salveaza vieti.ro

Din martie 2009, Carmen încearcă să răspundă la o singură întrebare: „Câte vieți putem salva într-o viață?“
 

Mai avea puțin și își termina treaba. Marius o sunase că vine cu Alexia să o ia de la birou. Era pregătită să-și închidă calculatorul, când observă că i-a mai venit un mail. Al nu știu câtelea din acea zi de 9 martie 2009. Carmen s-a bucurat că nu era o nouă urgență legată de birou. Era un mesaj de la prietena ei, Oana: „Dragoș Croitoru, de 18 ani, elev la Liceul Dante Alighieri din București, diagnosticat cu leucemie acută mieloblastică în noiembrie 2008, are nevoie de un transplant de celule stem la o clinică din străinătate. E singura lui șansă de supraviețuire“. Suma necesară: 100.000 euro. Mai jos erau trecute datele unor conturi unde puteai dona bani și un număr de telefon. Carmen ridică receptorul și formă numărul de mobil din e-mail. Nu-i răspunse nimeni. Formă un alt număr.

– Salut, Oana! Știi mesajul pe care mi l-ai trimis?

– Da. Ai văzut?

– Da, numai că am sunat la numărul trecut acolo și nu mi-a răspuns nimeni. S-ar putea să nu fie un caz real.

– O să-l întreb pe cel de la care l-am primit eu și te sun înapoi.

Carmen închise și își duse palmele la frunte. Imagini fugare, fragmente de viață de spital, amintiri de durere, amintiri despre vise pierdute și speranțe renăscute – toate astea începură să-i invadeze mintea. Și-ar fi dorit ca mailul primit să se dovedească o înșelătorie. Nu voia să fie adevărat că un băiat de 18 ani suferă pe un pat de spital, cu speranța imposibilă a strângerii unei sume imense pentru a-i fi salvată viața. Știa prea bine ce înseamnă acel pat și o asemenea suferință.

Este o zi ploioasă din vara lui 1998.
Trei tineri fericiți au luat drumul Iașiului, plecând din Fălticeni. Nu le pasă de vremea de afară. Fata din dreapta șoferului, care are 24 de ani, o brunetă cu ochi căprui strălucitori, râde și îi povestește entuziasmată ceva tânărului care se află la volan. Fata care stă în spate se apleacă ușor în față ca să audă. Ea are un rol foarte important în organizarea nunții celor doi, Carmen și Claudiu, care va avea loc peste numai două zile. Doar e sora viitorului mire. Sunt aproape de Târgu Frumos. Ploaia se întețește. Dintr-odată, Claudiu pierde controlul mașinii, ale cărei roți alunecă pe carosabilul ud. Automobilul se izbește cu forță de un copac. Într-o clipă, totul s-a sfârșit și a început din nou. Pentru Carmen. Doar pentru ea.

Sunetul telefonului
străpunge liniștea din încăpere.

– Cazul lui Dragoș Croitoru este real. Poți să dai mailul mai departe și altor persoane, îi spune Oana prietenei ei.

Carmen se gândește o clipă înainte de a răspunde:

– Dar îi va fi imposibil să strângă o sumă atât de mare.

– Știu. I-am transmis mamei băiatului să ne sune dacă are nevoie de noi.

– Bine. Atunci vorbim mâine. Trebuie să mă grăbesc. Mă așteaptă Marius și Alexia.

După câteva cuvinte de „la revedere“, cele două prietene închid telefoanele. Carmen Uscatu, care e brand manager, la o firmă de medicamente, încearcă să-și alunge totul din minte și să se concentreze pe chestiunile urgente de familie, cum ar fi lecțiile fiicei ei pentru a doua zi. Alexia are opt ani și a moștenit ochii mamei. E un exemplu demn de urmat pentru Carmen: „Mereu învăț câte ceva de la fiica mea. Să fiu veselă, optimistă, învăț să văd soluții dincolo de regulile stupide pe care ni le impunem noi, adulții“.

„Soluții“ e cuvântul de ordine
de pe agenda lui Carmen a doua zi, după ce vorbește cu mama lui Dragoș, Cornelia Croitoru. Aflase atunci mai multe detalii: pentru ca Dragoș să poată pleca la o clinică din străinătate pentru transplantul de celule stem se întocmise un dosar ca să beneficieze de finanțare de la Ministerul Sănătății. Dosarul fusese depus în 28 ianuarie 2009, dar se întârzia aprobarea lui, deși pe el fusese precizat „risc mare de exitus“. Adică de moarte. Băiatul se afla internat la Spitalul Colțea, în stare gravă. Cam asta era ceea ce a aflat în plus Carmen de la o mamă disperată, care nu mai avea timp să se lupte cu birocrația pentru a obține banii necesari să-și salveze băiatul. Trebuia să stea zi și noapte lângă el.

Maria se uita la fiica ei,
întinsă pe patul de la terapie intensivă din Spitalul de Urgență Iași. N-a mai închis un ochi de când a fost anunțată de accidentul de mașină al celor trei tineri. Doar Carmen scăpase cu viață și ăsta era singurul lucru care i-a dat putere Mariei. Și-a impus să nu verse nicio lacrimă, ci doar să lupte pentru fiica ei, care avea politraumatism cu fracturi multiple: de bazin, de picior, mână și claviculă. Trebuiau începute o serie de operații și apoi intervenții de chirurgie plastică și reparatorie. Dar, la câteva zile de la accident, Carmen începu o nouă luptă cu moartea. Din cauza complicațiilor date de traumatisme, tânăra a făcut o pancreatită acută. Medicii au fost nevoiți să-i întrerupă hrana timp de două săptămâni și apa timp de patru zile. „Sub perfuzii, cu monitorizarea stării pancreasului și analize de două ori pe zi. Așa eram atunci. Cu amenințarea că puteam muri în câteva ore dacă pancreasul meu se autodizolva“, își amintește Carmen. Și a mai fost un pas spre viață. Și încă unul spre moarte. O septicemie cu febră 40 și un transfer de urgență la spitalul de boli infecțioase. Acolo, medicul a început un tratament în orb cu antibiotic, fără a ști dacă e cel potrivit pentru a învinge infecția. După două săptămâni, febra a început să scadă:

– Carmen, ai tras lozul câștigător, antibioticul își face treaba!, i-a spus medicul, fericit.

Dragoș are și el nevoie de un loz câștigător,
gândește Carmen. Trebuie găsite soluții, dar înainte de asta am nevoie de câteva răspunsuri. Trimite un mail la Ministerul Sănătății, de unde e direcționată către Casa Națională de Asigurări de Sănătate. După un schimb de mailuri și telefoane, dă în fine de urma dosarului lui Dragoș Croitoru. Trec două-trei zile până se lămurește că hârtiile acelea extrem de importante pentru viața unui tânăr zac la Direcția de Sănătate Publică București (DSP). Își roagă soțul, pe Marius, care e medic, să încerce să afle el mai multe. Marius se duce personal la DSP. I se spune că dosarul a primit cele trei oferte de preț de la clinici din străinătate și că va fi trimis la Ministerul Sănătății. A doua zi, dosarul nu ajunsese. Nici peste alte trei zile. „Ne-am dus la DSP din nou. Răspunsul lor: nu au avut șofer să ducă dosarul la minister“, spune Carmen. „În fine, atât de dificila problemă a transportului unui dosar preț de câteva străzi e rezolvată.“ Încep noi mailuri, telefoane și solicitări către Ministerul Sănătății. „Comisia de aprobare se întrunește doar o dată pe lună“, afirmă Carmen. Se rezolvă și asta. Dar hârtiile pleacă spre Guvern prea târziu pentru a prinde ședința miniștriilor de a doua zi, unde trebuie dată o hotărâre de Guvern pentru eliberarea fondurilor. Motivul? „O funcționară și-a așteptat șefa, pentru că nu știa să facă o notă de fundamentare“, spune Carmen.

1 aprilie 2009: Dosarul lui Dragoș a fost respins de pe ordinea de zi a Guvernului.

– De ce? Ce s-a întâmplat? Nu are o notă explicativă atașată?

– Nimeni nu știe.

Cu greu, problema se lămurește. Era nevoie și de aprobarea Ministerului Muncii, deoarece banii se primesc din bugetele a două ministere.

În acel moment, Carmen și-a dat seama că nu mai era timp pentru Dragoș. Starea lui se agrava. Trebuia să facă ceva. Altceva.

Acum avea timp pentru ea.
Citea. Iar la spitalul din Iași era un du-te-vino de prieteni. „Dumnezeu, mama și prietenii au fost cei care m-au făcut să privesc viața și tot ce mi se întâmpla ca pe un miracol“, spune Carmen, privind în urmă. După un an de intervenții la Iași, a fost nevoie de alte operații, la secția de ortopedie a Spitalului Militar din București. Aici, Carmen a luat viața de la capăt. A găsit un adevărat sprijin în medicul rezident de la secția unde era internată. Dar nu numai atât. A regăsit dragostea.

„Era vară, eram în spital, îmbrăcată în pijamale și cu papuci. Marius a venit la mine și m-a întrebat dacă vin la o plimbare cu motocicleta. Și m-am dus. Așa, în papuci.“ După jumătate de an, s-au căsătorit. Apoi, s-a născut Alexia.

Marius a terminat rezidențiatul și a plecat la o supraspecializare, în Franța. „S-a întors cu o diplomă în «chirurgia piciorului»“, povestește Carmen. „Voia recunoaștere în țară. I s-a răspuns că nu există meseria asta în România.“ Atunci a fost momentul când, pentru prima dată, Carmen a făcut cunoștință cu partea întunecată a sistemului medical… „M-am dus la Ministerul Sănătății să întreb ce se poate face pentru a-i fi recunoscută diploma lui Marius. Cineva de acolo mi-a spus: «Dar cine e, doamnă, soțul dumneavoastră? Face parte cumva din spuma medicinei românești?»“. Nu i-a păsat însă de replica acidă. Luase atitudine, chiar dacă nu schimbase nimic. Nu degeaba în liceu profesoara de chimie o numise „Carmen revoluționara“.

