Salvatoarea ursilor

O banala stire difuzata la televizor a transformat o casnica din Australia intr-o luptatoare pentru drepturile animalelor
 
<p>
Fara sa sovaie, Mary Hutton o strange in brate pe Lola. Puiul maro, cat un catelus, i se ghemuieste in brate. Lola o priveste insistent, cu ochi mari si intrebatori

E greu de imaginat ca ursuletul este acelasi cu cel care a fost adus acum doua luni aici, la Centrul de Salvare a Animalelor Salbatice Phnom Tamao, din Cambodgia.
Atunci, puiul de doar sase saptamani avea cu mult sub greutatea normala si pierduse portiuni intregi de blana. In momentul in care angajatii Fondului de Eliberare a Ursilor au sosit sa salveze puiul de urs, mama ei fusese deja ucisa de lucratorii de pe plantatie sau de braconieri, iar orfana statea ascunsa in coltul unei custi. Au trecut saptamani intregi pana cand s-a intremat si a putut parasi cusca. Acele zile teribile par departe. Astazi, Lola se rasuceste ca sa se elibereze din imbratisarea lui Mary, nerabdatoare sa se joace la soare.

Mary, o bunica australiana de 72 de ani, care a pus bazele Fondului de Eliberare a Ursilor si ale Centrului de Salvare Cambodgian, izbucneste in ras privind-o pe Lola cum se chinuie sa escaladeze trunchiul unui copac cu labutele ei roz. „Astfel de momente fac ca totul sa merite“, spune Mary cu zambetul ei molipsitor. „Sa privesti cum ursii invata sa fie ursi din nou.“
Mary a aflat de situatia grava a ursilor din Asia in urma cu 18 ani, in 1993. Tocmai gatea cina, cand fiul ei, Simon, de 27 de ani, a strigat-o din camera alaturata. „Mama, trebuie neaparat sa vezi asta!“. Tanarul urmarea un reportaj despre fermele din China, unde ursilor li se extragea bila, despre care se credea ca are proprietati medicinale deosebite. De obicei, Mary evita sa priveasca si sa asculte despre acte de cruzime fata de animale si stia ca imaginea unui urs suferind in captivitate ar fi oprit-o sa mai gateasca. Iar sotul ei urma sa se intoarca acasa.

Dar Simon a insistat, tragand-o de maneca pana cand a ajuns in fata televizorului. Pe ecran se vedea un urs negru asiatic, facand ture non-stop intr-o cusca ingusta. Capul lui era vizibil ranit din cauza izbiturilor repetate de barele custii. In reportaj se arata cum niste catetere erau introduse direct in zona de iritatie a bilei, pentru a scoate fierea. In noaptea aceea, Mary n-a putut sa doarma. Imaginea cu ursul inchis in cusca se repeta la infinit in mintea ei si nu-i dadea pace. De mica, indragise animalele. In timp ce statea intinsa in pat, a realizat ca nu mai putea sa ignore realitatile crude traite de unele animale salbatice. Dar cum putea, oare, sa schimbe situatia o singura persoana din suburbia orasului australian Perth? Mary nu avea niciun fel de experienta ca sustinator sau activist al unei cauze. Lucrase doar ca secretara la Londra, inainte sa se mute in Australia. Dar ce ii lipsea din punct de vedere al experientei putea recupera la capitolul determinare.

A inceput sa citeasca despre riscurile care amenintau ursii ca specie. A aflat ca sase din cele opt specii de ursi din lume erau pe cale de disparitie, iar patru dintre ele, uriasul panda, ursul-soare, ursul negru asiatic si ursul lenes traiau in Australia. Ursii asiatici erau vanati pentru anumite parti ale corpurilor lor. Unii erau prinsi si vanduti catre ferme de paté de ficat sau restaurante, pentru celebra supa de laba de urs, considerata o delicatesa. Numarul total al ursilor negri asiatici scazuse la jumatate fata de acum 30 de ani. La doua saptamani de la difuzarea reportajului TV, Mary s-a postat in fata magazinului alimentar din cartierul ei inarmata cu o petitie impotriva guvernului chinez, care ignora situatia din industria de paté de ficat. In doar cateva saptamani, femeia a reusit sa stranga 5.000 de semnaturi, iar un ziar local a scris un articol despre actiunea ei. Cu lista de semnaturi in mana, Mary l-a convins pe un parlamentar din circumscriptia ei sa prezinte protestul guvernului federal din Australia. La scurt timp dupa aceea, sustinatorii au inceput sa sune incontinuu, exprimandu-si dorinta de a dona bani sau de a se inscrie ca voluntari. La inceput, Mary a refuzat donatiile. Apoi, pe 23 martie 1995, a inregistrat legal Fondul de Eliberare a Ursilor, cu scopul de a face mai mult pentru ursii asiatici decat initierea unei petitii. „Eram foarte bucuroasa de perspectiva ca voi intalni alti oameni preocupati de soarta ursilor.“

Intr-o zi, la scurt timp dupa aceea, telefonul lui Mary a sunat insistent. La capatul firului era John Stephens, un om de afaceri australian care conducea un hotel in Cambodgia. Auzise de Mary de la un prieten, care o cunoscuse la un stand de informare instalat la Perth Royal Show. John i-a spus lui Mary ca pe strazile intunecate din Phnom Penh, capitala Cambodgiei, pot fi vazuti mereu ursi care au fost capturati din jungla. Erau tinuti in custi minuscule, in asteptarea unor clienti bogati, doritori sa comande supa de laba de urs. Din pricina conditiilor infioratoare, multi mureau. Chinuit de suferinta lor, John a reusit sa salveze intr-o noapte trei ursi-soare. A construit pentru ei un mic refugiu pe malul fluviului Mekong, pentru ca nu mai erau capabili sa se descurce pe cont propriu.

„Problema e ca ar trebui sa ma intorc in Australia peste 18 luni“, ii spuse John lui Mary. Apoi i-a explicat ca, desi braconajul si capturarea animalelor sunt ilegale, tara este mult prea saraca si nu are resursele necesare pentru a aplica legile de protectie a animalelor.
– Sunt ingrijorat. Oare ce o sa se intample cu ursii mei? Poti sa ma ajuti?
– Ce as putea oare sa fac?, a raspuns ea, confuza.
– Gaseste-le un loc in Australia, unde sa traiasca.

Mary nu stia nimic despre importul de animale pe cale de disparitie, dar a raspuns „da“ fara sa ezite. A facut o campanie de lobby in fata oficialilor mai multor gradini zoologice si, intr-un final, a convins Taronga Zoo din Sydney sa-i adopte. A durat un an pana a strans fondurile necesare pentru transport si ingrijiri medicale. Dar cel mai dificil obstacol a fost sa-i convinga pe oficialii cambodgieni sa fie de acord cu exportul ursilor. A inceput sa trimita faxuri. La o saptamana, aparatul din bucataria lui Mary a inceput sa bazaie. Pe hartie se putea citi: „Cambodgia este incantata de proiectul exportarii a trei ursi-soare in Australia“. In februarie 1997, Mary a primit un telefon de la directorul general al gradinii zoologice Taronga. Ursii aterizasera cu bine.

Campania lui Mary de salvare a ursilor a atras atentia presei din lumea intreaga. Fondul de Eliberare a Ursilor a primit 30.000 de dolari donatii, in urmatoarea luna. „Sufrageria mea era invadata de plicuri cu bani“, spune ea. Putea sa continue campania si sa stranga fonduri in Australia, dar ar fi avut oare un impact real in viata ursilor aflati in captivitate? In mod evident, miile de dolari cheltuite cu importul ursilor-soare in Australia nu reprezenta modul cel mai eficient de a produce o schimbare semnificativa. Mary a inteles ca putea sa obtina rezultate mai bune daca utiliza resursele ei in crestere in tarile de bastina ale ursilor. Asa ca a decis sa cheltuiasca donatiile pentru construirea unui refugiu in Cambodgia si pentru subventionarea unor programe de sprijinire a fortele de ordine responsabile cu protectia animalelor. Astazi, refugiul, numit Centrul de Salvare a Animalelor Phnom Tamao, este caminul a 113 ursi, fiind una din cele mai mari rezervatii de acest tip din lume.

In anii care s-au scurs, Fondul de Eliberare a Ursilor a sprijinit construirea unor refugii similare: unul in Laos, doua in Vietnam si patru in India. In ultimul deceniu, organizatia condusa de Mary a salvat 794 ursi. Femeia a devenit o aparatoare a mediului inconjurator cu o reputatie solida in punerea pe roate a programelor de reabilitare in tari dificile din Asia. In 2001, a primit un telefon din partea lui Maneka Gandhi, pe atunci ministrul asistentei animalelor salbatice din India. Ii cerea ajutorul. O minoritate saraca, numita Kalandar, isi castiga de secole traiul modest fortand ursi-lenesi, o rasa pe cale de disparitie, sa danseze pe strada. O funie sau un belciug era introdus cu forta in nasul si bolta palatina a ursului, pentru ca „proprietarul“ sa poata forta animalul sa stea in doua labe si sa „performeze“. Maneka dorea sa desfiinteze aceasta traditie si nu accepta un refuz. „Am spus: «In regula, Maneka! Am sa vin cu primul avion»“, isi aminteste Mary.

Cand a ajuns in India, a facut cunostinta, mai intai, cu Geeta si Kartick, fondatorii fundatiei S.O.S. viata salbatica, o organizatie de protectie a mediului cu birouri in India, Marea Britanie si America. Impreuna cu ei, s-a deplasat cu o masina spre Agra, unde 80 de ursi stateau aliniati pe autostrada si erau trasi de la o masina la alta, pentru a distra turistii. Cand Mary a coborat din masina, a fost inconjurata imediat de oamenii Kalandar. „Vrei o poza?“, i-au strigat, in timp ce fortau ursii sa danseze, lovindu-i cu bete si tragandu-i de funiile legate de nasul lor. Intreaga scena a ingrozit-o. Mary si colegii ei si-au facut un plan: daca proprietarul unui urs returna animalul de bunavoie, Fondul de Eliberare a Ursilor ii oferea gratis consiliere profesionala si un avans pentru un alt tip de ocupatie. Aceasta abordare isi propunea sa elibereze ursii de pe strada, dar si sa-i ajute financiar pe proprietarii lor saraci. Dar planul era costisitor: fiecare urs urma sa-i coste 2.000 de dolari. Si erau peste 1.200 care trebuiau salvati. Mary a decis sa demareze o noua campanie de strangere de fonduri in Australia, incercand sa convinga oamenii sa „adopte“ ursi.

O tragedie teribila avea s-o loveasca insa atunci. In 2005, Simon, fiul sau, tocmai superviza construirea unei clinici veterinare in Cambodgia. Pe 22 iunie, o masina l-a accidentat grav. Mary a reusit sa ajunga la spital doar pentru a-i spune cat de mult il iubeste. A murit doua zile mai tarziu.
Mary era distrusa. Nu credea ca mai poate sa lucreze. Dar in mintea ei rasunau cuvintele lui Simon: „Mama, iti aduci aminte ce-mi spuneai? Ridica-te, continua ce ai de facut si termina ce ai inceput“. Asa ca a luat decizia sa se refugieze in munca. A mers la conferinte, pe care nu le putea suferi, si a cerut donatii in malluri, unde nu ii placea sa mearga. A convins oameni, unul cate unul, sa sponsorizeze ursii dansatori.

Pe 18 decembrie 2009, un urs numit Raju era tras de proprietar pe un drum din Bangalore. Mary venise pana in India, ca sa fie martora salvarii lui Raju, ultimul urs dansator de pe strazile Indiei.
Cu ajutorul autoritatilor, i-a luat proprietarului animalul, i-a taiat funia si a tras-o incet prin gaura dureroasa facuta in nasul lui. In sfarsit, Raju era liber sa inceapa o viata noua in refugiul de animale Bannerghatta, dintr-o rezervatie naturala aflata in apropiere. Aici, avea sa reinvete cum sa fie din nou urs.

Afla cum poti face donatii pe site-ul http://www.freethebears.org.au sau scrie la adresa freethebearsuk@googlemail.com.

</p>
<p>&nbsp;</p><strong><a href="http://diff4.smartadserver.com/call/cliccommand/4711480/[timestamp]?" target="_blank">Ai nevoie de bani? 18 ron/zi pentru 25.000 lei credit de nevoi personale. Aplica</a></strong>
Vote it up
174
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza