Satul cu oameni buni

În timp ce lumea se ceartă pe tema refugiaţilor, o comunitate dintr-un colţ liniştit al Greciei a devenit un model de compasiune şi integrare.
 

Articole similare

Fade, un fost angajat al unei companii de telecomunicaţii din oraşul sirian Damasc, îşi îngrijeşte parcela cu legume din tabăra de refugiaţi PIKPA, pe insula grecească Lesbos.

„În grădina asta plantez legume pentru cei care vor veni după mine“, spune el, săpând pământul în soarele dimineţii. „Eu şi familia mea vom pleca mai departe înainte să se coacă, dar următorii refugiaţi care vin aici se vor bucura de ele.“

„Aveam o vilă, pământ şi cai, dar totul s-a schimbat când a venit războiul. Stau aici, dar gândul mi-e tot la Siria, la prietenii noştri care nu au reuşit să plece. Ştim că Europa nu e un paradis. Dacă se termină războiul, ne vom întoarce acasă. Viaţa mea e în Siria. Dar acum avem nevoie de siguranţă.“

PIKPA este numele unei foste tabere de vacanţă pentru copii defavorizaţi, înfiinţată de stat în 1938, situată la câteva sute de metri de Marea Egee, pe insula Lesbos. Locul fusese închis demult, când, în septembrie 2012, un grup eterogen de persoane şi ONG-uri locale a creat o reţea de întrajutorare, gândită la început ca un antidot la dezastrul social şi economic al Greciei, de după prăbuşirea băncilor din 2009. Şi-au numit grupul „Satul Toţi Împreună“.

Ghidaţi de un etos al solidarităţii şi sprijinului reciproc, membrii grupului l-au abordat pe primarul din Mytilini, cel mai mare oraş de insulă, cu rugămintea de a folosi PIKPA pentru a găzdui refugiaţii care ajungeau pe malurile Greciei din ţări sfâşiate de război, ca Siria, Afganistan sau Irak.

„Satul Toţi Împreună“ a transformat această tabără într-un refugiu şi un centru de primire, al cărui principiu este că toţi oamenii au dreptul la demnitate. Grupul autonom nu primeşte fonduri naţionale sau europene. Are peste o sută de membri afiliaţi pe insula Lesbos, dar nucleul lui activ este de numai 10-15 persoane.

Ele îi găzduiesc pe cei mai vulnerabili dintre refugiaţi. Dacă este posibil, la PIKPA sunt trimişi oamenii cu dizabilităţi, cei răniţi, cei în vârstă, femeile însărcinate, femeile singure cu copii şi familiile cu copii foarte mici. Voluntarii le oferă alimente, haine, acces la băi şi toalete, asistenţă medicală şi consiliere juridică. Cel mai important, însă, este că îi primesc cu braţele deschise.

Efi latsoudi locuieşte în Mytilini, şi este voluntară de mult timp la PIKPA, având un rol activ în „Satul Toţi Împreună“ încă de la început. În timp ce răspunde la telefon şi coordonează, în acelaşi timp, distribuirea de haine către refugiaţii nou-veniţi, ea îşi aminteşte că „săptămâna trecută eram ca într-o zonă de război. Aveam 20.000 de refugiaţi înfometaţi şi epuizaţi pe insulă, iar guvernul nu ne dăduse nicio informaţie despre unde ar fi trebuit să meargă şi care era procedura corectă pentru înregistrarea lor“. (Fiecare refugiat care ajunge în Grecia trebuie înregistrat ca refugiat legal, pentru a putea călători în restul Europei.)

Situaţia e în continuă schimbare. „Lipsa informaţiilor nu face decât să provoace panică în rândul acestor oameni vulnerabili. Când, de fapt, e cât se poate de simplu: trebuie să stabileşti un plan pentru administrarea şi înregistrarea tuturor şi apoi să îl respecţi întocmai.“

Pe insula cu o populaţie de 80.000 de persoane încă sosesc aproape o mie de oameni care solicită azil în fiecare zi. Şi ei vor continua să vină, cât timp Orientul Mijlociu este măcinat de război. În Europa are loc, în prezent, cea mai mare migraţie de la Al Doilea Război Mondial încoace.

Dimitria Ippioty este o asistentă medicală voluntară, în vârstă de 25 de ani. Deşi nu este plătită, lucrează practic 24 de ore pe zi, şapte zile pe săptămână. „Nu cred că oamenii aceştia au vrut să-şi părăsească ţara, dar nu au avut de ales“, explică ea motivul pentru care face asta. „Războiul e cauza. Singura soluţie este să oprim cumva aceste războaie, ca oamenii să se poată întoarce acasă. Până atunci, trebuie să facem tot ce putem pentru a-i ajuta.“

În timp ce examinează un bărbat în vârstă, care tocmai a sosit, ea povesteşte: „Mulţi oameni au răni adânci la picioare, s-au tăiat în stâncile de care s-au agăţat încercând să ajungă pe mal. Mulţi au şi traume psihice, provocate de ceea ce au văzut şi au trăit acolo, inclusiv de tratamentul inuman din timpul călătoriei lor“.

Aşa sunt, de pildă, Abdul Masavee, un băieţel de şase ani, sora, părinţii şi bunica lui. Familia vine din Bamiyan, o localitate din centrul Afganistanului. Au traversat Marea Egee dinspre Turcia, într-un fel de şalupă şubredă, pe care un voluntar o descrie ca „nişte bucăţi de cauciuc, care încep să se dezlipească în timp ce traversează marea“. Erau atât de mulţi oameni înghesuiţi pe şalupă, încât Abdul şi-a rupt piciorul, strivit de mulţime.

Astăzi, Abdul – aflat într-un scaun cu rotile oferit de PIKPA – şi restul familiei Masavee au venit la plajă şi vor înota pentru prima dată într-un ocean. E un moment atât de plin de bucurie, încât e uşor să uiţi calvarul prin care au trecut împreună.

Pe la ora 7 dimineaţa apar de obicei la orizont primele bărci care vin din Turcia. Joel Johansson, un director de şcoală de 42 de ani din Suedia, şi Angelos Bilios, un controlor de trafic aerian din Atena, au plecat din Mytilini la 5 dimineaţa şi se îndreaptă spre o culme de pe coastă. În apropiere e Molivos, care a devenit punctul de observaţie de unde voluntarii zăresc bărcile.

Cei doi bărbaţi fac voluntariat pentru PIKPA în timpul concediului. Se alătură unui mic grup de voluntari care supraveghează fâşia îngustă de ocean dintre Grecia şi Turcia. Soţii Eric şi Philippa Kempson, din Marea Britanie, au venit aici în fiecare dimineaţă în ultimele opt luni.

Norvegienii Hege Bjornebye şi Katrine Vatne au ajuns deja pe plaja Limantziki, unde flutură nişte veste de salvare portocalii, pentru a le da bărcilor un punct de reper pe mal. „Se pare că e ilegal ce facem“, spune Hege, cu ironie, referindu-se la legea Greciei care interzice acordarea oricărui ajutor refugiaţilor care traversează ţara, chiar şi a unuia care ţine doar de navigaţie.

Cele trei bărci sosesc repede, una după alta. Ca de obicei, copiii sunt ajutaţi să ajungă primii la mal, apoi ordinea se risipeşte şi toată lumea se îmbulzeşte să iasă. Joel a început deja să împartă sticle cu apă şi încearcă să vadă dacă există cineva în acest grup mixt de sirieni şi afgani care vorbeşte engleza. După ce găsesc un vorbitor, informaţiile esenţiale pot fi transmise şi împărtăşite întregului grup.

Pentru o clipă, atmosfera de pe plajă este una de bucurie şi uşurare. Hassat Abdul Haman, un sirian de 22 de ani, a căzut în genunchi şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu că a scăpat teafăr. El şi grupul în care se află au călătorit din Siria, trecând prin Kurdistan şi Turcia, pentru a ajunge aici. Tatăl şi fratele lui au fost ucişi în războiul din Siria. Tânărul nu e singurul copleşit de emoţie. Mulţi dintre cei din jurul lui varsă şi ei lacrimi, fericiţi că sunt în viaţă.

Cuvintele lui Hege exprimă sentimentele multora dintre voluntari: „Tot ce am făcut a fost să le întindem o mână de ajutor. Iar ei ne sunt atât de recunoscători pentru asta“.

Refugiații trebuie să meargă pe jos doi kilometri şi jumătate până la primul punct de ajutor, unde se distribuie apă, alimente şi haine. De acolo, dacă au noroc, pot lua autobuze către Oxi, următorul punct de ajutor.

Acest serviciu de autobuze a apă-rut recent şi a devenit posibil odată cu venirea pe insulă a unor mari organizaţii umanitare, ca „Action Aid“ şi „Medici fără frontiere“. Înainte ca el să existe, toată lumea – bărbaţi, femei, copii, persoane cu dizabilităţi sau rănite – trebuia să meargă pe jos 40 de kilometri până la Moria, pentru a fi înregistraţi, apoi până în portul Mytilini, pentru a ajunge în Grecia continentală.

În mod tragic, nu toate bărcile ajung la mal. Organizaţia Internaţională pentru Migraţie estimează că din cei aproximativ un milion de bărbaţi, femei şi copii care au intrat ilegal în Europa în 2015 (majoritatea pe căi maritime), 3.692 au murit sau au dispărut. Cimitirul Sfântul Panteleimos, de pe dealul din spatele portului Mytilini, stă mărturie a acelor vieţi pierdute. Aici sunt îngropate trupurile aduse de valuri pe malurile insulei.

„Problema mormintelor este una dintre cele mai grele“, explică Efi Latsoudi. „Am vrea să înmormântăm oamenii cu demnitate. Din cauza situaţiei economice din Grecia, refugiaţii trebuie să sape singuri mormintele celor care s-au înecat. Am convins un antreprenor de pompe funebre să transporte gratuit trupurile la cimitir, iar refugiaţii ţin o ceremonie în memoria celui dispărut.“

Pe cele mai multe morminte scrie „necunoscut“, pentru că, de obicei, nu se găsesc documente asupra celor pe care valurile îi aduc la mal. „Începând din 2009, la spital sunt luate şi probe ADN, pentru a putea fi identificaţi mai târziu“, adaugă Efi.

În tabăra pikpa, atmosfera e mai veselă. Afară, copiii se joacă în voie printre leagăne şi scrâncioburi, în timp ce adulţii se ocupă de curăţenia din tabără, înainte de a pregăti cina. Norsarine Masavee, o fetiţă de trei ani, scotoceşte printre jucăriile donate şi descoperă o cutie muzicală. Când o deschide, se aude „Oda bucuriei“, de Beethoven.

În timp ce acordurile optimiste ale cântecului care a devenit imnul oficial al Uniunii Europene plutesc în aer, Joel Johannson dă glas sentimentului împărtăşit de toţi cei care asistă la exodul de proporţii biblice al refugiaţilor: „Suntem oameni şi trebuie să rămânem toţi împreună“.

Vote it up
252
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza