Sanctuar de pe vremea viselor

<p>

Acest loc cu semnificatie spirituala, cu cicatrici produse de eroziune care au fiecare un inteles pentru proprietarii sai aborigeni, isi exercita puterea si acum asupra imaginatiei miilor de vizitatori.

In timp ce soarele isi raspandeste razele zorilor peste cer, Uluru incepe sa se lumineze. Schimbandu-si culoarea din negru in mov intens, uriasul monolit devine treptat mai clar. Cand il lovesc primele raze de soare, din piatra tasneste o explozie de nuante de rosu si roz care se urmaresc reciproc pe suprafata sa cu o viteza uluitoare. Umbrele se retrag din fisuri pana cand intreaga stanca este scaldata in lumina de zi a desertului. Schimbarile de culoare continua pe tot parcursul zilei si pana seara parcurg tot spectrul, de la nuante de rosu auriu si roz, la rubiniu, rosu aprins si mov.

La fel ca opera din Sydney, Uluru a devenit simbolul Australiei. Dar spre deosebire de constructia facuta de om, stanca reprezinta trecutul indepartat al tarii, cand aborigienii erau singurii locuitori. Uluru este denumirea aborigena si acum oficiala. Mai cunoscuta este denumirea englezeasca, Ayers Rock, care dateaza din 1873, cand exploratorul William Gosse a vazut-o si i-a dat numele lui Sir Henry Ayers, premierul Australiei de Sud, care raspundea de guvernarea intinsului Northern Territory.

Stanca, vizibila de la 100 km, il impresioneaza la prima vedere pe vizitator prin felul brusc in care se ridica din campie. Apoi uimeste prin masivitatea ei. Cu o inaltime de 348 m si o circumferinta de 9,5 km la baza, Uluru este deseori mentionat ca fiind cel mai mare monolit din lume. Dar el este de fapt doar varful unui „munte“ in cea mai mare parte scufundat – pana la adancimea estimata de 6 km sub nivelul solului. Acum circa 550 milioane de ani, stanca facea parte din fundul oceanului care ocupa centrul Australiei. Apoi oceanele s-au retras si deplasarile si ridicarile treptate ale scoartei Pamantului au impins stanca pe o latura.

Stanca este alcatuita din arcoza, un tip de gresie rosie care contine mari cantitati de feldspat. Sunt prezenti, de asemenea, diversi oxizi de fier. Aceasta compozitie explica uimitoarele schimbari de culoare care se petrec pe masura ce noaptea cedeaza locul zorilor, zorile, luminii de zi si lumina de zi, amurgului. Multi oameni vin la Uluru numai ca sa observe efectele luminii in perioade diferite ale zilei si in diferite anotimpuri. Cand ploua, stanca pare a avea un invelis de argint lichid. Santurile de pe suprafata ei devin torente turbate si apa care cade in cascade pe laturile abrupte ale stancii formeaza lacuri temporare pe suprafata desertului din jur.
La o privire de aproape, stanca dezvaluie forme delicate, sculptate de ploaie si vant. Ele sunt pesteri si lacuri permanente, care sunt locuri sacre ale aborigenilor, dar si crapaturi, crevase si striatiuni presupuse a fi forme animale sau umane.

Fortele naturii erodeaza stanca si cu alte rezultate vizibile. Alternanta de temperaturi scazute si ridicate extreme, caracteristice desertului, produc craparea pietrelor, proces in care fragmente de roca se desprind de suprafata si aluneca pe solul de dedesubt. Totusi, nu cad toate portiunile desprinse: pe fata nordica a stancii, o sira de piatra uriasa, denumita Ngaltawata, se sprijina ca un imens contrafort de versantul arcuit abrupt.

William Gosse nu a fost primul european care a vazut Uluru. Cu un an inainte, exploratorul Ernest Giles il zarise de pe malurile lacului Amadeus, aflat la circa 40 km la nord, in timpul uneia dintre expeditiile in interiorul Australiei. Cand s-a intors la stanca in anul urmator, a descoperit ca Gosse ajunsese deja in varf. Mai recent, aventuriera si scriitoarea australiana Robyn Davidson a vizitat Uluru in timp ce calatorea in interiorul continentului. In cartea ei Tracks, a descris prima ei impresie, puternica, pe care i-a produs-o stanca: „Forta indescifrabila a stancii mi-a facut inima sa bata tare. Nu mai vazusem in viata mea ceva de o frumusete atat de stranie, de primitiva.“ Aceleasi sentimente le au majoritatea vizitatorilor, surprinsi de obicei de reactia lor emotionala intensa fata de ceea ce este, in fond, doar o bucata mare de piatra.

Aceste impresii capata o semnificatie si mai mare pentru cei care cunosc miturile si legendele aborigene asociate cu stanca si imprejurimile sale.
Conform legendei aborigene, in perioada de creatie lumea era un loc plat pana cand fiintele creatoare au inceput sa calatoreasca de-a lungul si de-a latul ei si miscarile lor au format peisajul. Cararile urmate de fiintele creatoare se numesc iwara si Uluru este un reper important pe aceste drumuri.

Povestea fiintelor creatoare face parte din perioada Tjukurpa. La inceput, populatia Mala – oamenii iepure-marsupial (animale mici asemanatoare cangurilor) – s-a dus la Uluru pentru o ceremonie importanta a oamenilor. Barbatii au asezat un par ceremonial pe varful stancii, in timp ce femeile adunau hrana.

Mai tarziu, au sosit membri ai populatiei Wintalka, din brusa, sa-i invite pe Mala sa ia parte la o alta ceremonie. Cand cei din tribul Mala au refuzat, Wintalka s-au infuriat atat de tare, incat printr-o vraja puternica au creat un monstru cumplit cu infatisare de caine numit Kurpany. Acesta a fost trimis la Uluru ca sa intrerupa ceremonia Mala si dupa ce monstrul a ucis o parte din ei, ceilalti s-au refugiat cat mai departe, in sud.

Pentru populatia bastinasa Anangu de astazi, pamantul e inca locuit de spiritele creatorilor ancestrali si dovezi ale acestor intamplari pot fi gasite pretutindeni in jurul stancii Uluru. Astfel, fiecare parte din Uluru are semnificatii puternice pentru bastinasi, care se considera ocrotitori ai unui peisaj simbolic si sacru.

Tjukurpa: „Vremea Viselor“

Aborigenii australieni care locuiesc in zona stancii Uluru cred ca stramosii lor au trait intr-o perioada numita Tjukurpa, „Vremea Visurilor“, in timpul careia Pamantul amorf a inceput sa capete forma. Tjukurpa nu are insa nici o legatura cu visurile in sens conventional; este mai degraba o filozofie spirituala, o interpretare religioasa a peisajului care explica trecutul, prezentul si viitorul si este sursa povestirilor, a artei, a ceremoniilor, a peisajelor, a plantelor si a animalelor.

In ancestralul Tjukurpa, lumea era locuita de oameni-animale cu puteri supranaturale, incluzandu-i pe Yankunytjatjara, oame­nii sarpe-covor, si pe Pitjantjatjara, oamenii iepure-marsupial, asociati si unii, si ceilalti cu stanca.

Aceste triburi au intreprins multe calatorii si cautari; in locurile unde se opreau sa culeaga fructe, sa vaneze sau chiar sa arunce oase de peste, peisajul se schimba. Apareau gropi cu apa si formatiuni stancoase si toate deveneau sacre.

In aceste locuri, s-au nascut diverse familii aborigene, fiecare cu limba si cu povestile sale. In acelasi timp, s-a format peste desert o retea complicata de drumuri. Acestea sunt drumurile De Vis, odinioara vitale pentru supravietuirea aborigenilor care traiau si vanau acolo. Informatiile despre ei si secretele lor s-au transmis de la o generatie la alta in cantece, picturi si in ceremoniile rituale corroboree.
Pictura de mai jos infatiseaza un sarpe-covor si larve de witchetty in epoca Tjukurpa.

</p>