De o mică revoluție
avea nevoie și Dragoș. Un miting! Pline de avânt și fără să știe ceva despre organizarea unei asemenea manifestări, în 6 aprilie 2009, cu o zi înainte de a intra dosarul, în sfârșit, pe ordinea de zi a ședinței de Guvern, Carmen și Oana au plecat la Primăria Capitalei. Voiau să obțină aprobare de miting pentru a doua zi.

– Depuneți o cerere și, după zece zile, veniți și vedeți care e răspunsul.

– Dar nouă ne trebuie azi!

– Nu se poate.

– Atunci nu plecăm de aici.

Nonconformismul celor două tinere a convins. Iar norocul le-a deschis ușa unei comisii pentru aprobarea mitingurilor, care se întrunise chiar în acea zi. Reușiseră!

Dar trebuiau găsiți și manifestanții. Ele două și prietenii lor însemnau vreo 50 de persoane. Era nevoie de mai mulți. „Am fost la școala lui Dragoș și i-am spus directoarei că vrem să adunăm tineri care să vină la miting după ore. Ne-au răspuns că Inspectoratul a spus că «nu se poate». Noroc cu învățătoarea lui Dragoș. A strâns copii, a adunat semnături de la părinți, iar fiica ei din clasa a X-a și-a adus colegii.“

Așa s-a organizat un miting de peste 100 de persoane. Pe 8 aprilie 2009, Guvernul a aprobat dosarul lui Dragoș și ale altor șapte bolnavi. „Toată lumea era fericită și spunea: Ce victorie! Eu însă m-am simțit extrem de neputincioasă. Stăteam și mă întrebam: «Oare câți mai sunt de care habar nu avem?»“

Spre sfârșitul rezolvării
„cazului Dragoș“, răspunsurile la întrebări, mailuri și telefoane au început să fie din ce în ce mai greu de obținut. Așa a luat naștere Asociația „Salvează Vieți“. „Ne loveam de un zid. Eram întrebate dacă suntem rude cu pacientul de care ne interesăm și, cum spuneam că nu, nu mai primeam niciun răspuns. Așa a luat naștere această asociație. Dragoș a fost începutul“, spune Carmen.

De la înființarea Asociației „Salvează vieți“, peste 100 de oameni au cerut informații sau ajutor. „Nu toate cazurile sunt la fel de grave ca al lui Dragoș, dar toate sunt cu probleme și abuzuri de care pacienții au avut parte în sistemul medical“, spune Carmen Uscatu. „Salvează Vieți“ încearcă să direcționeze acele cazuri mai puțin grave către alte asociații, care pot ajuta. Astfel, asociația lui Carmen poate să se ocupe în special de cei care au nevoie de tratamente sau intervenții în străinătate. „Nu lăsăm pe nimeni fără răspuns, dar nu putem face minuni dintr-odată. Suntem o echipă de numai șapte oameni, care au și ei serviciile și familiile lor. Ceea ce ne dorim este să schimbăm acest sistem medical românesc, chiar dacă sună utopic“, mai spune Carmen. Primul obiectiv al asociației: schimbarea Ordinului 50 al Ministerului Sănătății, prin care obțin finanțare de la stat cei care au nevoie de transplanturi ce nu se pot face în România. Discuțiile cu ministerul au demarat deja, iar „Salvează Vieți“ va înainta o nouă propunere legislativă.

Dragoș a plecat pe 16 aprilie
la o clinică din Israel. După ce a ajuns acolo, a fost trecut pe o alimentație adecvată, operat la nas, tratat de TBC. Practic, trebuia însănătoșit înainte de a se începe procedura transplantului, pentru că, imediat după aceea, orice infecție i-ar fi fost fatală. Pe 5 iunie a avut loc transplantul de celule stem de la un donator neînrudit, iar pentru un timp băiatul s-a simțit bine. Tatiana, un doctor oftalmolog român de la clinica unde era internat Dragoș, a transmis un mail la „Salvează Vieți“ prin care spunea: „Dragoș e simbolul departamentului. Tot personalul este uimit de puterea și dorința lui de a trăi“. Dar timpul n-a mai avut răbdare. Pe 24 octombrie 2009, Dragoș a plecat pentru totdeauna, dar nu înainte de a lăsa o moștenire importantă în lupta lui pentru viață. Iar lupta lui s-a contopit în mod miraculos cu lupta pentru viață a „revoluționarei Carmen“, care nu se mai întreabă deznădăjduită: „Câți mai sunt oare de care habar nu am?“, ci ia din nou atitudine, încă și încă o dată...

Vote it up
52
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza