Schimbați la naștere

Două femei din Bacău pleacă de la maternitate, fiecare cu câte un copil care nu e al ei. Ceea ce urmează pare desprins din scenariul unui film dramatic
 

Cele două tinere femei se agitau în jurul bebeluşului scos din maternitate în urmă cu două ore. Îl pregăteau pentru prima baie. Ionela Neaga, mama băieţelului de numai trei zile, o rugase pe fina ei, Ancuţa Enea, să vină să o ajute, pentru că se simţea extrem de obosită. Ancuţa avea acasă un copil de numai câteva luni, fiind mai familiarizată cu un bebeluş decât Ionela, al cărei prim născut avea deja 13 ani.

Ancuţa încercă apa din cadă cu cotul, pentru a-şi da seama dacă era la temperatura potrivită, apoi începu să-l dezbrace pe cel mic. Ionela îi întinse o foarfecă şi o rugă să-i taie bebeluşului brăţara de la mână, cea de la maternitate, pe care scrie numele de familie. Şi-o dăduse jos pe a ei şi voia să le păstreze pe ambele, ca amintire.

– Hai, dă-mi-o!, i-a spus Ionela Ancuţei şi a întins mâna să ia brăţara desprinsă de la mâna bebeluşului.

Dar, tânăra femeie nu-şi putea dezlipi ochii de pe dreptunghiul mic de plastic albastru. O emoţie puternică îi străbătu chipul. Nu reuşi decât să îngaime câteva cuvinte:

– Dar scrie alt nume aici.

Ionela înregistră schimbarea glasului şi a chipului finei ei, dar nu reuşi să înţeleagă cu adevărat ce spunea.

– Cum alt nume!? Ce nume?

– Ştefan, îi răspunse Ancuţa, ridicând privirea spre Ionela.

Femeia de 32 de ani, care abia născuse, era roşie în obraji de la căldura din casă. Părul şaten, de lungime medie, îi era prins la spate, iar ochii albaştri, care îi străluceau de febra oboselii, i se măriră a mirare.

– „Ştefan“? Nu se poate să scrie „Ştefan“. Am stat în cameră cu ea. Cu Ramona Ştefan! Dă-mi să văd!

Tânăra mamă aproape că smulse brăţara din mâna Ancuţei. Când a văzut cu ochii ei scris cu pixul pe bucăţica de hârtie introdusă în plasticul albastru, numele „Ştefan“, unde ar fi trebuit să fie „Neaga“, i s-au înmuiat picioarele. Era 20 mai 2013, o zi pe care Ionela nu avea să o uite niciodată. Încercă să-şi regleze respiraţia, pentru a scăpa de senzaţia de leşin ce pusese stăpânire pe ea. Apoi începu să tremure şi să-şi caute peste tot telefonul.

– Alo! Ramona?

CU CINCI ZILE ÎNAINTE, Ramona Ştefan, o tânără de 20 de ani, se urca în liftul aglomerat al maternităţii din Oneşti. Viitoarea mamă, cu o figură de adolescentă, cu tenul alb, părul negru şi ochii albaştri, părea pierdută în mulţimea de paciente şi asistente. Medicul care o supraveghease pe parcursul sarcinii îi spusese că trebuie să nască înainte de termen cu două săptămâni, prin cezariană, deoarece copilul nu era întors în poziţia corectă. În aceste condiţii, stabiliseră de comun acord data naşterii pentru 17 mai. Aşa că pe 15 mai, venise să se interneze. În liftul plin de oameni i-a atras imediat atenţia o tânără cu sarcina vizibilă, care tot încerca să vorbească la telefon. Părea agitată şi supărată. Liftul şi-a deschis uşile şi amândouă au coborât la maternitate.

IONELA NEAGA VENISE în spital cu o zi înainte. Mai avea două săptămâni până la termen, dar medicul o chemase pentru investigaţii suplimentare. Ultimele două luni de sarcină fuseseră dificile. Nu mai putea să doarmă aproape deloc, iar tensiunea arterială oscila de la valori normale la unele ridicate. Fusese trecută pe medicaţie specifică încă din luna a cincea, pentru a preveni o pierdere a fătului. Dar acum nu înţelegea ce se întâmplă. Nimeni nu-i spunea nimic. Soţul său, Gheorghe Neaga, suferise o entorsă chiar în ziua în care ea urma să se interneze, aşa că veniseră împreună la spital. A stat întâi cu el la secţia de urgenţe, apoi s-a dus la ginecologie. Înainte să se despartă, i-a spus:

– Am lăsat bagajul pentru naştere pregătit lângă uşă. Dacă nu-mi mai dau drumul, o să te sun să mi-l aduci. Şi ai grijă ca Robert să-şi facă lecţiile.

Era vorba de băiatul lor de 13 ani, elev în clasa a VII-a.

Acum se întorcea de la secţia de ginecologie din nou la salon. Nu aflase nimic în plus. O întrebase pe asistentă, dar nici aceasta nu ştia cât mai trebuia să stea în spital. Avea sentimentul că ceva nu e în regulă, aşa că încerca să dea la telefon de soţul ei, pentru a-l ruga să-i aducă geanta pentru naştere, pe care şi-o pregătise. Era atât de preocupată, încât nu a observat-o pe tânăra viitoare mamă, care urcase cu ea în lift.

Totuşi, câteva ore mai târziu stăteau amândouă de vorbă, pe holul spitalului unde se aflau saloanele lor, comentând cazul unei femei cu sarcină toxică ce fusese programată pentru avort de urgenţă. Deşi între ele era o diferenţă de vârstă de 12 ani, s-au plăcut imediat. Ramona i-a spus Ionelei că va naşte prin cezariană, a doua zi. Ionela i-a mărturisit că habar n-are ce se va întâmpla cu ea a doua zi.

ÎN DIMINEAŢA ZILEI de 17 mai, la maternitatea din Oneşti au fost înregistrate două naşteri: la ora 8.20 a venit pe lume Elian Mihăiţă Ştefan, zis Eli, cu o greutate de 3,350 kilograme. La ora 10.03 s-a născut Eduard George Neaga, zis Edi, cu o greutate de 3,400 kilograme. Ambele mame avuseseră operaţie de cezariană, astfel că, după naştere, au ajuns la terapie intensivă. Când s-a trezit din anestezie, Ramona nu simţea nicio durere, dar nu se putea da jos din pat. Ionela a fost lovită de o puternică durere de cap. Câteva ore mai târziu, asistentele i-au adus pe cei doi bebeluşi. Erau înfăşuraţi în scutece. Ramona l-a luat pe cel pe care i l-a dat asistenta, l-a pupat şi i-a făcut o fotografie cu telefonul. Ionelei i l-au arătat pe al ei doar dintr-o parte şi i-au spus că e bine. A încercat să-i facă o fotografie bebeluşului, ca să i-o trimită soţului, dar nu a reuşit. Durerea de cap şi oboseala o năuciseră.

A doua zi, cele două mame au fost mutate în acelaşi salon. Atunci le-au fost aduşi şi bebeluşii, care aveau să rămână lângă ele. Pe fiecare pătuţ era trecut numele de familie al părinţilor, iar câte o etichetă cu numele fusese lipită şi pe pieptul bebeluşilor, pe scutecele în care erau înfăşuraţi. Au încercat să-i alăpteze. Atunci s-a întâmplat ceva straniu. Ramonei i se declanşase deja lactaţia, dar băieţelul ei refuza cu încăpăţânare să sugă. În schimb, al Ionelei cerea, dar ea nu avea încă lapte. Se încurajau una pe alta că totul va fi bine până la urmă.

În ziua următoare şi-au văzut pentru câteva clipe copilaşii dezgoliţi, când medicul neonatolog a venit la control. Apoi au fost înfăşuraţi la loc în scutece. Ramona devenise deja nerăbdătoare să plece acasă. Cel mai tare o deranja salteaua, care o făcea să transpire. A cerut să fie externată pe 19 mai. Ionela, care se simţea încă epuizată, a decis să rămână până când decideau medicii. A plecat acasă pe 20 mai. Şi-au promis să mai ţină legătura, dar niciuna nu credea că vor vorbi una cu alta sau că se vor vedea foarte curând. Ionela locuia la Helegiu, iar Ramona la Răcăuţi, două sate din judeţul Bacău situate la 15 kilometri unul de altul.

– Alo! Ramona?

– Da. Cine este?

– Sunt Ionela, colega ta de salon de la spital. Uită-te, te rog, la brăţara de pe mânuţa băieţelului tău şi spune-mi ce nume scrie acolo.

Dar, în timp ce pronunţa aceste cuvinte, Ionela se gândea că, dacă ar fi fost ceva în neregulă, Ramona ar fi observat până atunci. Ajunsese deja acasă cu o zi înaintea ei. Ar fi anunţat-o dacă era ceva. Cel mai probabil, gândea ea, pe ambele brăţări scria acelaşi nume de familie: „Ştefan“.

Ramona se întoarse spre mama ei, care ţinea bebeluşul pe jumătate dezbrăcat, aproape pregătit pentru a i se face baie, şi îi spuse să se uite la brăţara de pe mânuţa lui şi să-i spună ce scrie pe ea.

– „Neaga“! Scrie „Neaga“!, răspunse femeia uimită.

Ionela auzise deja prin telefon. Ramona nu realiză imediat al cui era acel nume. A simţit doar că ceva groaznic s-a întâmplat şi a strigat după soţul său, Dan, care era jos, în curte. „Dane! Vino repede!“ Ţipătul ei deznădăjduit a răsunat în toată casa şi a umplut aerul dimprejur. Dan, un bărbat bine clădit de 32 de ani, şaten, cu ochi albaştri şi un zâmbet cald, a simţit un gol imens în stomac. Primul gând care i-a apărut în minte, gând născut din disperarea strigătului soţiei sale, a fost că fiul lui murise. A urcat la etaj în viteză şi a intrat val-vârtej în cameră.

– Ce s-a întâmplat? A murit băiatul?, a întrebat dintr-o suflare.

Aproape în aceeaşi clipă a observat că micuţul era bine. Apoi a aflat despre ce era vorba.

Deşi se externase cu o zi înainte, Ramonei i-a fost teamă să-i facă baie bebeluşului. A sunat-o pe naşa ei, Viorica. Aceasta i-a spus că o va ajuta o săptămână-două, până se va obişnui, şi a venit la ea. Dar, spre seară, Ramona şi-a amintit că în acea zi copilul fusese îmbăiat la spital, înainte să plece cu el, aşa că i-a spus naşei că mai bine nu-l mai spălau încă o dată în aceeaşi zi, că „şi aşa e prea frig“. Drept pentru care nimeni nu s-a gândit să se uite la brăţara lui sau să i-o dea jos.

În acea seară, cele două familii, în loc să le facă baie bebeluşilor, i-au îmbrăcat la loc şi au plecat cu ei spre maternitate.

„NU VEZI CĂ SEAMĂNĂ cu tine?“, i-a spus medicul neonatolog Ramonei, uitându-se spre bebeluşul pe care aceasta îl ţinea în braţe. „Eu ştiu ce am scos din doamna Neaga!“, a proclamat şi medicul care o operase pe Ionela. Cele două proaspete mame, soţii lor, finii şi naşii, toţi cei adunaţi acolo, au primit în acea seară de 20 mai asigurări din partea personalului medical că bebeluşii erau bine, aşa cum plecaseră cu ei din maternitate. Ramona s-a liniştit. Le-a dat crezare. Mai tânără decât Ionela, nu-şi putea imagina că schimbarea a doi bebeluşi între ei se putea întâmpla în realitate.

Cele două mame s-au întors acasă.

Ramona alunga orice gând care i-ar fi spus că cel pe care-l ţinea în braţe ar putea să nu fie băieţelul ei. Se uita la poze cu ea bebeluş şi observa asemănări extraordinare între ea şi copil, iar asta îi întărea şi mai mult convingerea că totul era în regulă. Dar, între timp, nu putea mânca aproape nimic, copilul nu vroia să sugă, iar ea îşi pierdea laptele.

Ionela era însă mai sceptică. Oricât şi-ar fi dorit ca bebeluşul pe care îl ţinea în braţe să fie al ei, simţea că nu putea trăi cu incertitudinea. Aşa că a solicitat o testare ADN, ca să fie sigură că nu e nicio greşeală. A fost nevoie de programare la un laborator din Bucureşti, abia peste o săptămână.

Între timp, Ionela şi-a amintit şi că la spital li se spusese că băiatul Ramonei se născuse cu regurgitaţie. Dar acest lucru era trecut în fişa bebeluşului ei. De asemenea, se uitase bine la copilul pe care-l ţinea Ramona şi şi-a amintit că exact aşa arăta şi primul ei născut, Răzvan, când era bebeluş. A căutat fotografiile din urmă cu 13 ani şi le-a studiat. A văzut aceleaşi gene lungi, aceiaşi ochi albaştri şi barba cu gropiţă. Toate aceste gânduri şi nesiguranţa o îmbolnăveau. Singurul lucru care o ţinea pe linia de plutire era faptul că îi venise laptele şi putea hrăni bebeluşul pe care îl avea acasă. Şi speranţa că testele ADN vor face lumină.

Au plecat spre Bucureşti cu maşina personală într-o zi de luni, la o săptămână după ieşirea din maternitate. Ionela, cu soţul ei şi cu una dintre asistentele de la spital. La Genetic Lab, celor doi părinţi li s-a luat sânge, iar bebeluşului i s-a recoltat exudat faringian. Au fost anunţaţi că vor primi rezultatele peste zece zile lucrătoare.

DAR IONELA NU MAI avea răbdare. Era 10 iunie. Soţul ei plecase să ia rezultatul testului ADN de la o firmă de curierat din Oneşti, iar ea stătea lipită de telefon. În acea zi, spera din tot sufletul ca testul să arate că copilaşul de trei săptămâni care dormea în camera de alături era al ei. Se ataşase de el. Spera ca totul să fi fost un vis urât, din care se va trezi, iar firul vieţii lor va reveni la normal. Gheorghe spera la fel. De când născuse, parcă soţia lui nu mai era un om întreg, ci jumătatea lui frântă de durere. Şi se ataşase de micuţa fiinţă, al doilea său fiu. Dacă nu se ducea astăzi la firma de curierat, rezultatele ar fi ajuns la ei acasă abia a doua zi. Dar orice zi de incertitudine în plus li se părea un chin.

Era ora cinci după-amiza când Gheorghe a intrat pe uşa firmei de curierat. După ce primi plicul îl deschise şi citi rezultatul. Izbucni în plâns. Rezultatul era „zero“. Bebeluşul nu era al lor. Simţea că nu poate să-i dea această veste soţiei lui. Ea îl suna încontinuu, iar el îi închidea. Apoi s-a hotărât să o sune pe fina lor, pe Ancuţa, şi să o roage pe ea să meargă acasă şi să-i spună Ionelei. Era oricum aşteptată la băiţa copilului. Când fina ei a intrat în curte, Ionela nu a bănuit nimic. S-a gândit doar că a venit mai devreme. Dar, când i-a privit chipul, a înţeles. Au plâns împreună, apoi Ionela a luat telefonul şi a format numărul Ramonei.

ÎN ACEA ZI, Ramona şi-a abandonat telefonul. Nu voia să audă pe nimeni. Ştia că era ziua în care familia Neaga va afla rezultatul testului. Pe la ora cinci după-amiază s-a urcat în cireş, să culeagă fructele, pentru dulceaţă. S-a urcat în cireş ca şi cum ar fi evadat din universul în care ar fi putut afla că băiatul ei nu e al ei. Dar telefonul a început să sune cu încăpăţânare. Naşul ei, Mihăiţă, care era în vizită la ei, a strigat:

– Ramona, dă-te jos şi răspunde la telefon!

– Oricine ar fi, nu răspund! Nu vreau!, a strigat tânăra femeie, din vârful cireşului.

Mihăiţă a luat telefonul. Era Gheorghe, soţul Ionelei. I-a spus despre rezultatul testului ADN şi despre faptul că ei se pregăteau să meargă la spital, să lămurească lucrurile. Îi vor aştepta acolo pe Ramona şi Dan.

Pentru a doua oară, cele două familii se întâlneau la spital. Când s-a aflat rezultatul, niciun cadru medical nu a mai susţinut că nu exista o problemă. Dar nimeni nu a recunoscut că s-a făcut o greşeală. Conducerea a anuţat că va solicita o anchetă. Ionela acceptase situaţia. Singurul lucru pe care şi-l dorea era să-şi recupereze copilul şi să plece acasă. Dar, pentru Ramona, ceea ce se întâmpla începea să semene cu un coşmar. Nu voia să accepte sub nicio formă că bebeluşul ei nu e al ei şi că va trebui să plece acasă cu un alt copil, pe care nu-l cunoştea.

– Ăsta e copilul meu! Toată lumea spune că seamănă cu mine!, striga Ramona.

Până la urmă, a realizat că lucrurile nu pot rămâne cum îşi dorea ea în acel moment. Doar dacă o va dovedi. Aşa că a decis să facă şi ea un test ADN, dar cu ambii copii. Singurul gând ca-re o susţinea acum era ca testele să demonstreze ca bebeluşul pe care îl avea ea era, totuşi, al ei şi că al Ionelei fusese încurcat cu al altcuiva. Dar probabilitatea era prea mică, dat fiind că în acea zi, la maternitatea din Oneşti nu se mai născuse decât o fetiţă, spre seară.

Ramona a cerut ca testele să se facă în regim de urgenţă. Această informaţie, că pot primi mult mai repede rezultatele, cele două mame nu o avuseseră de prima dată şi nimeni nu le spusese despre ea. Astfel de teste în regim de urgenţă erau de trei ori mai scumpe, iar cheltuielile erau suportate de spital. Era vineri, iar programarea s-a făcut pentru luni. Rezultatele aveau să ajungă la Oneşti după 48 de ore.

ÎN DATA DE 17 iunie, chiar în ziua în care copiii au împlinit o lună, cele două familii au plecat spre Bucureşti, pentru noile teste ADN. S-au urcat într-o maşină a spitalului. Cele două mame, cu cei mici în braţe, au stat în spate. Ionela, care acum era sigură că băiatul ei era cel din braţele Ramonei, şi-ar fi dorit să-l ţină un pic. Încerca să-i atragă atenţia Ramonei asupra trăsăturilor copiilor, care începuseră să se contureze mai bine. Cei doi semănau între ei. Ambii erau blonzi, cu ochi albaştri şi tenul alb. Ramona a cedat un pic şi a lăsat-o pe Ionela să-i ia bebeluşul şi să-l pună la sân. Dar copilul, obişnuit deja cu laptele praf, a refuzat. Când au ajuns la laborator, Dan, soţul Ramonei, s-a oferit să-i dea un pahar cu apă Ionelei, care se plângea de sete, spunându-i:

– Hai să-ţi dau apă. Măcar atât să fac şi eu pentru tine. Doar mi-ai alăptat băiatul o lună.

La fel ca Ionela, şi el acceptase faptul că cei doi copii fuseseră schimbaţi. Dar Ramona se lupta cu soarta încă.

S-au recoltat analizele. Peste două zile, rezultatele au confirmat că cei doi micuţi fuseră schimbaţi.

PENTRU A TREIA OARĂ, familiile Neaga şi Ştefan se întâlneau la spital. Deşi lucrurile erau acum clare, li s-a spus că, dacă una dintre mame nu e de acord, nu-şi pot lua fiecare copilul biologic decât prin hotărâre judecătorească. Li s-a mai spus şi că, dacă vor să facă schimbul, trebuie să semneze o hârtie, prin care niciuna nu va avea pe viitor vreo pretenţie de la cealaltă sau de la spital.

Ionela era înnebunită. Ar fi semnat orice, numai să se termine coşmarul şi să plece acasă. Ramona voia să semneze, dar îşi dorea şi ca lumea să afle cât de rănită fusese. Voia să facă plângere la poliţie şi să cheme presa.

La câteva zile după aceea au fost date publicităţii şi sancţiunile aplicate după ancheta desfăşurată de Comisia de Disciplină a Spitalului Municipal Oneşti. Şeful Secţiei de Neonatologie, medicul Cornelia Cămăraşu, a fost eliberată din funcţie, la fel şi asistentul-şef al aceleiaşi secţii, Luminiţa Antohi. Şase asistente au fost sancţionate, iar alte patru au primit avertisment.

IONELA ŞI RAMONA spun însă că toate aceste măsuri nu vor compensa niciodată răul care li s-a făcut şi tot coşmarul prin care au fost nevoite să treacă. Faptul că, în 19 iunie, fiecare şi-a luat acasă propriul copil nu a pus capăt traumelor. Niciuna nu cunoştea nevoile copilului ei şi nu ştia cum să reacţioneze.

Timp de o săptămână, Ramona nu s-a putut apropia de băiatul ei. „Nu mă atrăgea deloc. Nu ştiu de ce. Mă uitam la el, eram conştientă că e al meu, dar nu puteam să am grijă de el. În acea perioadă, soţul meu a stat cu el zi şi noapte“, povesteşte Ramona acum, după aproape un an şi jumătate. A avut nevoie de timp până să se pună cât de cât pe picioare: „Slăbisem mult. Eram lipsită de vlagă şi de orice bucurie“.

Ionela s-a adaptat mai repede la nevoile noului micuţ, dar durerea din suflet nu a dispărut. Atunci a pierdut laptele şi a avut nevoie de timp ca să iasă din depresie.

Dar, cum în orice rău poţi găsi şi-un bine, cele două mame au descoperit prietenia. A lor, dar şi a băieţilor lor, Edi şi Eli.

„Dacă Eli e supărat şi plânge, cum intrăm în casă la Ionela se linişteşte“, spune Ramona. Iar Edi râde cu gura până la urechi, întinzând mânuţa spre băieţelul pe care soarta i l-a apropiat, printr-o confuzie dramatică.

Vote it up
144
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza