Sarajevo, oraşul cu istorie vie

După ce a trecut prin ororile războiului din anii ’90, orașul și-a reclădit încrederea în viitor.
 

 Anul trecut, în iunie, la sfârşitul unei zile lungi, mă plimbam pe Ferhadija, o alee pietonală din secolul al XVI-lea care străbate Oraşul Vechi din Sarajevo. În serile calde, aleea pare un râu uman – oamenii ies la plimbare, copiii aleargă încurcându-se printre picioarele părinţilor, îndrăgostiţii se plimbă braţ la braţ, iar în aer răsună ecoul unui acordeon, care cântă în depărtare.

Ferhadija începe de la monumentul dedicat celui de-Al Doilea Război Mondial, pe strada Mareşalul Tito (Ulica Maršala Tita) şi continuă spre est, înapoi în timp. Construcţiile de beton din epoca socialistă fac loc pastelurilor delicate şi faţadelor cu cornişe ce datează din perioada austro-ungară a oraşului, înainte de a se termina, în Bašcaršija, vechiul bazar turcesc. Aici găseşti grădini liniştite pline cu credin­cioşi musulmani, susurul unei fântâni publice vechi de secole şi tarabe cu condimen- te, ibrice din aramă şi ćevapi, un amestec senzaţional de carne împachetată în lipie.

Îngemănarea trecutului şi prezentului conferă oraşului o imagine suprarealistă, ca şi cum te-ai plimba printr-o ilustrată care a prins viaţă. Sunt uimit că Sarajevo nu este asaltat de mai mulţi turişti, pentru că deşi dimensiunile compacte ale oraşului îl fac să pară accesibil, ciocnirea mai multori culturi şi civilizaţii îi dau un aer de mister.

Sarajevo este un oraş transversal, mi-a explicat arhitectul Amir Vuk-Zek, în timp ce zăboveam într-una dintre multele cafenele ale oraşului. „Pentru a înţelege sufletul acestui oraş, trebuie să vedem cum se desfăşoară de la vest la est“, mi-a explicat, în timp ce desena un plan al oraşului pe spatele notei de plată. „Este ca un castron lunguieţ, vezi? Este un oraş palpabil.“

S-ar putea spune că Sarajevo a cunoscut mai multe evenimente tumultuoase în ultimii 150 de ani decât oricare alt oraş de aceleaşi dimen-siuni: transferul administrativ de la otomani la austro-ungari, asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, care a declanşat Primul Război Mondial, ascensiunea şi decăderea fascismului, instaurarea şi căderea socialismului, oribilul război din anii ’90.

O vizită în acest oraş superb, cosmopolit şi tangibil înseamnă să fii, în acelaşi timp, martorul celor mai mari suferinţe şi celor mai mari triumfuri ale civilizaţiei.

„Avem prea multă istorie!“, mi-a spus Bojan Hadžihalilovic. „Nu ştim ce să facem cu toată această istorie!“ Hadžihalilovic este grafician şi fost membru al legendarei grupări TRIO. În timpul războiului, TRIO a realizat faimoasele afişe în care au inserat numele oraşului în imagini celebre: Coca-Cola, vodca Absolut, pic­tura „Strigătul“, a lui Edvard Munch.

A fost unul dintre multele exemple de umor şi creativitate ale locuitorilor oraşului, în faţa unor mari suferinţe. „Nu vreau să mai trec niciodată prin aşa ceva, dar în timpul asediului civismul nostru a fost la cele mai înalte cote“, a spus Hadžihalilovic.

Am fost vrăjit de Sarajevo pentru prima oară în anul 2008. Căutând material pentru un roman, am ajuns în oraş cu ochii tulburi şi dezorientat, după o călătorie de zece ore cu trenul. Pentru a-mi reveni, am parcurs pe jos drumul de la Râul Miljacka până la hotel.

În timpul plimbării, muezinul a lansat apelul la rugăciunea de seară. După o clipă, aceste intonaţii au fost însoţite de sunetele grave ale clopotelor unei biserici: o nuntă ortodoxă. Aceasta e identitatea sonoră a unui oraş care timp de secole a fost ridicat pe principiile coexistenţei. Un oraş în care vei găsi o moschee, o biserică catolică, o biserică ortodoxă şi o sinagogă, toate la mai puţin de 300 de metri una de alta.

Această întrepătrundere culturală are loc într-un peisaj dramatic, în care Alpii Dinarici străjuiesc oraşul pe trei laturi. Aceştia sunt aceiaşi munţi care au găzduit Jocurile Olimpice de iarnă din 1984, glorioasa sărbătoare care a adus Sarajevo în atenţia întregii lumi. Şi sunt aceiaşi munţi care, doar opt ani mai târziu, au permis armatei sârbilor bosniaci să asedieze oraşul timp de 44 de zile, lansând aproape 300 de obuze pe zi şi omorând peste 11.000 de oameni.

„Aceşti munţi, unde mă jucam în copilărie, au devenit acum un loc al morţii“, mi-a spus Nihad Kreševljakovic, directorul artistic al Teatrului de Război din Sarajevo, fondat în timpul asediului.

L-am întrebat de ce ar deschide cineva un teatru în timpul unui asediu, când multora le lipseau produsele de bază. „În timpul războiului, am avut dovada că arta şi cultura sunt la fel de importante ca apa şi mâncarea“, a răspuns el. „Aceste teatre erau pline. Publicul îşi risca viaţa pentru a vedea spectacolele.“

În timpul primei seri pe care am petrecut-o în Sarajevo, în 2008, am ajuns în faţa unei clădiri cândva impunătoare, acum în mare parte ruinată. Un afiş anunţa că înăuntru avea loc o expoziţie de artă. Această clădire pseudo-maură era faimoasa Vijecnica, sau Primăria, care a devenit Biblioteca Naţională şi Universitară a Bosniei şi Herţegovinei după Al Doilea Război Mondial. Pe 25 august 1992, biblioteca a fost bombardată de armata sârbilor bosniaci, ca parte a unei strategii mai extinse de a distruge moştenirea culturală a bosniacilor musulmani. Clădirea a ars timp de trei zile – au fost pierdute peste un milion de cărţi.

Expoziţia de la Vijecnica s-a dovedit a fi o retrospectivă a artistului croat Edo Murtic, care a inclus pânze uriaşe în alb şi negru, înfăţişând ofi- ţeri scheletici, cu braţele ridicate într-un salut fascist. Pentru a vedea opera lui Murtic, teci printre mormane de moloz şi pereţi descojiţi. Am părăsit expoziţia uluit, cu lacrimi în ochi, impresionat pentru totdeauna de rezistenţa unei structuri ridicate şi distruse de oameni.

Restaurarea Vijecnicei s-a finalizat în anul 2014. Am văzut rezultatele vara trecută. A fost depusă o muncă inimaginabilă pentru a se reface aspectul iniţial. Întregul interior, culminând cu atriul, a fost zugrăvit în culori vii – purpuriu, azuriu şi auriu.

Azi e tot mai dificil să găseşti urme ale asediului. Faţadele clădirilor, când- va pline de găuri de gloanţe, ca nişte chipuri ciupite de varicelă, au fost tencuite, iar craterele făcute de tirul de mortiere sunt tot mai greu de observat, străzile şi trotuarele oraşului fiind repavate. Deşi Sarajevo nu este un oraş mare, având doar 400.000 de locuitori, spaţiul geografic limitat de munţii înconjurători face ca centrul să fie aglomerat, iar clădirile sunt prea valoroase pentru a fi sacrificate.

Cel mai de succes proiect memorial de până acum a fost, probabil, Linia Roşie din Sarajevo, care a avut loc pe 6 aprilie 2012, pentru a marca cea de-a douăzecea aniversare a asediului. Conceput de regizorul de teatru Haris Pašovic, instalaţia a constat în 11.541 de scaune goale, fiecare repre-zentând un locuitor al oraşului Sarajevo care a pierit în război. Dintre aceste scaune, 643 erau mai mici, ca pentru copii.

„Oamenii plângeau“, a spus Pašovic. „Mergeau încoace şi încolo şi alegeau un scaun, care devenea astfel scaunul unei persoane pe care au pierdut-o. Lăsau flori sau un mesaj şi, până seara, toate scaunele au fost ocupate.“

Guvernul bosniac a fost înfiinţat în grabă, în 1995, ca rezultat al Acordului de Pace de la Dayton, care a marcat încheierea războiului. Pentru a împăca toate părţile, negociatorii au împărţit ţara în Republica Srpska, unde majoritari erau sârbii bosniaci, şi în Federaţia Bosnia şi Herţegovina, formată în principal din musulmani bosniaci şi croaţi. Preşedinţia bosniacă s-a transformat într-un organism tripartit, condus prin rotaţie de un reprezentant al fiecăruia din cele trei grupuri etnice.

Acest aranjament, menit a fi temporar, a dus la o guvernare extrem de coruptă şi de ineficientă. Războaiele ideologice dintre cele trei facţiuni au împiedicat orice strategie vastă de dezvoltare a oraşului, inclusiv o înţe­legere în ceea ce priveşte o identitate urba­nă coerentă, prin care să fie atraşi turiştii străini. Cu toate acestea, vizitatorii au continuat să vină. În 2015, turismul a crescut cu 25%, comparativ cu 2014.

Această disfuncţionalitate administrativă a fost vizibilă în special când Muzeul Naţional din Bosnia şi Herţe­govina, care găzduieşte o colecţie de talie mondială de artefacte din regiune, a fost închis între 2012 şi 2015, din cauza lipsei sprijinului guvernului. Este ironic că muzeul, adăpostit de patru pavilioane neorenascentiste construite în 1888, a supravieţuit în mare parte bombardamentelor din timpul asediului doar pentru a ajunge o ruină pe timp de pace din cauza unei administraţii indiferente.

Muzeul Naţional este situat în cartierul Marijin Dvor, care marchează tranziţia de la Oraşul Vechi, aflat în est, şi noul Sarajevo, care se întinde spre vest. Ca urmare, aici se află un amalgam de clădiri vechi şi noi, inclusiv două mall-uri – elegante, dar anonime –, clădirea reconstruită a Parlamentului Bosniac, noua ambasadă a SUA – care seamănă cu o fortăreaţă – şi Muzeul de Istorie, o elegantă structură modernistă din 1958 care dă impresia unui cub care pluteşte deasupra unei platforme de sticlă şi care găzduieşte singura expoziţie permanentă dedi­cată vieţii oraşului sub asediu, care include o serie de instrumente improvizate cu multă imaginaţie, prin­tre care o lanternă făcută dintr-un far de bicicletă alimentat de un dinam acţionat manual.

Cheia viitorului oraşului este perseve­renţa şi ingenuitatea unor personaje precum Hašimbe­govic şi Haris Pašovic, creatorul proiectului Linia Roşie. E vorba de aceeaşi perseverenţă şi aceeaşi ingenuitate care le-au permis oamenilor să-şi trăiască viaţa în timpul războ­iului, în condiţiile în care resursele erau limitate sau lipseau cu desăvâr­şire, să-şi rişte viaţa pentru a asista la spectacole de teatru care se desfă­şurau la lumina lumânărilor, să se îndoaie asemenea unei trestii, dar să nu se rupă niciodată.

Dar mai sunt şi tinerii din Sarajevo, născuţi în timpul războiului sau după terminarea acestuia, care modelează oraşul inspiraţi, şi nu împovăraţi de seva istoriei. Unul dintre cele mai dramatice exemple poate fi văzut pe podul pietonal Festina Lente, finalizat în 2012, care traversează râul Miljacka chiar în dreptul Academiei de Arte Frumoase. Bucla din aluminiu şi oţel, care sfidează gravitaţia ca într-un montagne russe, a fost proiec­tată de trei studenţi ai academiei.

„Podul este un pod, dar, în tradiţia bosniacă, este, de asemenea, o poartă prin care trebuie să treci“, a spus Bojan Kanlic, de 29 de ani, unul dintre proiectanţi. A devenit un simbol îndrăgit al noului Sarajevo. În după-amiezele călduroase, vei găsi studenţi, turişti şi pensionari relaxându-se în interiorul porţii spi- ralate. „Nu avem bani, dar avem destul timp liber“, a spus Kanlic. „Aşa că bem multă cafea şi vorbim despre toate lucrurile pe care sperăm să le facem.“

În ultima mea seară în Sarajevo, în timp ce-mi fac ultima plimbare pe Ferhadija, nu pot să nu fiu optimist cu privire la viitorul acestui oraş. Chiar dacă lucrurile aceastea au o istorie bogată, povestea lor se scrie la timpul prezent.

O organizaţie nonguvernamentală a plasat o roză a vânturilor pe Ferhadija, inscripţionată cu cuvintele: „Întâlnirea Culturilor la Sarajevo“. Vizitatorii sunt încurajaţi să învârtă o săgeată care le va indica direcţia în care să se îndrepte. Am învârtit şi eu săgeata şi am urmat instrucţiunile, reintegrându-mă în fluxul de oameni care merg de la est la vest, de la vest la est, din incertitudinile trecutului spre promisiunile viitorului.

Ponturi  de călătorie

ATRACȚIE TURISTICĂ: Tunelul Sarajevo, construit în 1993, o cale de acces salvatoare care făcea legătura între oraŞ Şi teritoriul controlat de bosniaci în timpul războiului, este deschis zilnic, pe Ulica Tuneli, la numărul 1. Ia un tramvai de la staţia Ilidža, apoi mergi pe jos sau cu o trăsură trasă de cai până la iz­voa­rele Râului Bosna, la poalele Munţilor Igman. În apropiere se află un magnific pod roman.

CULINAR: Încearcă ćevapčiči (carne la grătar), pite (lipii cu diverse umpluturi) și čorbe (ciorbă groasă cu legume și carne) la unul dintre restaurantele micuţe și cu preţuri accesibile din Baščaršija. Aščinica Hadžibajrić, cel mai vechi de aici, se află pe Ćurčiluk veliki, la numărul 59, tel. +387 33 536 111.

CAZARE: Isabegov Hamam Hotel, în OraŞul Vechi, are mobilă lucrată manual și covoare în stil turcesc. Înainte de a face rezervările, verifică dacă baia turcească, construită în 1462, s-a redeschis. Preţurile variază între 60 Şi 90 de euro pentru o cameră dublă. Hotelul Michelle este rustic și original, are camere și băi mari și angajaţi prietenoși. —Vida Voglar

 

Vote it up
324
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza