Sfâșiat de un urs polar

O drumeţie prin tundra arctică a Canadei s-a transformat într-o luptă pentru supravieţuire.
 

RECLAMA din revista Sierra făgăduia o aventură magnifică: 14 zile de drumeţie prin ţinuturile sălbatice din nordul Canadei, cu şansa de a zări cel mai mare carnivor de uscat din lume, ursul polar. „Dacă ţi-ai dorit să explorezi un teritoriu deopotrivă virgin şi magic, un tărâm fabulos, cu urşi polari pe care doar arareori oamenii îi pot vedea, aceasta este excursia la care ai visat o viaţă!“, promitea reclama.

CĂLĂUZE urmau să fie doi ghizi din Sierra Club. Rich Gross, care avea pe atunci 60 de ani, lucra în domeniul construcţiilor în San Francisco, dar îşi petrecea circa două săptămâni pe an ca ghid în regiuni îndepărtate. Marta Chase, de 59 de ani, consultant medical din Carolina de Nord, călăuzea turiştii în drumeţii încă de când era la liceu.

Lor li s-au alăturat Larry Rodman, de 63 de ani, un expert în drept corporatist din New York, Marylin Frankel, de 65 de ani, fizioterapeut din Oregon, şi Rick Isenberg, de 55 de ani, medic în Arizona. De asemenea, urma să-i întovărăşească soţul Martei, Kicab Castañeda-Mendez, de 63 de ani, consultant în domeniul calităţii produselor. Grupul avea să fie completat de Matt Dyer, un avocat de 48 de ani din Maine.

În zona arctică, urşii polari se situează în vârful piramidei trofice. Un mascul matur poate cântări peste 750 de kilograme şi, ridicat pe picioarele din spate, ajunge să măsoare peste trei metri. Animalele îşi petrec aproape întreaga viaţă pe banchizele vaste ce plutesc pe mările nordice. Când o focă iese de sub gheaţă să respire, ursul se repede de îndată la ea, o înhaţă şi îi striveşte craniul.

De cele mai multe ori, urşii polari rămân la distanţă de oameni, dar specialiştii sunt de părere că această stare de lucruri s-ar putea schimba. La fel ca mai toate zonele din sudul Arcticii, Torngat are un sezon de vară lipsit de gheţuri, interval de timp în care carnivorele sunt forţate să migreze pe pământ ferm şi să trăiască din grăsimea acumulată în corp. Deoarece schimbările climatice au condus la creşterea temperaturii, perioada în care animalele trebuie să trăiască din rezervele corporale proprii a devenit mai lungă. Începând de la sfârşitul anilor ’70, numărul zilelor fără gheaţă din an a crescut, în Torngat, de la 125 la 175.

Unii urşi, înnebuniţi de foame, înaintează pe continent după ouă de gâscă, ierburi, fructe de pădure şi orice mai găsesc de mâncare. Se presupune că, pe măsură ce perioada de dezgheţ se va extinde, va creşte şi numărul de urşi albi care vor intra în contact cu oamenii. La urma urmei, pentru un urs polar înfometat, un om înseamnă doar carne.

 

ÎNTR-O DUMINICĂ, pe 21 iulie 2013, un hidroavion a coborât spre ţărmul estic al rezervaţiei Torngat, cu grupul Sierra Club la bord. Avionul a aterizat în fiordul Nachvak. Pilotul şi-a luat rămas-bun şi cei şapte excursionişti au rămas singuri, lângă ţărmul rece, mângâiat de valuri.

Primul lucru pe care l-a făcut grupul a fost să-şi instaleze tabăra, la aproximativ 150 de metri de mal. Întrucât site-ul Parcurilor Naţionale Canadiene le recomanda ferm vizitatorilor să contacteze paznici autorizaţi inuiţi, care urmaseră cursuri speciale de pregătire şi posedau permis de port-armă, Marta şi Rich au stat de vorbă cu un cunoscător al zonei, furnizor de echipamente, care le-a spus că pistoalele de semnalizare, spray-urile contra urşilor şi scuturile electrice le pot oferi protecţia necesară. Prin urmare, au instalat două garduri electrice, unul în jurul corturilor, iar celălalt în jurul zonei amenajate ca bucătărie şi depozit de alimente. Fiecare gard avea un metru înălţime iar tensiunea curentului electric ce le străbătea era cuprinsă între cinci şi şapte kilovolţi – insuficientă ca să rănească un urs polar, dar considerată sufi­cientă pentru a-l pune pe fugă.

În timp ce îşi preparau o supă-cremă de cartofi şi nişte paste cu sos pesto pentru cină, excursioniştii priveau pescăruşii şi rândunicile-de-mare zburând la joasă înălţime. Pe la 22:30, după lăsarea întunericului, s-au retras cu toţii în corturile lor.

La 4 dimineaţa, soţul Martei a ieşit la aer şi a constatat că nu erau singuri. „Urs polar pe plajă!“, a strigat el. Într-adevăr, o ursoaică şi puiul ei se deplasau agale pe mal, în lumina zorilor. Ceilalţi excursionişti şi-au făcut apariţia de îndată. Întreaga scenă era de o armonie înduioşătoare. Impresionat, avocatului Dyer i-au dat lacrimile.

 

LUNI, DUPĂ MICUL DEJUN, excursioniştii şi-au împachetat cele trebuincioase peste zi şi s-au îndreptat spre est, pornind în explorarea fiordului. Rich purta la brâu unul dintre pis-toalele de semnalizare, iar Marta îl avea pe celălalt. Membrii grupului au hoinărit printre tufişurile de salcie pitică, prin ierburile de pe dealuri şi au străbătut tăpşanele de deasupra taberei lor. Au descoperit urme de urs negru, coarne de reni caribu, precum şi un craniu a ceea ce părea să fi fost ori un lup, ori o focă. Dyer a desprins unul dintre colţii din ţeastă şi l-a băgat în buzunar.

Pe la 15:30 au ajuns la un pârâu de lângă tabăra lor. Şi-au scos bocancii, pentru a-l traversa. Apa era puţin adâncă, limpede şi atât de rece încât te înfiora, dar fiindcă stătuseră încălţaţi toată ziua, avea să le facă bine. Soţul Martei se pregătea să intre primul în apa pârâului, când Dyer a văzut ceva care se îndrepta spre ei: „Ursul polar!“, a strigat el. „Întoar­ce-te imediat!“

Animalul era la aproape 150 de metri depărtare şi se grăbea spre ei. Părea mai masiv şi avea o blană mai lungă decât a femelei pe care o văzuseră dimineaţă. Soţul Martei s-a întors la grup, iar excursioniştii s-au strâns ciorchine, urmând întocmai protocolul de apărare în faţa unui urs polar: staţi laolaltă, creaţi impresia că aveţi dimensiuni cât mai mari, faceţi zgomot puternic, ca al metalului izbit de metal.

Şi totuşi, ursul nu părea înspăimântat. Rich şi-a scos pistolul de semnalizare. „O să trag“, a anunţat-o pe Marta, când animalul ajunsese la vreo 45 de metri de grup.

Pistolul a lansat un semnal luminos spre animal, dar acesta a continuat să se apropie. Numai atunci când cartuşul i-a aterizat la picioare, provocând o a doua explozie de lumină, ursul a luat-o la goană. Fericiţi, oamenii au izbucnit în urale şi aplauze. Dar ameninţarea persista încă: ursul se oprise la mai puţin de 300 de metri distanţă, pe o stâncă de unde putea să vadă întreaga tabără.

Excursioniştii ajunseseră cu bine în adăpostul lor, când a început să plouă torenţial. Cei mai mulţi au intrat în corturi să tragă un pui de somn, însă avocatul Dyer era bântuit de nelinişte. A stat o oră afară, cu ochii aţintiţi asupra ursului, şi abia apoi s-a retras.

S-a lăsat seara şi, cu toate acestea, animalul a rămas prin preajmă. Înaintea căderii întunericului, excursioniştii au mers în zona amenajată ca bucătărie. Prin obiectivele camerelor foto, au urmărit mişcările ursului, care ba se rostogolea pe spate, ba se culca pe burtă.

În timpul cinei, au râs, şi-au povestit istorii din călătoriile anterioare şi din viaţa de acasă. N-au prea pomenit despre ursul care îi supraveghea în continuare. Soţul Martei considera că sunt în siguranţă, având în vedere cele petrecute în cursul zilei. Ursoaica-mamă zărită pe ţărm nu părea să manifeste vreun interes faţă de ei, iar masculul din vârful stâncii se arătase intimidat de lumina pistolului de semnalizare. Însă Dyer nu-şi putea domoli temerile. „Ce-ar fi să facem de pază?“, a întrebat el. Dar Rich nu era îngrijorat. „Pentru asta sunt gardurile“, i-a replicat ghidul.

Isenberg, care dormea iepureşte, se ducea în răstimpuri să verifice dacă ursul e tot acolo. Era acolo. Dar, pe la 1 noaptea, dispăruse.

A doua zi dimineaţă, chiar dacă era frig şi ploua, membrii grupului s-au echipat şi au pornit în explorare. În apele fiordului au admirat balene, iar în sălbăticia din rezervaţie, reni şi potârnichi. După-amiază, vremea a început să se îmbunătăţească, iar ei s-au oprit pe un povârniş de deasupra taberei, ca să-şi facă poze.

În acea seară, înainte să meargă la culcare, Rich a verificat perimetrul taberei şi s-a asigurat că gardul electric e activat. Înainte să se strecoare în sacul de dormit, şi-a vârât pistolul de semnalizare în bocanc.

La 3:30 dimineaţa, nişte strigăte l-au trezit dintr-odată.

 

PRIN DESCHIZĂTURA cortului ei, Marta a văzut un urs la câţiva metri distanţă. Era uriaş şi complet alb. „Rich, Rich!“, a urlat ea. Între timp, ursul sfâşiase cortul învecinat şi îl târa după el, în întuneric.

Rich şi-a scos imediat pistolul de semnalizare, a fugit afară în pijama şi a ochit ursul. Animalul se afla la vreo 20 de metri distanţă şi se îndrepta spre vest. Ceva se bălăngănea între fălcile lui. Atunci, ghidul a remarcat îngrozit că în botul ursului nu era un lucru – era avocatul Dyer.

Ce se întâmplase? Dyer dormea buştean când o senzaţie ciudată – nu ştia sigur ce anume – l-a trezit brusc. A făcut ochii mari şi a văzut cum două labe, de vreo 30 de centimetri fiecare, se profilau în lumina lunii şi se năpusteau asupra pereţilor subţiri ai cortului din nailon. „Urs în tabără!“, îşi aminteşte el că a strigat. Fiara l-a apucat cu botul de creştet şi l-a smuls din cort. Dyer a auzit cum îi trosneşte puternic maxilarul, în timp ce nişte colţi imenşi îi străpungeau capul şi gâtul. Putea simţi duhoarea ca de peşte, uleioasă, a salivei ursului.

În timp ce îl târa afară, Dyer se holba la burta albă a animalului şi la petele galbene dinspre coadă. A observat, cu o detaşare nefirească, faptul că lui îi căzuse o şosetă. Şi pe urmă a auzit zgomote venite din spate – erau împuşcăturile trase de tovarăşii săi.

Dyer se gândise uneori la starea pe care trebuie s-o aibă cineva în faţa morţii, la senzaţiile din acel ultim moment. Dar, în loc de tulburare sau panică, simţea cum îl cuprinde calmul. Cu ţeasta între fălcile ursului, omul a văzut lumina de semnalizare şi a auzit zgomotul armei. Chiar atunci, ursul l-a trântit cu putere, eliberându-l, şi a fugit. Dyer era în stare de şoc şi, din fericire pentru el, nu simţea nicio durere.

Rich i-a dat arma lui Marylin Frankel, ca să-l acopere. „Trebuie să ajung la el“, s-a precipitat ghidul. Isenberg l-a însoţit. La circa 20 de metri de tabără, au găsit trupul lui Dyer zdrobit şi însângerat. Au crezut că e mort. Dar când a îngenuncheat lângă el, Isenberg şi-a dat seama că respiră. Castañeda-Mendez şi Rodman au fugit într-acolo – şi cei patru bărbaţi au cărat corpul plin de plăgi al lui Dyer înapoi în tabără, l-au acoperit cu doi saci de dormit, iar un al treilea i l-au pus sub cap. Rich şi soţul Martei au adus cortul care servea drept bucătărie şi l-au instalat deasupra rănitului.

Doctorul Isenberg nu avea la îndemână decât o trusă medicală de prim ajutori. Faţa lui Dyer era tumefiată, plină de vânătăi, şi avea maxilarul dislocat, dar cel puţin putea să vorbească. „Vă mulţumesc mult“, şoptea el neîncetat.

Cu o foarfecă, Isenberg a tăiat părul îmbibat de sânge al lui Dyer. Rănile îi brăzdau faţa şi scalpul, însă din ele curgeau doar picături de sânge, nu şiroaie, ceea ce părea un semn bun. Cea mai profundă leziune consta într-o muşcătură la gât, care arăta ca o tăietură în muşchi. Doctorul putea vedea carotida lui Dyer. Artera era intactă, dar dacă ar fi intervenit ceva care să-i provoace ruptura, avocatul ar fi sângerat până la moarte.

Starea lui Dyer era critică, iar ei se aflau la sute de kilometri depărtare de orice posibil ajutor.

Între timp, Marta apelase la telefonul prin satelit, pentru a chema ajutoare. La 3:45 a reuşit să contacteze un dispecer al poliţiei, pe care l-a informat că grupul lor fusese atacat de un urs polar. Însă zona era învăluită în pâclă şi, din această cauză, nu putea fi trimis un echipaj de salvare.

Gardul electrificat era ferfeniţă.

Pe la 8:30 dimineaţa, pâcla s-a risipit. Câteva minute mai târziu, grupul a auzit zgomotul unui elicopter. Imediat după aterizare, din el a sărit un medic. Împreună cu excursioniştii, l-au cărat pe Dyer la aparatul de zbor. La circa 20 de ore după ce fusese atacat de ursul polar, Matt Dyer ajungea în sfârşit la Spitalul Central din Montreal. Avea două vertebre rupte. Maxilarul îi era strivit, iar mâna stângă fracturată în mai multe locuri. Plămânul drept nu mai primea aer. Avea cel puţin douăsprezece răni, inclusiv plaga adâncă de la gât.

Restul excursioniştilor au ajuns la spital pe 27 iulie. Rich şi Marta au fost cei dintâi care l-au vizitat pe Dyer în rezerva sa. Acesta nu putea vorbi din cauză că fusese intubat.

 

MATT DYER ŞI-A REVENIT COMPLET după chinul îndurat, de care mai aminteau doar urmele cicatrizate de pe faţă şi de pe gât, precum şi vocea hămăită, ca a unui husky. La un an după excursie, un grup de jurnalişti l-au invitat să li se alăture pentru o săptămână în Torngat, iar el a acceptat de îndată. Voia să-şi şteargă din memorie secvenţele de groază ale atacului ursului şi să-şi umple ochii minţii cu noi imagini ale splendorii impunătoare a naturii de acolo.

În august 2014, Dyer a vizitat iarăşi vechea tabără. De data asta îl însoţeau doi paznici înarmaţi. La câteva minute după sosire, a zărit un urs polar, iar în zilele următoare, grupul din care făcea parte a mai văzut cel puţin alţi şapte. Însă reîntâlnirea cu urşii i-a inspirat lui Dyer, în loc de teamă, un sentiment de pace deplină.

 

TEXT PUBLICAT INIŢIAL DE INSIDECLIMATE NEWS, O AGENŢIE DE ŞTIRI NONPROFIT, NEAFILIATĂ POLITIC, CARE SE OCUPĂ DE PROBLEME PRIVIND CLIMA ŞI ENERGIA. INSIDECLIMATENEWS.ORG

Vote it up
304
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza