Scrisoare către fiica pierdută

Cum reușesc doi părinți să treacă peste drama pierderii unui copil
 

O dimineaţă din iunie 2004: am aruncat o privire în camera unde fiica mea de 23 de ani, Kate, dormea ghemuită în patul alb, pe care îl avea de când era mică. Uitându-mă la chipul ei drăgălaş, încadrat de un păr rebel, ondulat, mi-am spus că mi s-ar opri respiraţia dacă i s-ar întâmpla ceva.

Cinci luni mai târziu, în timp ce Kate mergea cu maşina spre liceul unde era preda limba engleză, un şofer de 45 de ani, intoxicat cu opiacee şi cocaină, a intrat în maşina ei Honda Civic.

Nu mi s-a oprit respiraţia. Şi am mai respirat o dată. Şi încă o dată.

În ziua primei aniversări a zilei de naştere a lui Kate, după moartea ei, i-am scris o lungă scrisoare. Plănuiam să o ard şi să pun cenuşa în zidul de piatră pe care soţul meu, Steve, îl construia în memoria ei, la cabana noastră din Maine. În ultima clipă, m-am decis să fac o copie. De atunci, la fiecare aniversare, i-am scris câte o scrisoare, povestindu-i despre naşteri şi decese, căsătorii şi despărţiri, fapte bune şi dezamăgiri.

La un an după moartea ei, i-am spus că nu aveam „nicio perspectivă miraculoasă de vindecare şi nicio speranţă“. Nouă ani mai târziu, împărtăşesc povestea celor învăţate în acest timp, alături de pasaje din scrisorile pentru Kate.

Dacă experienţa mea poate ajuta pe cineva să înţeleagă moartea unui copil, dacă le oferă speranţă celor care se confruntă cu o astfel de tragedie, atunci viaţa lui Kate continuă să re-prezinte ceva.

Contactul cu realitatea

„«Magic» este cuvântul pe care l-am folosit adesea pentru a te descrie. Nu că ai fi fost vreo sfântă. Fumai, puteai fi încăpăţânată şi îţi plăcea să faci lucrurile în felul tău. Dar capacitatea ta de a iubi şi de a accepta să fii iubită, de a aprecia frumuseţea lucrurilor mărunte, de a-i face pe oameni să râdă a fost cu adevărat magică. Te-am iubit pentru frumuseţea ta uimitoare, dar te-am îndrăgit şi mai mult pentru calităţile interioare. Acea aură a sufletului tău îmi lipseşte cel mai mult.“ – iulie 2005.

Al doilea şi al treilea an după pierderea unui copil sunt mai grei decât primul. Când copilul tău moare, lovitura este atât de năucitoare, încât intri într-un şoc emoţional care te amorţeşte.

La mai puţin de o oră după ce am aflat că a murit, stăteam în sala de aşteptare de la camera de gardă şi l-am întrebat pe un coleg al ei despre orele lui Kate din semestrul respectiv. Nu am vărsat nicio lacrimă la înmormântarea fetei mele. Am revenit la catedra de jurnalism de la Universitatea Indiana după o săptămână.

Starea de amorţire începe să dispară cam în acelaşi timp în care oamenii din jurul tău încep să îşi continue viaţa. Avalanşa de scrisori şi telefoane se diluează. Observi un vecin care se grăbeşte pe culoarul alăturat al magazinului, ca să te evite.

Păstrarea unei aparenţe de normalitate în primii ani a necesitat o aten-ţie constantă. Făceam lungi plimbări prin pădure, unde nimeni nu mă putea vedea plângând sau vorbind cu Kate. Într-o seară, jucam cărţi cu nişte prieteni, când a sunat fiul lor. Tatăl şi-a dat ochii peste cap în semn de protest pentru întrerupere şi a spus că o să sune el a doua zi. Am ieşit din cameră şi m-am dus la baie, unde m-am sprijinit cu mâinile pe măsuţa de machiaj. Aş fi dat la schimb tot restul vieţii pentru acel telefon de 30 de secunde. Dar am revenit zâmbind.

Întristarea şi furia care au urmat morţii fiicei mele păleau însă în comparaţie cu dorul mistuitor. „Uneori, simt cum mă cuprinde panica şi sunt atât de copleşită de dorul de Kate, încât nu ştiu cum voi putea face faţă“, i-am scris unei prietene.

Am găsit pe internet Studiul Yale despre Persoane Îndoliate, care spunea că dorul era cel mai dureros simptom al tristeţii, mai ales în primii doi ani. Printre participanţii la studiu se numărau persoane care-şi pierduseră soţul sau soţia, unul dintre părinţi, un frate sau o soră. I-am scris uneia dintre autoare, Holly G. Prigerson, să o întreb de ce nu fuseseră incluşi şi părinţi care îşi pierduseră un copil. Pierderea unui copil, mi-a răspuns ea, este cu „atâtea grade mai dureroasă“, încât nu putea fi comparată cu celelalte cazuri.

La cea de a treia aniversare fără Kate, eu şi soţul meu stăteam în bucătărie, plângând. „Nu doar simt nevoia să fie iar lângă mine. Trebuie să fie iar lângă mine!“, a spus el.

Dorul vine în valuri, iar în momentele cele mai grele, când nu eram sigură că pot să merg mai departe, repetam aceste replici: „Asta simţi acum. Dar rezistă şi vezi cum te simţi mâine.“ Cumva, lucrurile păreau întotdeauna un pic mai bune a doua zi.

Ciudat, singura dată când am simţit ceva ce aş putea numi uşurare, în acei primi ani, a fost când am sărit într-un lac rece ca gheaţa, după o drumeţie pe munte. Apa a alungat orice altă senzaţie – greutatea, tristeţea, furia, chiar şi dorul. Şi, pentru câteva clipe, mi-am amintit cum era viaţa înainte.

Momente de cumpănă

„Cel mai mult am nevoie de puterea de a privi dincolo de tristeţea mea şi de a nu-i judeca pe alţii prea aspru. I-aş accepta mai mult aşa cum sunt. Aş da dovadă de mai mult curaj. Şi aş face tot ce-mi stă în putinţă pentru a mă asigura că amintirea ta rămâne vie“. – iulie 2006 şi 2007

La şase luni după ce a fost ucisă Kate, Steve a primit un telefon de la un prieten din New York, pe care nu îl mai văzuse şi cu care nu mai vorbise de peste un deceniu. Dintr-un capriciu, căutase numele soţului meu pe Google şi aflase vestea morţii lui Kate. I-a spus lui Steve că zboară la Indianapolis. A rămas la noi câteva zile şi, de atunci, am rămas prieteni apropiaţi cu el şi soţia lui.

În schimb, unul dintre prietenii de-o viaţă ai lui Steve a spus câteva cuvinte la înmormântarea fiicei noastre. Dar când Steve nu şi-a revenit aşa cum se aştepta el, s-au certat şi drumurile lor s-au despărţit.

Ca să fiu corectă, uneori noi eram aceia care se retrăgeau. La scurt timp după moartea lui Kate, o femeie mi-a scris, pentru a mă anunţa că operaţia la prostată a soţului ei fusese un succes. Dumnezeu ghidase mâinile chirurgului, a spus ea. Ştiu că nu voia să spună asta, dar, pentru mine, concluzia era că Dumnezeu nu ghidase mâinile bărbatului care tamponase maşina lui Kate.

Când părinţii îndoliaţi se strâng împreună, ne împărtăşim de multe ori lucrurile ciudate pe care ni le spun alţii.

„Ştiu cum te simţi, bunicul meu a murit anul trecut.“ (Da, e trist, dar tristeţea asta nu e nici măcar din acelaşi univers cu cea provocată de pierderea unui copil.)

„Întotdeauna le spun copiilor mei să nu meargă cu maşina pe drumul ăla.“ (Deci, dacă aş fi făcut acelaşi lucru, fiica mea ar fi în viaţă azi?)

„Totul se întâmplă dintr-un motiv.“ (Ar fi bine dacă ar fi adevărat, dar asta nu mă face în niciun caz să mă simt mai bine.)

Cei mai mulţi oameni care spun lucruri necugetate ajung să facă gafe. Dar să spui ceva – chiar dacă răneşti fără să vrei – e mai bine decât să nu spui nimic. Când cineva evită complet subiectul, te simţi şi mai izolat.

Dar ne-am adaptat. Unii prieteni dragi te ascultă oricând, indiferent cât de dureros ar fi. Alţii nu vor să audă despre durere, dar ascultă poveşti vesele cu Kate. Şi avem şi prieteni care par să intre în panică doar la amintirea numelui fiicei noastre.

Acum realizez că, pentru ei, să vină să vadă ce mai facem, ştiind că există riscul să o readucem în discuţie, este un gest de compasiune.

E greu să identifici ce îi deosebeşte pe oamenii care se implică de cei care dispar. Aceşti oameni au în comun ceea ce soţul meu numeşte „un har ancestral“: curajul de a veni în întâmpinarea părinţilor îndureraţi, de a asculta fără să schimbe subiectul sau să dea sfaturi şi de a aduce în discuţie numele copilului decedat, cel mai minunat dar dintre toate.

Ne învârtim în cerc

„Tatăl tău şi cu mine încă ne trăim viaţa învârtindu-ne în cerc. Ne ducem zilele cu inima grea. Ştiu că nu ţi-ai fi dorit asta şi încerc să schimb ceva... Oamenii spun că suntem foarte puternici şi că se bucură că «am depăşit momentul», dar nimic nu este mai departe de adevăr.“ – iulie 2008

La cinci ani după moartea lui Kate, ne scufundaserăm în-tr-un fel de rutină, cu puţine momente de întristare maximă, dar cu prea puţină fericire.

M-am cufundat în proiecte dedicate memoriei fiicei mele. Am colaţionat imagini şi am montat înregistrări video de-ale ei. Am cusut cuverturi pentru prieteni care făcuseră multe pentru noi, folosind întotdeauna câteva bucăţele din hainele lui Kate.

Supravieţuirea ne-a consumat atât de multă energie, încât ne-a rămas prea puţină pentru a face faţă necazurilor vieţii de zi cu zi.

Odată, i-am primit cu plăcere în vizită pe un prieten şi pe noua lui iubită. După trei săptămâni, ne-au trimis o listă cu ce greşeli am făcut noi, părinţii îndoliaţi, şi ce ar trebui să facem pentru a ne simţi mai bine. Am încercat să reparăm lucrurile, dar prietenia s-a sfârşit.

Întâmplări nefericite distrugeau alinarea pe care o găseam în rutină. Mama a fost diagnosticată cu cancer ovarian, în primăvara lui 2009, şi a murit în vara aceluiaşi an. Greşeli de procedură în cazul bărbatului care a omorât-o pe Kate au dus la redeschiderea cazului. Într-o zi făceam progrese, în ziua următoare eram iar cuprinşi de chinurile întristării.

Anumite zile sunt întotdeauna mai grele decât altele. Zilele de naştere devin tot mai – şi nu mai pu-ţin – importante după moartea unui copil. Acestea sunt zilele în care speri că ceilalţi îşi vor aminti de fiul sau de fiica ta.

Eu şi Steve am făcut tot ce ne-a stat în putinţă la întrunirile familiale şi de Sărbători. Fiul nostru, Daniel, o pierduse nu numai pe sora pe care o iubea, dar şi pe părinţii săi, aşa cum îi cunoştea. Ne-am îngrijorat că va fi afectat de moartea lui Kate. Aşa că am împachetat cadouri, am împodobit bradul şi am gătit un curcan. Dar ştiam cu toţii că de la masă lipseşte un scaun.

Nunţile scot la suprafaţă emoţii contradictorii. Eşti fericit pentru cuplu, dar în acelaşi timp trist din motive pe care copilul tău nu le va cunoaşte niciodată. „Înmormântările sunt mult mai uşoare“, ne-a spus recent un tată îndoliat. La înmormântare, toată lumea e tristă. La nuntă, tu eşti singurul căruia i se frânge inima.

Comemorarea momentului care îţi împarte viaţa pentru totdeauna între „înainte“ şi „după“ este cel mai trist. O durere ţi se strecoară în suflet cu săptămâni înainte, iar zilele care o preced sunt de fapt mai rele decât comemorarea însăşi. Când ziua respectivă s-a sfârşit, poţi respira din nou, ştiind că ai în faţă un an întreg până când va reveni.

Dar unele şocuri emoţionale vin pe neaşteptate. Odată, am sunat acasă, iar o voce de femeie tânără a răspuns „Bună. Ai sunat la familia Comiskey...“ Era Kate. Din nu ştiu ce motiv, robotul telefonic rămăsese fără curent, iar mesajul de întâmpinare fusese redirecţionat automat spre telefonul din subsol.

Amintirile

„Ai influenţat atâtea vieţi în cei 24 de ani pe care i-ai trăit. Şi ştiu că persoanele respective îşi amintesc de tine, chiar dacă nu se gândesc întotdeauna să ne spună şi nouă asta. Îţi promit că te vei afla în gândurile mele şi în inima mea, în fiecare oră din câte mi-au mai rămas de trăit. Numele tău va fi ultimul cuvânt pe care îl voi rosti, iar frumosul tău chip va fi ultimul lucru pe care îl voi vedea.“ – iulie 2010

După moartea lui fiicei mele, am crezut că prietenii, colegii, chiar şi străinii ştiu ce simt şi ce trebuie să facă sau să spună ca să mă aline. Era aproape ca şi cum aş fi scris un scenariu pe care nu li l-am arătat, iar apoi m-am supărat că nu-şi ştiu replicile.

I-am căutat pe prietenii lui Kate, încercând să umplem senzaţia de gol. Asta ne făcea, atât cât era posibil, să o simţim aproape pe Kate. Ne-au scris şi ne-au vizitat. Trei dintre ei ne-au invitat la nuntă, iar un altul i-a pus al doilea nume Kate fiicei sale.

În 2008, am organizat o reuniune la noi acasă. Am considerat ziua un fel de comemorare şi am montat un film cu călătoriile pe care prietenii lui Kate le făcuseră în memoria ei, cu banii oferiţi de noi din asigurarea ei. Doi dintre prieteni veniseră de departe pentru a participa la eveniment, dar alţii au fost nevoiţi să lucreze până târziu sau au plecat devreme. Sau nu au venit deloc. Nu a fost aşa cum ne-am aşteptat.

Privind în urmă, îmi dau seama că aşteptările mele erau nerealiste. Prietenii lui Kate se apropiau acum de 30 de ani, se mutaseră sau îşi schimbaseră serviciul. Viaţa lor ca persoane mature se afla la început. Deşi le era dor de Kate, durerea se atenuase.

Am înţeles atunci pentru prima oară că, dacă voiam să supravieţuiesc fără fiica mea, trebuia să găsesc voinţa şi puterea de a accepta asta. Puteam spera că oamenii o vor purta în inimă, dar nu mă puteam aştepta ca ei să-şi exprime durerea conform scenariului meu.

Încă le mai scriu prietenilor lui Kate de ziua lor şi mă pun la curent cu viaţa lor, prin intermediul Facebook. Mă bucur întotdeauna să-i văd sau să vorbesc cu ei, dar nu mă mai supăr prea mult dacă nu se întâmplă. Şi am devenit mai apropiaţi cu unii dintre prietenii ei.

Nu cu mult timp în urmă, eu şi Steve mâncam o pizza la restaurant. Când el i-a dat cardul de credit chelneriţei, aceasta i-a văzut numele şi l-a întrebat dacă o cunoaşte pe Kate Comiskey. Când Steve i-a spus că era tatăl lui Kate, tânăra a izbucnit în lacrimi şi l-a îmbrăţişat. Fusese una dintre elevele lui Kate, a spus ea, şi se gândise la ea chiar în săptămâna respectivă. Cuvintele ei ne-au amintit că, chiar dacă nu ştiam întotdeauna, cei ale căror vieţi fuseseră influenţate de Kate îşi aminteau de ea.

Raze de speranţă

„În acest an ne-am împrietenit cu mai multe persoane care şi-au pierdut copiii... Aceştia ne-au ajutat, chiar dacă le-o «luasem înainte» cu durerea noastră. Îmi dă putere chiar şi simplul fapt că scriu despre aceşti oameni“. – iulie 2010 şi 2011.

Mult timp după ce a murit Kate, am avut doar contacte ocazionale cu alţi părinţi care şi-au pierdut copiii. Apoi am primit un telefon de la o mamă a cărei fiică se înecase. Am început să cinăm împreună, să găsim consolare în faptul că împărtăşeam acelaşi tip de durere. După un an, am întâlnit un cuplu a cărui fiică de 20 de ani murise tot într-un accident de maşină. Cei doi au organizat o cină liniştită pentru şa-se cupluri. Acea întâlnire a schimbat cursul întristării noastre.

La prima vedere, suntem un grup pestriţ, eterogen. Se află printre noi baptişti, budişti şi agnostici. Sunt artişti, profesori, administratori, un agent imobiliar, un ministru şi un consultant pentru situaţii de criză. Dar ne leagă ceva profund: cu toţii ne-am pierdut un copil.

De la acea primă întâlnire, am sim-ţit un copleşitor sentiment de uşurare. Nu trebuia să fim atenţi la ce spunem sau facem, ştiam că putem împărtăşi gânduri groaznice şi că nimeni nu ar fi clipit măcar. Înţelegeau.

Ne ajutăm reciproc în inevitabilele perioade grele şi ne bucurăm împreună de mici plăceri. Vorbim despre copiii noştri, liber şi cu bucurie. Toată lumea ascultă. Nimeni nu dă sfaturi şi nu ţine predici. În schimb, împărtăşim ce a fost de folos în cazul fiecăruia dintre noi.

Surprinzător, râdem mult. O mamă, care a condus mult pentru a ni se alătura, ne-a scris în ziua următoare: „Când sunt alături de părinţi care au trecut prin experienţe asemănătoare, pot râde, iar ei înţeleg că e în regulă asta. Când alţi oameni mă văd într-o zi «bună», bucurându-mă de viaţă şi râzând, cred că «am depăşit momentul». Devin confuzi când observă după aceea că am revenit la starea mea normală.“

Deşi grupul de bază rămâne ne-schimbat, ne-am extins cercul, care include acum alte mame şi alţi taţi. Când întâlnim părinţi îndoliaţi de curând, încercăm să fim sinceri cu privire la ceea ce îi aşteaptă, dar să ne păstrăm speranţa că o anumită uşurare va veni la un moment dat. Şi, cel mai important, găsim cu toţii alinare în faptul că nu suntem singuri.

Alinare şi bucurie

„Am despachetat în sfârşit toate hainele tale, le-am spălat, le-am uscat şi le-am aşezat frumos... Nu am putut spăla câteva lucruri, care încă păstrau urme ale parfumului tău, şi m-a izbit faptul că nu mai pot să te ating sau să te aud pe pământ, dar încă îţi simt parfumul. Ce senzaţie puternică!“ – iulie 2011

După moartea unui copil, săptămâni, luni sau chiar ani nu ştii ce vei preţui mai mult, ce te va conecta cu amintirea copilului pierdut. În fiecare noapte, dorm cu o pernuţă pe care Kate a făcut-o cu pu-ţin înainte să moară. Pe noptiera de lângă pat, Steve ţine o scoică pe care fiica noastră ne-a dăruit-o cu ocazia aniversării a 15 ani de la căsătorie. Eu conduc tot maşina Honda Accord, deşi are nouă ani şi 275.000 de kilometri la bord, pentru că este ultima maşină cu care am mers împreună. Dar puţine lucruri generează amintiri mai puternice decât hainele copilului tău dispărut. Hainele lui Kate au rămas sigilate la noi acasă timp de şase ani şi jumătate. Din când în când, mă uitam prin câte o cutie, căutând o fustă sau un pulover pe care le puteam purta. Uneori, când eram copleşită de durere, respiram aerul din jurul hainelor ei, sperând să simt o adiere a parfumului ei „Fragile“, de la Jean Paul Gaultier.

Apoi, într-o după-amiază înmiresmată de mai, în 2011, am hotărât că ţinusem suficient hainele lui Kate la întuneric. Am scos la iveală rând pe rând bucăţele de amintire. Fusta bordo pe care a purtat-o la interviul pentru postul de profesor. Rochia de in fără bretele, pentru care se rugase de tatăl ei să i-o cumpere. Fusta fistichie pe care i-o făcusem dintr-o pereche veche de blugi.

Am dat deoparte acele câteva lucruri care mai păstrau o urmă a parfumului ei – o rochie bleu de domnişoară de onoare, puloverul ivoriu cu guler întors, de mohair, o geacă de blugi. Apoi am spălat, uscat şi împăturit celelalte lucruri. Am pus pe umeraşe, într-un dressing, rochiile, bluzele şi fustele. Am stivuit lenjeria ambalată în hârtie pe rafturi şi am pus săculeţi cu lavandă printre haine.

Am scris un e-mail despre ziua respectivă membrilor grupului de părinţi, iar răspunsurile au început să curgă după câteva minute. Un tată a spus că, la şapte ani de la moartea fiului său, ţinea dietă pentru a putea purta cămăşile băiatului. O mamă găsise în dulap o pereche de şlapi care aparţinuseră fiicei ei. Când i-a încălţat şi a mers prin casă, a auzit paşii fetei.

Ştiu că unii ar putea crede că e ciudat şi nenatural să speli hainele unui copil mort. Dar, când am terminat cu hainele lui Kate, în după-amiaza respectivă, când m-am înveşmântat în acele amintiri proaspăt spălate, m-am simţit înconjurată de prezenţa fiicei mele. Asta m-a făcut fericită.

Privind spre viitor

„Uneori privesc, ca acum, în oglindă şi mă întreb ce ai crede dacă m-ai vedea. Ţi-aş părea bătrână? Te-ai simţi jena-tă de lucrurile pe care le-am făcut şi le-am spus? Cred că ai fi mândră de puterea de care am dat dovadă şi dezamăgită de lipsa mea de răbdare. Dar facem progrese.“ – iulie 2013.

Cu puţin timp înainte să moară, îi cumpărasem lui Kate o mandolină, la care nu a avut niciodată ocazia să cânte. Când soţul meu s-a pensionat din poziţia de profesor de liceu, ceilalţi profesori i-au făcut cadou o chitară. Ambele instrumente au stat, ani de zile, în dulap. Dar într-o zi, am decis să învăţăm să cântăm la ele. A fost un moment de cotitură. Nu iei lecţii de muzică pentru ieri şi nici pentru azi. Le iei pentru mâine. Iar acesta a fost un nou mod de a gândi.

Cu ajutorul unui profesor de muzică, am descoperit alţi oameni care învăţau să cânte la chitară, vioară, banjo sau mandolină şi am improvizat o formaţie. Ne întâlnim de două ori pe lună să cântăm, compensând prin entuziasm lipsa talentului. „E în regulă, pentru că suntem cu toţii destul de buni la alte lucruri“, spune un membru al trupei.

Scriitoarea Louise Penny descrie momentul în care disperarea se transformă în speranţă ca fiind o scânteie – mai degrabă imaginară decât reală – în bezna regretului, trădării şi absenţei. Pentru mine, acea luminiţă părea infinitezimală în primii ani după moartea lui Kate. Am găsit un scop şi, ulterior, o satisfacţie în donaţiile făcute şi în bursele de studiu acordate în memoria fiicei mele. Dar speranţa nu era palpabilă. Când a apărut, nu au fost revelaţii bruşte sau străfulgerări de lumină. Speranţa, pentru noi, a fost o trezire treptată şi o acceptare graduală a posibilităţii de a mai fi fericiţi.

Aproape de la început, mi-am găsit un refugiu în a le preda elevilor şi studenţilor. Deseori spun că asta mi-a salvat viaţa. Când mă pregăteam pentru ore sau corectam lucrări ori vorbeam cu elevii, trebuia să mă concentrez la altceva decât la felul în care voi putea trăi încă o zi fără Kate.

Activitatea de profesor m-a adus mai aproape de ea. Fiica mea preda doar de vreun an şi ceva, dar era, la fel ca tatăl ei, un pedagog înnăscut. Ştia să-l facă pe fiecare elev să se simtă cea mai importantă persoană din încăpere. Când conduc o oră bună, simt că îi onorez amintirea. Ca şi Kate, studenţii mei vor avea mereu douăzeci şi ceva de ani şi toată viaţa înainte. În-tr-un fel, să predai este un mod de a ţine timpul în loc.

Steve şi-a găsit un scop în a con-strui pentru Kate un zid de piatră, la cabana noastră din Maine, ca acelea care îi plăcuseră ei atât de mult în Irlanda şi în New England. Pe parcursul a nouă ani, soţul meu a pus, piatră peste piatră, 30 de tone cu mâinile lui, deseori lucrând din zori şi până seara. Prietenii şi familia ne-au adus pietricele, scoici şi monede, pentru a le pune între pietre. Acum, zidul conţine o bucăţică de ţiglă de pe plaja Ipanema din Rio de Janeiro, mortar de la Marele Zid Chinezesc, nisip de pe plajele din Normandia şi o piatră din Antarctica. Cenuşa lui Kate este şi ea acolo, ca şi cea a căţeluşei ei, Lola, care a murit anul trecut. Şi cenuşa noastră tot acolo va fi.

Chiar dacă un anumit sentiment de linişte şi-a făcut loc în viaţa noastră, când îi vedeam pe prietenii lui Kate aşezându-se la casele lor, aveam un sentiment dulce-amărui. Dar acum trei veri, un cuplu şi-a adus copilul să stea cu noi, în Maine. Timp de patru zile am avut grijă de acel băieţel, l-am plimbat prin oraş şi l-am legănat să adoarmă. M-am gândit cât de fericită ar fi fost fiica noastră să mă vadă.

Fiul nostru încă nu-şi cunoscuse soţia, aşa că nu era la orizont niciun nepot. Dar mi-am dat seama că şi da-că nu voi avea niciodată propriii ne-poţi, mă pot bucura totuşi de această nouă generaţie. Acceptarea acestui fapt a făcut tot ceea ce avea să vină mai suportabil.

Acum doi ani şi ceva, Daniel s-a căsătorit cu o femeie blândă, deşteaptă şi drăgălaşă, iar acum este tatăl mândru a doi fii. Băieţii ne-au deschis uşa spre un nou viitor. Ne jucăm cu ei, visăm să îi luăm în drumeţii şi să construim o casă în copac, la cabana din Maine. Când ne vizitează acolo, le arătăm zidul de piatră pe care l-a construit bunicul lor. Şi le spunem poveşti despre frumoasa lor mătuşă Kate.

Încotro ne îndreptăm

Când mi-am recitit scrisorile către Kate pentru prima oară, primăvara trecută, m-am bucurat că nu mai eram într-un loc atât de înnegurat, ca în acei primi ani de durere. Dar eram şi puţin invidioasă pe senzaţia viscerală de „apropiere“ de Kate pe care o aveam atunci. Uşurarea, se pare, are şi ea preţul ei.

Cu toate acestea, sunt o persoană diferită. Şi, într-un fel, mai bună decât eram acum zece ani. Am acceptat că anumite probleme nu au rezolvare şi că anumite relaţii nu pot fi salvate. Ştiu să ascult mai bine. Dau dovadă de mai multă empatie şi am mai puţin tendinţa să judec. Am aflat că, dacă vrei să vezi ceva care nu-ţi place la o anumită persoană, vei găsi întotdeauna.

Ştiu cât de mult poate însemna un gest cât de mic – o vorbă bună, o felicitare cu ocazia zilei de naştere, o amintire împărtăşită. Şi apreciez mult mai mult micile bucurii ale vieţii: cântecul unei păsări de noapte la asfinţit, o îmbrăţişare caldă a unui prieten, băiţa pe care i-o faci unui nepot.

Anul trecut, în noiembrie, s-au împlinit zece ani de la moartea fiicei noastre. Pare că a trecut o viaţă de atunci, dar, totodată, e ca şi cum ieri am ţinut-o în braţe. Am marcat ziua aşa cum facem de obicei, plimbându-ne prin pădure, uitându-ne la filmele făcute de ea, depunând flori la copacul pe care prietenii ei l-au plantat în campus. Apoi ne-am continuat călătoria.

Tristeţea şi dorul ne însoţesc mereu, avem zile mai bune şi zile mai rele. Dar, pentru prima oară de la moartea lui Kate, putem privi în viitor fără a fi disperaţi. Cu nouă ani în urmă, am scris că mi-a pierit cu totul teama de moarte odată cu moartea ei. Asta este încă adevărat, dar acum nu mă mai grăbesc să ajung acolo.

Am citit într-o carte că, atunci când mori, te transformi „într-un fel de licăriri, uneori mai luminoase, alteori mai difuze“, în mintea celor care te-au iubit cel mai mult. Iar eu păstrez vie amintirea strălucirii care a înconjurat-o pe Kate în timpul vieţii ei. Orice aş face şi oriunde m-aş duce în anii care vor urma, voi păstra pururea acea strălucire în mintea şi în inima mea.

 

© 2014 NANCY COMISKEY. INDIANAPOLIS MONTHLY, 12 NOIEMBRIE 2014), WWW.INDIANAPOLISMONTHLY.COM

Vote it up
132
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza