Si caii au ingeri

La marginea Bucurestiului, o femeie a construit un refugiu pentru caii abuzati. Privirile lor blande ascund povesti impresionante 
 
<p>O fetita balaie, cu ochii albastri, pasi sfioasa in cladirea darapanata, cu plafon neobisnuit de jos, alaturi de parintii sai. Miroase pregnant a grajd, desi, in interior, nu poti vedea altceva decat un birou antic, un vechi recamier si o pisica sclifosita.
– Ce vrei sa faci la noi?, o intreba, cu caldura in glas, o femeie blonda si joviala, sprijinita de masivul birou.
– Vreau sa am grija de un calut. Iubesc caii, sunt pasiunea mea…raspunse timida copila.

Femeia o asculta si nu-i venea sa creada. Se regasea in copila din fata ei, asemenea fructului parguit cazut din copac in petalele unei flori tomnatice. Copilaria ei fusese marcata de povestirile cu si despre cai ale tatalui sau vitreg, Alexandru Paleologu, care a fost si locotenent de cavalerie, dar si de lungile plimbari cu bunicul sau, criticul literar Serban Cioculescu, la gradina zoologica, acolo unde subiectul principal era tot cel cabalin.

Pe cand era de varsta copilei, medicul veterinar Ilinca Cioculescu isi dorea cu ardoare sa calareasca. Mama sa, care facuse echitatie, la randu-i, in tinerete, si care suferise ulterior un accident destul de grav, se opunea insa cu vehementa. Avea sa-si duca aceasta frustrare pana la varsta studentiei, cand, impreuna cu colegii ei, a ajuns, in timpul cursurilor practice, la Clubul Sportiv Steaua, din Bucuresti, pentru a studia caii. Visul meu… si-a spus, aproape nerostit.
Mainile ii tremurau in timp ce mangaia primii cai. Aici a fost locul unde a trait pe viu pasiunea pentru acest animal, invatand ce inseamna cresterea, antrenarea si intretinerea lui de la oameni dedicati, in stare sa lupte pana la epuizare pentru caii lor.

Ilinca si-ar fi dorit sa aiba propriul ei animal, caruia sa i se poata dedica, dar regimul comunist de atunci interzicea unei persoane fizice sa detina asa ceva.
A fost nevoie de mai multi ani si de venirea pe lume a celor trei fete ale sale, Maria, Ioana si Zoe, pentru a-si achizitiona primul sau cal. Cum aschia nu sare departe de trunchi, fetele isi doreau sa faca echitatie, asa ca Ilinca le-a inscris la un club de profil din nordul Bucurestiului.

Cautand un partener cabalin, Ilinca a ajuns tocmai la o herghelie din Slatina. In fata ei se aflau patru iepe, una mai frumoasa
decat cealalta, alese dupa pedigree. Una dintre ele era marcata cu V.S.
– Ce inseamna asta?, a intrebat doctorita.
– Valorificare prin sacrificare, i-a raspuns administratorul hergheliei.
Din rasa pursange arab, iapa in
varsta de 13 ani tocmai se pregatea sa ia drumul abatorului, dupa ce daduse nastere la sase manji superbi. Desi era perfect sanatoasa si arata foarte bine, nimeni nu mai vroia s-o tina, nici s-o mai cumpere.

Brusc, Ilincai i-au aparut in minte caii adusi la Gradina Zoologica Baneasa, acolo unde lucrase prima oara, in adolescenta, special pentru sacrificare. Tristetea fara margini din grajdul „condamnatilor“, ochii lor, neputinta si disperarea… Isi amintea de manzul pe care-l ingrijise cu mainile ei, adus acolo de proprietar pentru ca era schiop. De nechezatul cu care o intampina dimineata, cand ajungea la el cu biberonul. Apoi de sfasierea din ziua in care a aflat ca fusese taiat. In acel moment, a stiut ca va face orice ca acel tip de valorificare sa nu se mai intample. Cel putin ei.

– Bine, atunci pe ea o vreau!, a spus decisa doctorita.
In seara in care a adus-o in Bucuresti, Ilinca si-a sunat tatal ca sa-l puna la curent.
– Iata cum ne indeplinim visele prin copii!, i-a spus acesta.
A numit-o Saga. Si chiar saga ei avea sa fie.

Era intr-o seara geroasa. Medicul veterinar fusese chemat, pentru a nu stiu cata oara, in ultimele saptamani, in sprijinul salvarii unui cal ranit, gasit intr-un sant de la marginea Bucurestiului.
Suntem la finele lui 2007, la cateva luni dupa ce autoritatile Capitalei au interzis transportul cu atelaje in perimetrul orasului, folosit intens de familiile sarace de rromi pentru colectarea si transportul fierului vechi. Nemaiavand ce face cu caii, proprietarii au inceput sa-i abandoneze pe capete, care pe unde apuca. Unii ii leaga de cate un stalp si ii lasa in urma, altii ii duc la periferie si le dau pur si simplu drumul, fiind expusi accidentelor.

Asa s-a intamplat si acum. Un cal fara stapan a sarit in fata unei masini, care l-a lovit si l-a proiectat apoi intr-un sant, acolo unde avea sa fie gasit abia respirand. Tot ce poate sa faca politia, chemata de urgenta la fata locului, in lipsa unor mijloace speciale de ridicare si transport, e sa traga o banda de izolare a perimetrului si sa apeleze la binevoitori. Printre ei, membrii si antrenorii Clubului de Echitatie Bucuresti, acolo unde era inscrisa si Ilinca Cioculescu.

Doctorita era chemata de fiecare data sa se apropie, sa prinda, sa salveze si sa aiba grija de aceste animale abandonate. „Noi am raspuns mereu apelurilor si am mers la fata locului, am preluat caii, i-am urcat in masina de transport special si le-am gasit gazduire“, spune Ilinca.
„Problema era ca trebuia sa-i ducem undeva. In club nu-i puteam adaposti, pentru ca nu poti sa bagi un cal cu origine necunoscuta printre cei sanatosi si controlati la zi. Ne rugam de unii sau de altii. Gradina Zoologica ne-a tinut un cal, Institutul Cantacuzino ne-a tinut al doilea cal, insa apareau din ce in ce mai multi.“

Iarna era grea, iar oamenii nu aveau unde si cu ce sa-i mai tina. Asa ca voluntarii de la Clubul de Echitatie Bucuresti au cerut de urgenta ajutorul Primariei Capitalei. Municipalitatea le-a pus la dispozitie un spatiu pe malul lacului Plumbuita, din cartierul Tei-Toboc, in nord-estul orasului, intr-un fost atelier de dulgherie.
Spatiul arata dezolant, dar voluntarii erau fericiti: aveau, in sfarsit, un loc unde sa-i adaposteasca pe caii prigoniti ai Bucurestiului.
Abia se instalasera la adapost, ca au si inceput sa primeasca primele cazuri de cai confiscati, maltratati sau abandonati. Fiecare avand in spate cate o poveste dramatica. Fiecare primind aici o sansa nesperata. Si, neaparat, un nume!

In primavara lui 2008, salvatorii au fost chemati in cartierul Crangasi, la o iapa lovita de un camion, in timp ce tragea o caruta. „Era gestanta in luna a noua“, spune Ilinca. „Diagnosticul Doinitei a fost ruptura de humerus, iar medicii din Anglia, care au vazut radiografiile, ne-au spus ca nu e nimic de facut. Ne-au recomandat eutanasierea. Ne-am incapatanat insa si am salvat-o cu ajutorul unui aparat de suspendare. Am reusit s-o imobilizam pana cand osul s-a consolidat, dar chinurile prin care a trecut au fost cumplite.“
Iapa a nascut in adapost, iar puiul ei a fost numit Speranta. Bucurosi ca au reusit sa faca aproape imposibilul, voluntarii au botezat atunci adapostul de cai Steaua Sperantei.

Sunt mai bine de trei ani de atunci. Prin adapostul de pe malul lacului au trecut pana acum mai bine de 80 de cai. Acum sunt 27, peste capacitatea maxima, si zece vo-luntari care-i ingrijesc zi de zi si care nu primesc nicio remuneratie pentru munca lor. „Administratia Lacuri Parcuri si Agrement Bucuresti ne asigura hrana si suportul logistic pentru 25 de cai. In rest, ne descurcam cum putem, din donatii, mai sunt oameni care aduc un sac de morcovi, unul de mere…“, ne marturiseste Ilinca Cioculescu. „Problema este ca, adesea, animalele sunt tratate cu bestialitate de stapani. Caii sunt batuti, injunghiati, batjocoriti, infometati, supusi unor munci carora nu le pot face fata... Si ajung aici in stare critica. Iar noi nu-i putem refuza.“

Unul dintre cele mai grave cazuri de data recenta a fost cel al lui Piper, un cal gasit intr-o duminica, la Balotesti, mai mult mort decat viu. A stat numai o noapte in adapost, timp in care a fost hranit si ingrijit de medicul veterinar Florin Mlagiu. Din nefericire, Piper a murit. „Nu mancase nimic cu zilele. In intestinele lui am gasit nisip, saracul mancase nisip de foame“, spune doctorita, cu lacrimi in ochi.

Munca voluntarilor este rasplatita insa de evolutia animalelor adapostite aici. De la umbrele si epavele de altadata, cei mai multi cai zburda acum prin padoc, afisand o pofta de viata de invidiat. La cat de bine arata dupa timpul petrecut in adapost, unde sunt permanent spalati, ingrijiti si tratati, multi dintre ei sunt ulterior adoptati, plecand spre zari chiar mai bune. De pe urma celor ramasi profita si alte suflete abandonate. Periodic, aici sunt adusi copii cu dizabilitati de la cinci centre de plasament din Bucuresti, pentru a face hipoterapie. „Este o terapie asistata de animale, prin care copii cu diverse afectiuni, de la probleme de concentrare si autism, pana la probleme locomotorii, pot fi tratati si chiar vindecati“, ne spune Ilinca.
Asa s-a ajuns ca un baiat de 12 ani, de exemplu, sa vina pana la adapost in carucior si sa calareasca aici ca un om normal.  Inca un vis indeplinit prin copii.

Si tu poti ajuta adapostul de cai abandonati! Donatii pentru hrana si ingrijirea lor se pot face in contul in lei al Fundatiei PACO RO40BRDE441SV80881324410. Pentru mai multe amanunte, intra pe cai-abandonati.ro</p>

Vote it up
371
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza