Sarbul cel bun

Regele tenisului, Novak Djokovic, si-a trasat o provocare: sa schimbe modul in care este perceputa tara lui
 
<p>
Chiar daca i se pare ca a trecut o viata de om de atunci, Novak Djokovic – cel mai bun jucator de tenis din lume – isi aminteste foarte bine ziua in care a implinit 12 ani. Era data de 22 mai 1999. Isi sarbatorea ziua de nastere la Partizan Tenis Club, in orasul sau natal, Belgrad, capitala Serbiei. „Era pe la pranz si parintii mei imi cantau «La multi ani»“, isi aminteste Djokovic.
„Dintr-odata au inceput sa urle sirenele. Bombardierele zburau chiar pe deasupra capului meu. Se auzeau explozii in departare. Curentul electric s-a oprit.“

In cea de-a 60-a zi a Operatiunii Fortelor Aliate din cadrul campaniei NATO impotriva Serbiei, avioanele bombardau statia de inalta tensiune nr. 8 a Belgradului si electrocentrala pe baza de carbuni din Veliki Crljeni, la sud de capitala.
„A fost ingrozitor“, marturiseste Djokovic, in varsta de 24 de ani, un barbat calm si suplu, care vorbeste lent, dar gandeste rapid.
Suntem in catacombele Arenei Belgradului, cu doua ore inaintea inceperii meciurilor dintre tara lui natala si Argentina, in semifinala Cupei Davis, cea mai prestigioasa competitie pe echipe a tenisului masculin. Biletele pentru cele 20.000 de locuri ale stadionului s-au epuizat. Zgomotul spectatorilor si acordurile unor melodii patrund vag pana in zona vestiarelor.

Djokovic poarta un tricou alb, cu emblema Serbiei. Este palid, tras la fata si are umerii lasati. A aterizat in urma cu 38 de ore de la New York, unde a castigat U.S. Open, cea de-a treia victorie intr-un turneu de Mare Slem in numai un an.
Pana la sfarsitul lui 2011, avea sa castige  nu mai putin de zece titluri in total, determinand comentatorii sa dezbata  daca nu cumva acest sezon al lui Djokovic este unul dintre cele mai bune de care s-a bucurat vreodata un jucator de tenis.

Se indreapta in scaun si vorbeste raspicat. „Razboiul m-a facut o persoana mai buna, pentru ca am invatat sa apreciez si mai mult ceea ce ma inconjoara si sa nu iau nimic ca atare“, spune el.
„Razboiul m-a facut, de asemenea, un jucator de tenis mai bun. Mi-am promis mie insumi ca voi dovedi lumii ca exista si sarbi buni.“

Pentru multi oameni, simpla mentionare a Serbiei poate aduce in memorie imagini despre conflicte istorice, masacre sau gropi comune. Este o tara careia i-ar prinde bine o victorie, o tara care are nevoie de un erou. 
Acum, Belgradul este impanzit cu afise infatisandu-l pe tanarul star al tenisului intr-o pozitie de invingator.
Exista timbre cu figura lui, numele lui se gaseste imprimat pe brichete, pe pungi de dulciuri si pe brelocuri.

In orice directie privesti, tinerii joaca tenis. Baietii poarta acelasi gen de echipamente sport, iar fetele ii poarta numele in inimi. Documentarele de la televiziuni amintesc, prin tonul mandru cu care raporteaza despre realizarile lui, de fostele jurnale propagandiste de actualitati.

Vara trecuta, cand Djokovic a castigat campionatul de la Wimbledon care l-a propulsat in topul tenisului mondial, toata Serbia a fost in extaz. Euforic, presedintele sarb i-a oferit in gluma postul lui, in timp ce aproximativ 100.000 de fani care jubilau, l-au primit pe fiul nativ al Belgradului cu cantece populare, focuri de artificii si steaguri tricolore in culorile Serbiei, rosu-albastru si alb.
Bineinteles, Djokovic a dedicat trofeul tarii sale. El a devenit fata noii Serbii, simbolul renasterii din propria cenusa, precum pasarea Phoenix.

Totul a Inceput cand Djokovic a fost descoperit, copil fiind, de catre legenda tenisului, sarboiaca Jelena Gencic. „Acest baiat a fost trimis de catre Dumnezeu“, a spus Gencic, o doamna politicoasa cu parul alb, tuns scurt. „Novak face mai mult pentru tara noastra decat orice politician.“

La varsta de 75 de ani, fosta jucatoare profesionista poate fi gasita antrenand zilnic jucatori, pe terenul de tenis. Ea a descoperit-o pe Monica Seles, apoi, la inceputul anilor 1990, l-a intalnit pe Novak Djokovic.
Pe vremea aceea, Djokovic si familia lui petreceau vacantele de vara si de iarna la Kopaonik, o destinatie turistica montana populara, aflata la 250 de kilometri sud de Belgrad. Acolo parintii lui aveau un magazin de echipament sportiv si o pizzerie.

In 1993, pe cand avea sase ani, Novak Djokovic a urmarit, pentru prima oara, un joc de tenis la televizor. Era finala de la Wimbledon, in care Peter Sampras il invingea pe Jim Courier. Trei terenuri de tenis se deschisesera recent peste drum de restaurantul parintilor lui.
In clipa in care Gencic a inceput sa schimbe mingi cu cativa copii, Djokovic s-a lipit efectiv de gardul terenurilor de tenis. Si a stat asa de dimineata pana seara.

„La un moment dat, l-am intrebat: «Hei, micutule! Stii ce facem noi aici? Ia vino si tu!»“, isi aminteste Gencic. „A doua zi de dimineata era acolo.“ Djokovic era echipat cu o geanta frigorifica, o racheta de tenis, un prosop, apa, o banana, un tricou de rezerva si o banda antiperspiranta. „I-am spus: «Mama ta ti-a pregatit de toate.» Asta l-a iritat. Mi-a spus: «Eu am facut-o. Eu vreau sa joc tenis, nu mama!». A fost extraordinar“, povesteste Gencic.
Ea i-a aratat cum se tine racheta in mana, cum sa alerge si sa se pozitioneze la minge. Trei zile mai tarziu, l-a rugat sa vina cu parintii. „Le-am spus ca au un copil de aur“, spune Gencic. „Eram convinsa ca va ajunge printre cei mai buni cinci jucatori din lume, pana la varsta de 17 ani. Ramasesera fara cuvinte.“

Incepand din acea zi, cei doi s-au antrenat impreuna, intr-un ritm intens, la Partizan Tenis Club din Belgrad.
Gencic i-a spus ca trebuie sa devina mai puternic, pentru a putea lovi mai tare, si ca trebuie sa iasa mai mult in intampinarea mingii. In pauze, citeau poezie si ascultau Beethoven sau Chopin. „Pentru aproape tot ce cunosc in tenis trebuie sa-i multumesc ei“, marturiseste Djokovic, caruia ii place, in continuare, sa se relaxeze ascultand muzica clasica.

Apoi a Inceput conflictul din Kosovo. Pe 24 martie 1999, NATO lansa primul atac aerian asupra Belgradului. Timp de doua zile si doua nopti, Novak, impreuna cu parintii si cei doi frati ai sai, s-a adapostit in subsolul blocului de apartamente in care locuiau, la etajul doi.
„Noi eram oameni simpli, total neputinciosi in fata bombardamentelor“, spune Djokovic. „Am decis sa ne continuam vietile in mod normal. Daca e sa se intample ceva, se intampla.“

Bombardamentele asupra Belgradului au durat 78 de zile. In tot acest timp, 28.000 de dispozitive explozive au fost aruncate asupra orasului. Dar Djokovic continua sa se antreneze. Daca intr-o zi avioanele NATO bombardau podul peste Dunare, a doua zi Djokovic si Gencic se antrenau la clubul 25 Mai, pe malul fluviului.

Cand bombele cadeau la Banjica, o suburbie din sudul Belgradului, Djokovic si Gencic se antrenau la clubul local Vozdovac.
„Am presupus ca nu vor bombarda aceeasi zona doua zile la rand“, spune Gencic, a carei sora a fost omorata in clipa in care unda de soc de la una dintre bombe a izbit-o de un zid.

La sase luni dupa incetarea atacurilor, Gencic i-a spus lui Djokovic ca devenise atat de bun, incat ea nu mai avea efectiv ce sa-l invete. Asa ca l-a sunat pe Niki Pilic, un croat care fusese, la un moment dat, cel mai bun jucator de tenis din fosta Iugoslavie. Gencic l-a rugat pe Pilic, care conducea Academia de Tenis din Oberschleissheim, langa München, sa-l primeasca pe Djokovic sub aripa lui. Taxele erau mult peste ce isi putea permite familia Djokovic. Tatal lui Djokovic, Srdjan, a inceput sa caute sponsori si investitori. Dar nimeni nu dorea sa se implice. Asa a ajuns sa se imprumute la banci, cu dobanzi mari, de 10-15 la suta pe an. Daca Novak nu reusea sa devina jucator profesionist, familia lui ar fi fost ruinata.
Pe Niki Pilic l-am gasit in cladirea clubului de tenis Iphitos, din München.

Imi marturiseste ca, initial, s-a intrebat daca este bine sa-l primeasca pe Novak. „Conflictul din Balcani nu se sfarsise inca“, spune Pilic. „Eu sunt croat, el e sarb. Doar un singur cuvant gresit si s-ar fi putut lasa cu urmari dezastruoase. Apoi m-am gandit: si sotia mea e sarboaica, iar Novak este un copil dragut. Hai sa incercam.“

Pilic l-a pus pe tanarul sau protejat sa serveasca la zid ore in sir, pentru a-si imbunatati tehnica. Totodata, l-a determinat sa faca exercitii cu banda elastica (extensor) un an intreg, pentru a-si imbunatati flexibilitatea incheieturii. „Novak era atat de dornic sa invete!“, spune Pilic. „Era aproape obsesiv prin felul in care lucra cu el insusi.“

Djokovic a stat patru ani in Bavaria. Prin intermediul lui Pilic, a obtinut sansa de a participa la patru competitii, iar in 2003 a castigat primul sau meci ca  jucator profesionist.
Doi ani mai tarziu, era cel mai tanar jucator din top 100.

Djokovic a devenit un fel de tezaur national. El poarta ordinul Sf. Sava, cea mai inalta distinctie conferita de Biserica Ortodoxa Sarba, pentru faptul ca a donat 100.000 de dolari. Suma a fost destinata conservarii manastirilor istorice din Kosovo.

Tanarul spune ca este cel mai important titlu pe care l-a obtinut vreodata.
Cand vine vorba de Kosovo, Djokovic este un nationalist. Tatal, unchiul si matusa lui s-au nascut in Kosovo. „Este locul de nastere al familiei mele si, de asemenea, al insasi culturii Serbiei“, spune el. Cuvintele lui au greutate, iar asta poate sa calmeze sau sa agite multimile.

Dupa ce a castigat Australian Open, in 2008, a trimis un mesaj video la Belgrad, unde 150.000 de compatrioti de-ai sai demonstrau impotriva declararii independentei provinciei Kosovo.
„Noi suntem pregatiti sa aparam ceea ce este al nostru de drept“, le-a spus Novak celor adunati. „Kosovo e Serbia.“

In noaptea aceea, protestatari inarmati cu pietre au atacat ambasadele Croatiei, Bosniei si Germaniei. Au incendiat si ambasada Statelor Unite. Oare chiar asta intentionase el sa se intample?
„Nu regret ceea ce am facut“, marturiseste Djokovic. „Noi vrem dreptate, dar nu o primim.“
Djokovic spune ca momentul in care echipa nationala de tenis a Serbiei a castigat prima competitie, in decembrie 2010, a reprezentat pentru el un fel de renastere. Era clipa care aratase ca tara sa poate creste din nou, dupa atata timp.

Pana atunci, Djokovic dovedise ca este un jucator bun. Urcase chiar in topul celor mai buni cinci jucatori de tenis. Problema era ca obisnuia sa piarda tocmai meciurile cheie. Asa ca a inceput sa munceasca si mai mult.Iar de atunci a ajuns intr-o clasa aparte, ce pare numai a lui.
Pe langa noul antrenor de fitness pe care il are, Djokovic se consulta acum si cu un nutritionist, care a studiat medicina traditionala chineza. De cand a eliminat din dieta sa tot ce are la baza grau, secara si ovaz, sarbul a mai slabit si a devenit mai atletic si mai agil.

Novak joaca acum extraordinar, deoarece combina ceea ce, teoretic, sunt forte opuse: concentrarea si frenezia, calmul si obsesia. Pe tere-nul de tenis, este jumatate luptator de strada, jumatate artist. Isi foloseste succesul pentru a fi un ambasador, care merge pana acolo incat executa chiar si dansuri populare sarbesti pentru televiziunea americana.
Djokovic se considera, de asemenea, un promotor al dezvoltarii. El a ajutat la infiintarea Serbian Open, prima competitie ATP din tara sa si a infiintat prima academie de tenis, care isi va deschide portile in curand. Firma lui Novak, Family Sport, a investit deja cinci milioane de euro si urmeaza sa mai investeasca alte cinci milioane in academie.

Tanarul a ajuns, astfel, sa creeze aproximativ 100 de locuri de munca, iar unchiul sau coordoneaza activitatile.Asteptarile unei intregi natiuni se afla, in mod clar, pe umerii lui Djokovic.

Concluzia o trage Janko Tipsarevic, un tanar de 27 de ani, cel de-al treilea jucator de tenis in actuala ierarhie a Serbiei: „Novak este cel care ne aduce mai aproape de Europa. Eu ii tot repet: «Inca o victorie, Novak, si vom fi in Europa»“.

</p>
Vote it up
310
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza