A schimbat răul în bine

După ce scapă cu viață dintr-un accident, o femeie își onorează o promisiune
 

„Aș avea nevoie să-mi faceți un calcul pentru tâmplăria exterioară. Merg la Iași săptămâna viitoare și vreau să știu cât m-ar costa pentru construcție. Că mai sunt și altele de pus la punct“, spuse ea la telefon. Nu e nimic neobișnuit să auzi în ziua de azi că o femeie discută despre lucruri atât de „bărbătești“, dar poate părea un pic neobișnuit dacă ți se spune că femeia care se ocupă cu astfel de treburi are 82 de ani. Și că la vârsta asta are în minte un nou proiect, care presupune construirea unui centru în care să fie tratați copiii care au suferit arsuri și că, pentru asta, folosește banii dați de o companie de asigurări ca despăgubire, în urma unui accident de tramvai din 2011, când era să moară…

Iașiul era scăldat de o lumină blândă de primăvară în ziua de 21 martie 2011, când Elena Ardeleanu s-a urcat în autobuz. Se întorcea de la una dintre societățile de la care solicitase aprobarea pentru un plan urbanistic, care să permită ridicarea unui bloc social, unde să fie îngrijiți copiii arși. Avea nevoie de avize și de bani pentru acest proiect. După avize tot alerga încolo și încoace, făcând naveta de la București, unde locuia, la Iași, unde avea terenul pe care se putea construi. Cât despre bani, habar nu avea de unde urma să facă rost. Acestea erau frământările femeii, când a auzit deodată un uruit îngrozitor, urmat de ridicarea părții din spate a autobuzului, căderea înapoi pe pământ. Odată cu asta, a simțit o izbitură cumplită în cap. 

Afară era haos. Celor aflați pe stradă, în zona Bibliotecii de La Fundație, de la poalele dealului Copou, nu le venea să creadă ce se întâmplase în câteva clipe. Un tramvai sărise de pe șine și intrase în mașinile aflate la stop, iar acestea se izbiseră, la rândul lor, în autobuz. 

„Toată această reacție în lanț a făcut ca spatele autobuzului să se ridice și apoi să coboare cu viteză. În urma acestei mișcări, pe mine m-a izbit cu toată puterea o țeavă în cap, una care face corp comun cu întreaga mașină. Nu știu cum de nu m-a făcut praf pe loc“, povestește Elena. Totuși, a scăpat cu viață din acel accident, în care au fost rănite mai multe persoane, iar una a murit. „Nu a fost decât o chestiune de noroc să nu-mi fie secționată măduva spinării. A lipsit foarte puțin“. 

Dar au urmat o sută de zile de chin și coșmar. O sută de zile în care femeia, care pe atunci avea 79 de ani, a trăit într-o cușcă de ghips, imobilizată de la mijloc până în creștetul capului. „Nu puteam să-mi mișc decât partea de jos a corpului. O sută de zile am dormit și am stat aproape tot timpul în șezut. A fost cumplit“.

Doi dintre cei patru copii ai ei, Vasile și Maria, de 45 și, respectiv, 41 de ani, care locuiesc împreună cu ea în aceeași casă din București, au avut grijă de Elena în toată acea perioadă groaznică. Într-un fel, lucrurile se întorceau pentru ei. Pentru că ei fuseseră cei care schimbaseră destinul mamei lor într-un moment și într-un fel la care nu s-ar fi așteptat. Iar răul a devenit bine, așa cum și binele se poate transforma, uneori, în rău.

Vasile avea numai zece ani când s-a opărit cu apă fiartă. Îi fusese afectată peste 30 la sută din suprafața corpului. După patru luni și jumătate de spitalizare, a fost externat. Dar cicatricile rămase, care acum se întindeau pe o suprafață și mai mare decât cea inițială, ca urmare a infecțiilor suferite de la arsură, erau cumplite, mai ales cea de pe spate. „Era o cicatrice cheloidă, o tumoare benignă care cu timpul s-ar fi contractat, având drept consecință secționarea nervilor spinali, deci moartea“, spune Elena.

La acea vreme, femeia era inginer constructor proiectant la Institutul de Studii și Proiectări Energetice București. Dar, după ce medicii nu i-au oferit soluții, a început să citească, să vadă ce ar fi de făcut. O rezolvare pentru un caz ca cel al fiului ei ar fi putut fi auto-transplantul de piele, dar nu se putea „colecta“ atât de mult țesut cât ar fi fost nevoie. Totuși, Elena nu putea concepe că nu e nimic de făcut și că, în decurs de câțiva ani, fiul ei va muri. Așa că și-a promis că-l va salva cumva.

Originară din nordul Bucovinei, femeia crescuse într-o regiune și într-o familie unde puterea plantelor era apreciată. „Bunicii și una dintre mătușile mele știau foarte multe despre plantele medicinale. Iar tata era abonat la o revistă de specialitate și mereu ne citea din ea, nouă, copiilor. Mergeam și în excursii pe plaiurile alpine de acolo și ne explicau la ce erau bune tot felul de ierburi“, povestește Elena. Așa că, în mod firesc, și-a spus că trebuie să încerce să-l trateze cu ajutorul plantelor, dacă medicina clasică nu mai avea soluții.

„Eram o mamă disperată să-și salveze fiul. Am promis atunci că, dacă el va trăi, eu voi ajuta mai departe și alți copii, care au suferit la fel“.

Timp de cinci ani, Elena a experimentat pe propriul ei copil tot felul de licori și ceaiuri, după ce a studiat tratate medicale și farmaceutice.

„Marele lui merit a fost că a știut să-mi spună întotdeauna cum se simte. Și faptul că a suportat tot acel tratament un timp atât de îndelungat. Îl culcam într-o încăpere, care pe atunci era un fel de spălătorie, pe două scăunele pe care pusesem o salteluță. Și turnam pe el tot felul de amestecuri din plante, apoi îi aplicam comprese. În fiecare zi, mă uitam să văd ce efect a avut cutare sau cutare tratament – cât de elastică devenise pielea, sau dacă îl mai mânca sau dacă era mai puțin congestionată“, spune Elena. Ea a fotografiat fiecare etapă a vindecării și și-a dus regulat copilul la controale, la Spitalul „Grigore Alexandrescu“. Dr. Alexandru Pesamosca și alți medici au urmărit evoluția uimitoare a lui Vasile. „Îi spuneam doctorului Pesamosca: «Eu vin la dumneavoastră ca să vedeți ce se întâmplă. Îl tratez, dar se poate întâmpla ceva de care eu să nu-mi dau seama, pentru că nu sunt medic»“.

Cu timpul, observând cum se vindecă cicatricile de la arsura lui Vasile, fapt ce părea la început imposibil, doctorii au început să o recomande pe Elena Ardeleanu și altor părinți, ai căror copii ieșeau din spital cu astfel de probleme.

„Veneau la mine recomandați de medici sau asistente și îi tratam la ei acasă. Cu timpul, una dintre încăperile de la mine de acasă s-a transformat într-o debara extinsă, cu rafturi pline cu tot felul de ceaiuri și amestecuri din plante. Am dezvoltat un protocol de tratament al cicatricilor cheloide. Mai târziu, am ajuns să mă ocup nu numai de cazurile de copii, ci și de adulți“, povestește Elena, care are albume întregi de fotografii ale copiilor pe care i-a tratat, aflați în diverse stadii, până la vindecare.

Și, cum destinul uneori e plin de surprize care te fac să te întrebi de ce se întâmplă astfel de coincidențe, fetița ei mai mică, Maria, a suferit, la un moment dat, din cauza unei arsuri.

„Se învârtea pe lângă masa unde călca sora ei cu 15 ani mai mare, a tras fața de masă și i-a venit fierul de călcat pe mână. Jale mare, usturime, plânsete, durere. Cum deja aveam destul de multă experiență, deși nu în ceea ce privește arsurile proaspete, nu am intrat în panică. Am rugat-o pe fiica mea mai mare să-mi aducă diverse sticluțe din debara, ce conțineau licori din plante, pe care le aveam și care presupuneam că îi vor face bine Mariei. I-am turnat una, alta deasupra unui lighenaș. Cum s-a mai liniștit, am plecat spre cămară, să văd ce-aș mai putea aduce. Până să vin, Maria își băgase toată mâna în lighean și, înainte să-i mai pun altceva pe rană, mi-a spus că nu mai e nevoie, că nu o mai doare“, povestește Elena.

Arsura Mariei aproape dispăruse. Mama ei s-a uitat la sticlele de pe masă și atunci i-a venit ideea să folosească acel amestec pentru a realiza o emulsie, utilă pentru afecțiunile epidermice.

„Pornind de la ce folosisem în acea zi, am realizat un produs care poate fi folosit pentru orice afecțiuni ale pielii, dar care nu sunt răni prea adânci. Merge chiar în forme incipiente de psoriazis, zona zoster, iritații ale pielii. Iar pentru un copil care se arde e salutar ca prim-ajutor, pentru că nu mai lasă să se formeze rana“, spune Elena Ardeleanu, care, între timp, și-a brevetat invenția.

„Este cu totul altceva decât ceea ce am folosit la Vasile. Acolo vorbim de ceva mai complex, de o terapie umedă, o metodă care trebuie aplicată timp îndelungat, fiind vorba de cicatrici“.

Tratamentul aplicat de mama sa care i-a salvat viața, a lăsat și o altfel de amprentă asupra lui Vasile: pasiunea pentru plante. Așa că, atunci când s-a pus problema să dea la facultate, băiatul s-a înscris la Biologie. Dar, după primul an, a realizat că, pentru a trata oameni, așa cum îl tratase mama lui pe el, avea nevoie de mai mult. Voia să facă Medicina.

„Cum m-a rugat pe mine să-i duc actele pentru transfer, m-am prezentat la rectorat, la Universitatea „Titu Maiorescu“, unde era înscris. Când m-a văzut rectorul, care mă cunoștea, m-a întrebat dacă nu m-am gândit să fac și eu Facultatea de Medicină, dacă tot mă ocup cu asta. Mi-a spus: «Să nu mai spună nimeni că sunteți inginer și practicați medicina fără a avea diplomă». Am fost foarte încântată de idee. M-am prezentat la Ministerul Sănătății, de unde am luat dispensă de vârstă. Aveam 59 de ani și-mi începeam a doua viață. Pentru mine, să o iau de la capăt cu Facultatea de Medicină a însemnat o întoarcere la tinerețe“, spune Elena.

A fost în aceeași grupă cu fiul ei, Vasile. La început, el i-a spus că se va muta, ca să nu râdă ceilalți studenți de el, că vine cu mama la școală mai târziu era mândru că învață în același loc cu mama lui.

„Odată, am lipsit câteva zile că nu mai știu ce treabă am avut, iar Vasile mi-a spus să vin la cursuri, că întreabă lumea de mine“.

Elena Ardeleanu a urmat cursurile de zi ale Facultății de Medicină de la Universitatea „Titu Maiorescu“, din București, a dat prelicența la particular și apoi licența la stat, la Facultatea de Medicină Generală Carol Davila. La fel și fiul ei, Vasile, amândoi obținând apoi specializări în apifitoterapie.

De atunci, Elena a continuat să trateze tot felul de persoane, în special copii, dar și adulți. Dar dorința ei cea mai mare s-a concentrat, cu timpul, pe un singur lucru: acela de a deschide la Iași atât un laborator unde să poată prepara unguentul pentru care are brevet și care a fost rezultatul accidentului Mariei, cât și, mai ales, un centru social, unde să poată aduce și trata cazurile de copii rămași cu cicatrici grave de pe urma arsurilor, așa cum fusese cazul băiatului ei, Vasile.

Cum la Iași avea două terenuri retrocedate, Elena Ardeleanu s-a gândit că e locul perfect. S-a apucat să strângă avizele necesare. „Nu sunt omul care să stau degeaba. Trebuie să mă implic. Și am făcut o promisiune, atunci când Vasile a fost în stare gravă. Nu știam de unde o să vină banii, dar…“

Atunci s-a produs accidentul, în care femeia era să moară. Și, așa cum nici accidentele copiilor nu au doborât-o, ci, dimpotrivă, i-au schimbat viața, determinând-o să elaboreze tratamente și să-și schimbe cariera la vârsta de 60 de ani, nici propriul accident nu l-a văzut ca pe ceva rău. „Faptul că am scăpat cu viață și că am obținut 200.000 de lei despăgubire însemna ceva. Eu am luat-o ca pe un răspuns. Așa că toți banii aceia i-am investit în a demara aceste proiecte“.

Are 82 de ani și nicio clipă de liniște. Realitatea i-a demonstrat că banii aceia nu sunt suficienți pentru a duce la bun sfârșit ceea ce-și dorește. A încercat să obțină o finanțare pe fonduri europene, dar a fost refuzată din cauza vârstei. I se pare nedrept. Dar se gândește la alte soluții. „Mă voi zbate să obțin niște sponsorizări. Sunt convinsă că, dacă ar afla ce vreau să fac acolo, mulți oameni  m-ar ajuta“, spune Elena.

Acum se interesează care sunt costurile pentru tâmplăria exterioară. Peste un timp, și-ar dori să stea aplecată asupra primilor copii tratați acolo. Să le poată mulțumi tuturor celor care au ajutat-o să-și vadă visul cu ochii și să se țină de promisiunea aceea făcută demult, când a aflat că fiul ei e pe moarte: că-i va ajuta pe alții, dacă el scapă.

Vârsta nu o oprește să viseze, să încerce. Niciun om nu știe ce îl așteaptă mâine. Dar pentru asta nimeni nu se oprește din ceea ce are de făcut, din visele și speranțele lui. Iar viața i-a demonstrat Elenei Ardeleanu că trebuie să te uiți mereu în față atâta timp cât exiști. 

Vote it up
151
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza