. Nu inteleg de ce inainte de a fi parinti nu suntem aproape deloc interesati de acest domeniu. Asteptam copilul cu o fatalitate de vitel dus la taiere, pentru ca apoi sa ne dam de ceasul mortii ca avem nevoie de patut si nu e indicat sa pleci sa-l cumperi cand mama slabita sta cu bebelusul in brate in mijlocul sufrageriei si nu stie unde sa-l aseze.
Dar, cum nu esti pregatit pentru momentele dificile, nu esti nici pentru acele gesturi mature facute cu naivitate de copil si nici pentru replicile care te lasa cu gura cascata.
Asta as vrea sa inteleaga prietena mea si toti parintii ce-si asteapta primul copil: pentru toate momentele noastre de ingrijorare suntem rasplatiti pe deplin. Asa m-am simtit si eu de curand, cand incercam sa-mi conving fiica de cinci ani sa faca analize de sange.
–     Hai, Maria, o sa vezi ca nu e nicio problema, e doar o simpla analiza!
Si bietul copil m-a crezut pe cuvant. Asta pana cand s-a trezit cu acul in manuta si a inceput sa zbiere:
–     Scoateti analiza din mine! Scoateti analiza din mine!
Sincer, atunci nu am stiut daca sa rad sau sa plang. Dar mi-au dat lacrimile cand „analiza“ a aratat ca e perfect sanatoasa, moment in care mi-am amintit si de gluma ei, care pentru ea nu fusese deloc o gluma. </p>
Vote it up
192
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza