Si copacii isi amintesc

Oamenii se duc, dar pomii rezista in timp. Iata povestile a trei martori tacuti, trecuti prin evenimente extraordinare
 

<p>
            <span style="font-size:12px;"><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;"><strong>Am pozat pentru Renoir</strong><br />
            <br />
            &bdquo;Natura mea salbatica e cea care i-a atras atentia lui Auguste Renoir. In spatele vibrantului meu frunzis argintiu se ascunde trupul unui dansator. Nu sunt unul dintre acei maslini mici, carora li se taie varfurile de dragul recoltei.<br />
            <br />
            Pe mine m-au plantat soldatii regelui Francis I in acest colt din Provence. Cinci secole de vant si soare mi-au dat forma asta intortocheata, emblematica pentru tot ceea ce nu poate fi imblanzit. Auguste Renoir n-a permis ca pamantul, domeniul Les Collettes, sa fie vandut unui horticultor ce dorea sa taie toti copacii pentru a planta garoafe. A refuzat sa ne vada ciopartiti si transformati in inele pentru servetele. Pe 28 iunie 1907, mi-a salvat viata, cumparand aceste trei hectare pe dealurile de deasupra orasului Cagnes-sur-Mer. Pictorul avea 66 de ani si deja mersul unui om batran. Fiii sai il aduceau sa stea si sa picteze la umbra mea. Auguste canta in timp ce lucra: &bdquo;Iubita mea, in timp ce se asterne seara/ Noi vom asculta cantul lanurilor aurii de grau...&ldquo;<br />
            <br />
            Intr-o zi, l-am auzit mormaind ceva despre mine agentului sau, Ambroise Vollard. &bdquo;Maslinii astia sunt o porcarie cand vine vorba sa-i pictezi&ldquo;, a spus el. &bdquo;Daca ai sti ce probleme am avut cu asta. Are atat de multe culori, nu e deloc gri. O singura pala de vant si tonurile i se schimba.&ldquo; Se plangea de mine, dar eram ca fratii. Degetele lui, deformate de reumatism, aratau exact ca ramurile mele, uscate si cioturoase. Pe panza, m-a zugravit in nuante perlate cu aceeasi senzualitate pe care o dadea si nudurilor sale. Daca vii sa ma vezi azi in Les Collettes, vei observa ca nu am uitat niciun moment din timpul petrecut cu Auguste Renoir, omul care a transformat un copac intr-o opera de arta!&ldquo;</span></span><br />
            <br />
            <span style="font-size:12px;"><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;"><img alt="" src="http://img502.imageshack.us/img502/9789/foto2lg.jpg" style="width: 217px; height: 217px;" /></span></span><br />
            <br />
            <span style="font-size:12px;"><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;"><strong>Am vazut cum a murit John Lennon...</strong><br />
            <br />
            &bdquo;Sunt un copac al strazii, un ginkgo biloba plantat undeva, in asfaltul din centrul orasului, ca un paparazzo. Mai mult, am crescut in New York, la marginea Central Park, peste drum de cladirea Dakota, unde au locuit multe vedete. Judy Garland, Leonard Bernstein, Rudolf Nureyev, Lauren Bacall si, bineinteles, John Lennon, toti au avut apartamente in celebra cladire in stil neogotic. Mi-i amintesc pe toti. Nu numai ca fac parte din cea mai batrana specie de arbori din lume (270 milioane de ani, parca au trecut intr-o clipita!) si am supravietuit diverselor dezastre naturale, dar sunt recunoscut si pentru proprietatile mele de a imbunatati memoria. Cu siguranta iti pot povesti ce s-a intamplat pe 8 decembrie 1980, ca si cum ar fi fost ieri.<br />
            <br />
            Dupa-amiaza tarziu l-am observat pe tanarul asta care ii astepta pe Lennon si pe Yoko Ono. John i-a dat un autograf pe albumul intins de acesta, dupa care s-a urcat in masina, impreuna cu sotia lui. Dar, in ciuda acestui lucru, fanul, Mark Chapman, nu a plecat.<br />
            <br />
            Cand John si Yoko s-au intors, pe la 10 seara, Chapman se ascundea sub arcada intrarii in cladire. A luat un revolver si a tras cinci focuri de arma. Lennon s-a prabusit in fata gheretei portarului. Apoi, Chapman s-a asezat pur si simplu pe trotuar sa astepte politia. Cand portarul i-a strigat: &bdquo;Stii ce-ai facut acum?&ldquo;, a raspuns doar atat: &laquo;Da, tocmai l-am ucis pe John Lennon&raquo;.<br />
            <br />
            Atat de indiferent a fost... Dar pe mine nu ma dobori asa de usor. Pot sa supravietuiesc poluarii din orase, fac parte din aceeasi familie de ginkgo biloba ca si arborele care a inmugurit in Hiroshima dupa explozia nucleara si traiesc o mie de ani. O sa mai vad inca multe inainte sa-mi vina si mie vremea...&ldquo;<br />
            <br />
            <img alt="" src="http://img28.imageshack.us/img28/7152/foto3dp.jpg" style="width: 217px; height: 217px;" /><br />
            <br />
            <strong>Am trecut prin iadul de la Auschwitz...</strong><br />
            <br />
            &bdquo;Asa cum ti-ar zice un tamplar, lemnul meu este unul dens. Sunt unul dintre acei copaci care poate fi despicat, dar care nu cedeaza asa de usor. Si inca sunt in picioare. Sunt dur, un stejar polonez obisnuit cu iernile grele. Soarta mea nefericita e ca am crescut la intrare, acolo unde armata poloneza isi avea&nbsp; baracile. Dupa invazia germana, in septembrie 1939, am crezut ca baracile fusesera abandonate. Dar m-am inselat. Pe 1 mai 1940, inainte de rasaritul soarelui, l-am vazut pe comandantul Rudolf H&ouml;ss, flancat de garzi SS. Pe fata sa se citea zambetul satisfacut al cuceritorului. Un ranjet care mi-a ingetat seva. La mai putin de doua luni, primele victime mi-au trecut pe sub ramuri: 728 de detinuti politici polonezi.<br />
            <br />
            Apoi au inceput sa se reverse si alti prizonieri, mai ales evrei, adusi din toata Europa. &bdquo;Juden!&ldquo; (Evreu) &ndash; nu mai auzisem acest cuvant pana atunci. Si nici muzica lui Johann Strauss n-o stiam. In fiecare dimineata, cei mai sanatosi prizonieri marsaluiau spre munca in timp ce treceau pe langa o orchestra, compusa tot din detinuti, fortati sa cante ceva vesel. Seara, se intorceau extenuati, carandu-i cu ei pe cei morti, trimisi inapoi in baraci tot in pas de mars, pe acordurile Dunarii Albastre. Scoarta mea are proprietati astringente, dar ce folos? Mult timp am respirat fumul gri ce venea din crematorii. De atunci, traiesc pe un sol plin de cenusa a 1.100.000 de oameni. Desi par un dur, sunt singurul copac care a vrut vreodata sa fuga. Si cand, intr-un final, voi fi doborat la pamant, nu-mi folositi lemnul sa faceti un sicriu, pentru ca mi-e teama ca sunt deja unul.&ldquo;</span></span></p>

Vote it up
203
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza